Speranţa mea de-o viaţă: să nu mor niciodată!

RELATATĂ DE HECTOR R. PRIEST

„Cancerul este incurabil“, a spus medicul. „Nu mai putem face nimic pentru dumneavoastră.“ Acest diagnostic mi-a fost dat cu peste zece ani în urmă. Totuşi eu încă nutresc speranţa bazată pe Biblie de a trăi pentru totdeauna pe pământ şi de a nu muri niciodată. — Ioan 11:26.

PĂRINŢII mei erau metodişti sinceri care mergeau cu regularitate la biserica dintr-un orăşel de provincie, nu departe de ferma familiei noastre. Eu m-am născut în încântătoarea vale agricolă Wairarapa, la aproximativ 130 de kilometri nord-est de Wellington, Noua Zeelandă. Peisajul includea munţi cu crestele veşnic înzăpezite, râuri de munte limpezi, dealuri vălurite şi câmpii fertile.

În Biserica Metodistă am fost învăţaţi că toţi oamenii buni merg la cer, iar cei răi merg în iad, un loc de chin înflăcărat. Nu puteam înţelege un lucru: dacă Dumnezeu a dorit ca oamenii să trăiască în cer, de ce nu i-a pus acolo de la început. Întotdeauna mi-a fost teamă de moarte şi deseori m-am întrebat de ce trebuie să murim. În 1927, pe când aveam 16 ani, familia noastră a suferit o tragedie. Aceasta m-a determinat să încep să caut răspunsuri la întrebările mele.

De ce a murit Reg?

Fratele meu Reg s-a îmbolnăvit grav când avea 11 ani. Medicul nu a putut stabili diagnosticul şi nu a fost în măsură să-l ajute. Mama l-a chemat pe ministrul metodist. El s-a rugat deasupra lui Reg, însă acest lucru nu a reuşit să o consoleze pe mama. De fapt, ea i-a spus ministrului că rugăciunile lui erau fără valoare.

Când Reg a murit, mama vorbea cu absolut oricine în încercarea de a-şi satisface setea de răspunsuri de încredere referitoare la motivul pentru care copilul ei a trebuit să moară. În timp ce vorbea cu un om de afaceri din oraş, ea l-a întrebat dacă ştia ceva despre starea morţilor. El nu avea nici o idee, însă a spus: „Cineva a lăsat aici o carte care vă stă la dispoziţie“.

Mama a luat cartea acasă şi a început să o citească. Nu a putut s-o lase din mână. Treptat, întreaga ei stare s-a schimbat. Ea i-a spus familiei: „Acesta este, acesta este adevărul!“ Cartea se intitula Planul divin al vârstelor, primul volum din Studii în Scripturi. La început, eu am fost sceptic şi am încercat să aduc argumente împotriva a ceea ce prezenta cartea despre scopul Creatorului. În cele din urmă, argumentele mele s-au epuizat.

Îmbrăţişând adevărul biblic

Mi-am zis: „Imaginează-ţi, să trăieşti veşnic, să nu trebuiască să mori niciodată!“ O astfel de speranţă ar fi de aşteptat de la un Dumnezeu iubitor. Un pământ paradiziac! Da, aşa ceva era pentru mine.

După ce au învăţat aceste adevăruri minunate, mama împreună cu trei surori creştine din Wellington — surorile Thompson, Barton şi Jones — erau plecate deseori zile la rând pentru a răspândi sămânţa Regatului în lung şi în lat în zonele rurale. Deşi tata nu avea spiritul de misionar al mamei, el a sprijinit-o în activitatea ei.

Eu eram convins că acesta era adevărul, dar un timp am bătut pasul pe loc. În 1935 m-am căsătorit cu Rowena Corlett, iar, cu timpul, am fost binecuvântaţi cu o fetiţă, Enid, şi cu un băieţel, Barry. Mă ocupam cu negoţul de animale şi cumpăram mii de bovine de la fermierii din împrejurimi. Atunci când aceşti fermieri discutau despre politică, eram fericit când le spuneam: „Nici unul dintre aceste eforturi umane nu va reuşi. Regatul lui Dumnezeu este singurul guvern care va avea succes“.

