În Geneza 2:15 se spune că „Dumnezeu l-a luat pe om și l-a pus în grădina Edenului”. Deși de aici s-ar putea înțelege că omul a fost creat în afara grădinii, versetul s-ar putea referi pur și simplu la faptul că Dumnezeu „l-a luat” pe om în sensul că l-a făcut din elementele pământului, dându-i apoi ca locuință grădina în care venise la viață. Omul trebuia să cultive și să îngrijească această grădină.

După ce Adam a fost alungat din grădina paradiziacă, n-a mai fost nimeni care „să o cultive și să o îngrijească” (Ge 2:15). Prin urmare, se poate presupune că vegetația a crescut la voia întâmplării și că doar animalele au mai rămas în grădina Edenului, până când apele Potopului au acoperit-o. Singurele referințe de care mai dispune omul cu privire la locul unde s-a aflat grădina se găsesc în relatarea inspirată de Dumnezeu.