Ce s-a întâmplat cu iubirea faţă de aproapele?

MILIOANE de oameni se simt neajutoraţi, înfricoşaţi şi nenorociţi, neavând unde să se îndrepte pentru a primi ajutor. „Mănânc singură, mă plimb singură, dorm singură şi vorbesc singură“, se lamenta cineva. Foarte puţine sunt persoanele dornice să-şi îndrepte atenţia spre cei necăjiţi şi să se comporte cu iubire faţă de aceştia.

O femeie de afaceri, acum pensionară, a mărturisit: „Într-o seară, o văduvă care locuia la acelaşi etaj cu mine a ciocănit la uşa mea şi mi-a spus că se simţea singură. I-am răspuns politicos, dar fără menajamente, că eram ocupată. Femeia şi-a cerut scuze pentru deranj şi a plecat“.

Femeia a continuat: „Mă simţeam foarte mândră de mine că nu mă lăsasem prinsă în capcana de a asculta o persoană plictisitoare. În seara următoare, m-a sunat o prietenă şi m-a întrebat dacă o cunoşteam pe femeia din clădirea mea care se sinucisese cu o noapte în urmă. Dacă nu v-aţi dat seama încă, era vorba de femeia care ciocănise la uşa mea“. Ulterior, femeia de afaceri a mărturisit că a învăţat „o lecţie dură“.

Este foarte bine cunoscut faptul că copilaşii privaţi de iubire pot muri. Şi adulţii pot muri dacă nu au parte de iubire. Într-un bilet lăsat înainte de a se sinucide, o atrăgătoare adolescentă de 15 ani a scris: „Iubirea înseamnă să nu te mai simţi singur“.

O tragedie modernă

Cu câţiva ani în urmă, comentând pe marginea urii etnice, revista Newsweek spunea: „Se pare că motoul acestui an a fost: «Să urăşti pe aproapele tău»“. În timpul conflictelor din Bosnia şi Herţegovina, care odinioară făceau parte din Iugoslavia, peste un milion de oameni au fost forţaţi să-şi abandoneze locuinţele, iar zeci de mii au fost ucişi. De către cine? De către „vecinii noştri“, se plângea o fată care fusese alungată din satul ei. „Noi îi cunoşteam.“

„Trăiam împreună în pace“, a mărturisit o femeie referindu-se la cei 3 000 de locuitori hutu şi tutsi din satul Ruganda. În ziarul The New York Times se spunea: „Istoria acestui sat este istoria Rwandei: hutu şi tutsi locuiau împreună, încheiau căsătorii între ei, nu îi interesa şi nici măcar nu ştiau cine era hutu şi cine tutsi. Apoi, pe neaşteptate, s-a întâmplat ceva . . . [şi] au început crimele“.

În mod asemănător, în Israel evreii şi arabii trăiesc împreună, totuşi mulţi se urăsc unii pe alţii. Pe parcursul acestui secol, au mai existat situaţii asemănătoare în Irlanda de Nord, în India şi Pakistan, în Malaysia şi Indonezia, iar în Statele Unite au existat probleme de ordin rasial; da, aceste situaţii se întâlnesc pretutindeni în lumea în care trăim.

Exemplele de ură etnică şi religioasă pot continua. Niciodată în istorie nu a mai existat atâta lipsă de iubire în lume.

Cine este răspunzător?

Asemenea iubirii, ura se învaţă. Un cântec bine cunoscut spune că copiii sunt „învăţaţi înainte de a fi prea copţi, / Înainte de şase ani, şapte sau opt, / Să nutrească ură faţă de toţi / cei pe care rudele lor îi urăsc“. Ura se învaţă în special în prezent. Îndeosebi bisericile sunt cele care nu i-au învăţat pe membrii lor să iubească.

Ziarul francez Le Monde pune următoarea întrebare: „Cum poate cineva să nu se gândească la faptul că hutu şi tutsi, care se războiesc în Burundi şi în Rwanda, au fost instruiţi de aceiaşi misionari creştini şi au frecventat aceleaşi biserici?“ De fapt, potrivit ziarului National Catholic Reporter, Rwanda este o „naţiune 70 la sută catolică“.

Pe la începutul acestui secol, ţările din estul Europei au adoptat comunismul ateist. De ce? În 1960, decanul unei facultăţi de religie din Praga (Cehoslovacia) a mărturisit: „Doar noi, noi creştinii, suntem răspunzători de comunism. . . . Amintiţi-vă că comuniştii erau cândva creştini. Dacă nu cred într-un Dumnezeu drept, a cui este vina?“

Să ne gândim la ceea ce au făcut bisericile în timpul primului război mondial. Generalul de brigadă englez Frank Crozier făcea următoarea observaţie cu privire la acest război: „Bisericile creştine sunt cei mai pricepuţi stârnitori ai setei de sânge şi am profitat de ele cât am vrut“. Mai târziu, după cel de-al doilea război mondial, The New York Times spunea: „În trecut, ierarhia catolică din fiecare ţară a susţinut aproape întotdeauna războaiele naţiunii ei, binecuvântând trupele şi rugându-se pentru obţinerea victoriei, în timp ce, de cealaltă parte, un alt grup de episcopi se ruga în public pentru rezultatul opus“.

Totuşi, Isus Cristos a dat dovadă de iubire în toate activităţile sale, iar apostolul Pavel a scris: „Voi singuri sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii“ (1 Tesaloniceni 4:9). „Creştinii adevăraţi sunt fraţi şi surori în Isus Cristos“, remarca un jurnalist la ziarul Sun, din Vancouver. „Ei nu şi-ar face niciodată, efectiv niciodată, rău unul altuia în mod intenţionat.“

Este evident că bisericile sunt răspunzătoare în mare măsură de lipsa de iubire din prezent. Un articol publicat în revista India Today spunea: „Religia a fost stindardul sub care s-au comis cele mai hidoase crime“. Există, aşadar, un motiv bine întemeiat pentru care generaţia noastră se caracterizează printr-un dispreţ crud faţă de alţii.

De ce s-a răcit dragostea

Creatorul nostru ne dă răspunsul. Cuvântul său, Biblia, numeşte timpul în care trăim „zilele din urmă“. Profeţia biblică spune că aceasta este o perioadă în care oamenii nu au „afecţiune naturală“. În ceea ce priveşte aceste „timpuri grele“ cărora cu greu li se poate face faţă, numite în Scripturi şi „sfârşitul veacului“, Isus Cristos a prezis că „dragostea celor mai mulţi se va răci“. — 2 Timotei 3:1–5; Matei 24:3, 12.

Prin urmare, lipsa de iubire din prezent se numără printre dovezile care atestă că trăim în ultimele zile ale acestei lumi. Din fericire, mai înseamnă şi faptul că, în curând, această lume de oameni nelegiuiţi va fi înlocuită cu o lume nouă în care va domni iubirea. — Matei 24:3–14; 2 Petru 3:7, 13.

Dar avem într-adevăr motive să credem că această schimbare este posibilă, că vom putea trăi într-o lume în care toţi oamenii se vor iubi unii pe alţii şi vor trăi împreună în pace?