Din nefericire, am devenit dependent de tutun; aveam mereu ţigara în gură. Cu timpul, sănătatea mea s-a înrăutăţit şi am fost spitalizat cu dureri mari la stomac. Mi s-a spus că aveam o gastroenterită gravă, datorată fumatului. Deşi am întrerupt acest obicei, nu era ceva neobişnuit să visez că fumam o ţigară sau o ţigaretă veşnică. Ce dependenţă îngrozitoare îţi poate crea tutunul!

După ce am renunţat la fumat, am făcut şi alte schimbări importante. În 1939, pe când aveam 28 de ani, m-am botezat în râul Mangatai, în apropiere de casa noastră de la ţară. Robert Lazenby, care mai târziu s-a ocupat cu supravegherea lucrării de predicare din Noua Zeelandă, s-a deplasat din Wellington pentru a ţine discursul la noi acasă şi pentru a mă boteza. Din acel moment am devenit un Martor al lui Iehova curajos.

Organizând lucrarea de predicare

După botez am fost numit supraveghetorul congregaţiei din Eketahuna. Soţia mea, Rowena, nu îmbrăţişase încă adevărul biblic. Totuşi am înştiinţat-o că intenţionam să-l invit pe Alf Bryant să vină din Pahiatua pentru a-mi arăta cum să depun mărturie din casă în casă în mod corespunzător. Doream să organizez lucrarea de predicare şi să parcurgem teritoriul în mod sistematic.

Rowena a spus: „Hector, dacă mergi să predici din casă în casă, când te întorci eu nu voi mai fi aici. Te părăsesc. Responsabilitatea ta este aici — acasă, cu familia ta“.

Nu ştiam ce să fac. Ezitând, m-am îmbrăcat. „Trebuie să o fac“, îmi spuneam încontinuu. „Viaţa mea depinde de asta, şi tot la fel viaţa familiei mele.“ Deci am asigurat-o pe Rowena că nu doream nicidecum să o rănesc. I-am spus că o iubeam nespus de mult, dar, întrucât erau implicate numele şi suveranitatea lui Iehova, precum şi propriile noastre vieţi, trebuia efectiv să predic în felul acesta.

Alf şi cu mine ne-am dus la prima uşă, şi el a iniţiat conversaţia. Dar, după aceea, m-am trezit preluând discuţia, spunându-i locatarului că evenimentele din zilele lui Noe constituie o paralelă la cele de astăzi şi că trebuie să facem ceva pentru a ne asigura salvarea (Matei 24:37–39). Acolo am lăsat câteva broşuri.

Pe când plecam, Alf a spus: „De unde ai dobândit atâtea cunoştinţe? Tu nu ai nevoie de mine. Mergi singur şi vom parcurge de două ori mai mult teritoriu“. Aşa am şi făcut.

În timp ce ne întorceam spre casă, mă întrebam ce ne aştepta. Spre surprinderea şi bucuria mea, Rowena ne pregătise câte o cană de ceai. După două săptămâni, soţia mea mi s-a alăturat în ministerul public şi a devenit un exemplu excelent de zel creştin.

Printre primii care au devenit Martori ai lui Iehova în valea noastră agricolă au fost Maud Manser, fiul ei William şi fiica ei Ruby. Soţul lui Maud era un bărbat aspru, cu o înfăţişare dură. Într-o zi, Rowena şi cu mine ne-am dus la ferma lor pentru a o lua pe Maud în minister. Tânărul William aranjase ca noi să folosim maşina lui, însă tatăl său era de altă părere.

