Întrebări de la cititori
◼ Cum trebuie să–i trateze congregaţia pe cei care părăsesc adevărata credinţă creştină şi se întorc spre o altă religie?
Uneori asemenea cazuri au avut loc în secolul I. Este deci de înţeles că uneori se poate întîmpla şi astăzi aşa ceva. Cînd are loc un asemenea caz, congregaţia reacţionează cum se cuvine pentru a proteja puritatea spirituală a membrilor săi fideli.
Iată cum defineşte Dicţionarul explicativ al limbii române termenul de apostazie: „Renunţare publică la o anumită credinţă religioasă; renegarea unei doctrine sau concepţii.“ Un altul spune: „Respingere, renegare a propriei religii (. . .) abandonarea propriei doctrine în general sau chiar (. . .) a unei obligaţii morale“ (Dizionario Enciclopedico Italiano, de G. Treccani). Prin urmare, Iuda Iscariot s–a făcut vinovat de o formă de apostazie atunci cînd a abandonat închinarea la Iehova Dumnezeu, trădîndu–l pe Isus. Mai tîrziu, şi alţii au devenit apostaţi, renegînd credinţa adevărată încă în timpul vieţii lui Ioan şi a altora dintre primii discipoli. Ioan a scris: „Ei au ieşit dintre noi, dar nu erau de felul nostru; căci dacă ar fi fost de felul nostru, ar fi rămas cu noi.“ — 1 Ioan 2:19.
Cum trebuie să se procedeze corect astăzi, în caz că se întîmplă ceva asemănător? S–ar putea ca bătrînii sau păstorii congregaţiei să audă că un creştin botezat a încetat să se asocieze cu poporul lui Iehova şi a început să urmeze o altă religie. Conform cuvintelor lui Isus cu privire la grija faţă de orice oaie rătăcită, păstorii spirituali ar trebui să se străduiască să vină în ajutorul acestei persoane (Matei 18:12–14; compară 1 Ioan 5:16). Dar ce vor face bătrînii desemnaţi să examineze cazul, dacă ei ajung la concluzia că persoana respectivă nu mai doreşte să întreţină relaţii cu Martorii lui Iehova şi că este hotărîtă să rămînă în religia falsă?
Ei vor anunţa pur şi simplu congregaţia că această persoană s–a retras în mod voluntar şi că nu mai este Martor al lui Iehova. Ea ’şi–a abandonat religia‘, dar nu mai este necesar să se efectueze o procedură de excludere. De ce? Deoarece respectivul s–a retras deja în mod voluntar din congregaţie. Probabil că el nu mai încearcă să menţină contactul cu foştii săi fraţi cu scopul de a–i convinge să îl urmeze. În ceea ce îi priveşte pe fraţii fideli, ei nu caută compania sa, pentru că el ’a ieşit dintre ei, deoarece nu era de felul lor‘ (1 Ioan 2:19). S–ar putea ca această persoană care ’a ieşit dintre noi‘ să înceapă să trimită scrisori sau publicaţii care susţin religia falsă sau apostazia. Lucrul acesta va arăta fără îndoială că persoana respectivă ’nu era de felul nostru‘.
Totuşi, Scripturile ne pun în gardă cu privire la anumite persoane care vor încerca, poate, să rămînă în mijlocul poporului lui Dumnezeu, cu intenţia de a–i abate pe alţii. Apostolul Pavel a avertizat congregaţia astfel: „Din mijlocul vostru se vor ridica oameni care vor vorbi lucruri deformate, pentru a–i atrage pe discipoli după ei“ (Fapte 20:30). El a recomandat în mod special creştinilor să ’fie vigilenţi cu privire la cei care provoacă sciziuni şi ocazii de poticnire împotriva învăţăturii pe care şi–au însuşit–o şi să–i evite‘. — Romani 16:17, 18.
Dacă, printre adevăraţii creştini, cineva ar deveni învăţător fals, asemenea lui Imeneu şi Filet din timpul lui Pavel, păstorii turmei ar avea datoria de a lua măsuri de protecţie. Dacă această persoană ar respinge avertismentele lor pline de iubire şi ar persista în voinţa de a fonda o sectă, un comitet de bătrîni ar putea să o excludă pentru apostazie (2 Timotei 2:17; Tit 3:10, 11). Fraţii şi surorile din congregaţie ar trebui să urmeze porunca lui Pavel, ’evitîndu–l‘ pe cel care încearcă să ’cauzeze divizări‘. Ioan a dat un sfat asemănător: „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce această învăţătură, să nu–l primiţi niciodată în casele voastre şi să nu–i adresaţi nici un salut.“ — 2 Ioan 10.
◼ Călătoria pe care iudeii au făcut–o ca să se întoarcă la Ierusalim, după captivitatea în Babilon, a fost de circa 800 sau 1 600 kilometri?
Distanţa în linie dreaptă care separa Babilonul antic de Ierusalim era de circa 800 kilometri. Călătoria pe acest drum obliga la străbaterea unei regiuni extrem de neospitaliere, care cuprindea întinderi vaste de pămînt foarte arid sau de deşert. Un alt drum care era de aproximativ două ori mai lung suia din valea Eufratului pînă în Haran, iar de acolo cobora spre Ţara promisă, trecînd prin Damasc. Avraam a parcurs acest drum cînd şi–a dus familia din Ur în Canaan. — Geneza 11:31—12:5.
Biblia nu indică drumul pe care au mers iudeii ca să se întoarcă la Ierusalim după captivitatea în Babilon (Ezra 8:1–32; 7:7–9). De aceea, este posibil ca ei să fi urmat unul sau altul dintre aceste drumuri şi cînd se vorbeşte despre călătoria lor s–ar putea face referire la oricare dintre ele. Însă mult mai important este faptul că iudeii care se întorceau din exil trebuiau să fie liberi de doctrinele şi practicile babiloniene, ca să poată merge pe „Calea Sfinţeniei“. — Isaia 35:8–10; compară paginile 152—156 din cartea Man’s Salvation out of World Distress at Hand! (Salvare iminentă din necazul mondial).