Situaţia era tensionată. Am rugat-o pe Rowena să o ţină în braţe pe micuţa noastră Enid. M-am suit la volanul maşinii lui William şi am ieşit repede din garaj, în timp ce domnul Manser s-a repezit să închidă uşa garajului înainte ca să putem ieşi. Dar nu a reuşit. După ce am urcat cu maşina pe aleea garajului, ne-am oprit, şi eu m-am dat jos din maşină ca să-l întâmpin pe domnul Manser, care era înfuriat. I-am spus: „Mergem în ministerul de teren, iar doamna Manser vine cu noi“. M-am rugat de el, iar mânia i s-a mai potolit. Privind în urmă, mă gândesc că ar fi trebuit să acţionez altfel, însă, ulterior, el a adoptat o atitudine mai favorabilă faţă de Martorii lui Iehova, chiar dacă nu a devenit niciodată Martor.

În acei ani existau doar câţiva slujitori ai lui Iehova şi, într-adevăr, ne bucuram de vizitele miniştrilor cu timp integral care stăteau la ferma noastră şi trăgeam foloase din ele. Printre aceşti vizitatori s-au aflat Adrian Thompson şi sora sa Molly, care au urmat amândoi cursurile primelor clase ale Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower pentru misionari şi care au slujit în repartiţii din străinătate, în Japonia şi Pakistan.

Experienţe din timpul războiului

În septembrie 1939 a izbucnit cel de-al doilea război mondial, iar în octombrie 1940, guvernul Noii Zeelande a interzis activitatea Martorilor lui Iehova. Mulţi dintre fraţii noştri creştini au fost târâţi înaintea tribunalelor din ţară. Unii au fost trimişi în lagăre de muncă, fiind izolaţi de soţiile şi de copiii lor. În timp ce războiul era în plină desfăşurare, mă întrebam dacă voi fi chemat şi eu sub arme, chiar dacă eram scutit datorită fermei. Apoi s-a făcut anunţul că nici un fermier nu va mai fi luat de la pământ pentru a fi înrolat în serviciul militar.

Rowena şi cu mine am continuat să ne efectuăm ministerul creştin, fiecare dintre noi dedicând mai mult de 60 de ore lunar în lucrarea de predicare. În această perioadă am avut privilegiul să-i ajut pe unii Martori tineri care îşi menţineau neutralitatea creştină. Am compărut în favoarea lor la tribunalele din Wellington, Palmerston North, Pahiatua şi Masterton. În comisia de recrutare exista, de obicei, un membru al clerului, şi era o delectare să demasc modul necreştin în care susţineau ei războiul. — 1 Ioan 3:10–12.

Într-o seară, în timp ce Rowena şi cu mine studiam Turnul de veghere, nişte detectivi ne-au percheziţionat casa. Au găsit literatură biblică. „Puteţi să fiţi închişi pentru aceasta“, ne-au spus. Când s-au urcat în maşină ca să plece, detectivii au constatat că frânele se blocaseră şi că maşina nu se mai putea mişca. William Manser i-a ajutat să-şi repare maşina, şi nu am mai auzit niciodată de bărbaţii respectivi.

În timpul interdicţiei obişnuiam să ascundem literatura biblică într-o clădire dintr-o parte izolată a fermei noastre. La miezul nopţii, eu obişnuiam să merg la biroul filialei din Noua Zeelandă şi să încarc maşina cu literatură. Apoi o aduceam acasă şi o depozitam în locul nostru izolat. Într-o noapte, când am ajuns la filială pentru a ridica un transport secret, tot locul s-a luminat dintr-o dată. Poliţia a strigat: „Te-am prins!“ Spre surprinderea mea însă, ei m-au lăsat să plec fără prea multe comentarii.

În 1949, Rowena şi cu mine am vândut ferma şi ne-am hotărât să facem pionierat până când aveau să ni se termine banii. Ne-am mutat într-o casă din Masterton şi am activat ca pionieri alături de congregaţia Masterton. În decurs de doi ani s-a înfiinţat congregaţia Featherston cu 24 de vestitori activi, iar eu am slujit ca supraveghetor care prezidează. Apoi, în 1953, m-am bucurat de privilegiul de a călători în Statele Unite pentru a asista la congresul internaţional de opt zile al Martorilor lui Iehova ţinut pe Yankee Stadium din New York. Rowena nu a putut să mă însoţească deoarece trebuia să o îngrijească pe fetiţa noastră Enid, care suferea de paralizie cerebrală.

Când m-am întors în Noua Zeelandă a trebuit să încep serviciul laic. Ne-am mutat înapoi în congregaţia Masterton, unde am fost numit supraveghetor care prezidează. Cam în acest timp, William Manser a cumpărat Teatrul Mic din Masterton, şi această clădire a devenit prima Sală a Regatului din Wairarapa. În decursul anilor ’50, congregaţia noastră s-a bucurat de o excelentă creştere spirituală şi numerică. Prin urmare, cu ocazia vizitei sale, supraveghetorul de circumscripţie i-a încurajat deseori pe cei maturi să se mute în alte părţi ale ţării pentru a da o mână de ajutor în lucrarea de predicare de acolo, şi mai mulţi au făcut-o.

Familia noastră a rămas în Masterton, iar în următoarele decenii nu numai că am avut multe privilegii în congregaţie, dar am avut şi bucuria să primesc însărcinări la congrese naţionale şi internaţionale. Rowena a participat cu zel la serviciul de teren, ajutându-i în mod constant pe alţii să facă la fel.

Suportând testele credinţei

După cum am menţionat la început, în 1985 mi s-a dat diagnosticul de cancer incurabil. Cât de mult dorea soţia mea fidelă, Rowena, împreună cu mine şi cu copiii noştri să fim printre milioanele de oameni care trăiesc acum şi care nu vor muri niciodată! Însă medicii m-au trimis să mor acasă. Mai întâi însă, ei m-au întrebat cum îmi consideram diagnosticul.

„Intenţionez să păstrez o inimă calmă şi să fiu optimist“, am răspuns eu. Într-adevăr, proverbul biblic „o inimă liniştită [calmă, NW] este viaţa trupului“ a devenit un factor stabilizator pentru mine. — Proverbele 14:30.

Oncologii au apreciat acest sfat biblic. „Această atitudine mintală garantează 90% din vindecarea bolnavilor de cancer“, au spus ei. Mi-au mai recomandat şapte săptămâni de radioterapie. Din fericire, în cele din urmă am avut succes în combaterea cancerului.

În această perioadă foarte dificilă am primit o lovitură teribilă. Frumoasa şi loiala mea soţie a suferit o hemoragie cerebrală şi a murit. Am găsit consolare în exemplele slujitorilor fideli menţionaţi în Scripturi şi în modul în care a intervenit Iehova în cazul lor atunci când ei şi-au păstrat integritatea. Astfel, speranţa mea în lumea nouă a rămas luminoasă. — Romani 15:4.

Cu toate acestea, am ajuns deprimat şi doream să nu mai slujesc în calitate de bătrân. Fraţii locali m-au încurajat până când mi-am redobândit puterea de a merge înainte. Ca urmare, am putut sluji ca bătrân şi supraveghetor creştin în ultimii 57 de ani fără întrerupere.

Înfruntând viitorul cu încredere

Faptul de a-l sluji pe Iehova în toţi aceşti ani a fost un privilegiu inestimabil. Cât de multe binecuvântări am avut! Nu mi se pare că a trecut mult timp de când aveam 16 ani şi am auzit-o pe mama exclamând: „Acesta este, acesta este adevărul!“ Mama mea a rămas o Martoră zeloasă şi fidelă până la moartea ei, survenită în 1979, când avea peste 100 de ani. Fiica ei şi şase băieţi au devenit şi ei Martori loiali.

Dorinţa mea arzătoare este să trăiesc pentru a vedea numele lui Iehova curăţat de orice reproş. Îmi voi vedea realizată speranţa de o viaţă, aceea de a nu muri niciodată? Acest lucru rămâne, bineînţeles, de văzut. Totuşi, am convingerea că multe persoane, chiar milioane, vor avea parte, în cele din urmă, de această binecuvântare. Aşadar, cât timp voi continua să trăiesc, voi preţui perspectiva de a mă număra printre cei care nu vor muri niciodată. — Ioan 11:26.

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Mama mea

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Cu soţia şi copiii mei