Oameni cu „sentimente asemănătoare cu ale noastre“

EL ERA rege şi profet, dar şi un tată iubitor. Unul dintre fiii lui a devenit înfumurat şi arogant. În încercarea de a uzurpa tronul, acest fiu a stârnit un război civil cu intenţia de a provoca moartea tatălui său. Dar în bătălia care a urmat a murit fiul, nu tatăl. Când tatăl a aflat de moartea fiului său, s-a retras într-o cameră de pe terasă şi a plâns: „Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!“ (2 Samuel 18:33). Acest tată era regele David. Asemenea altor profeţi ai lui Iehova, el era „un bărbat care avea sentimente asemănătoare cu ale noastre“. — Iacov 5:17, NW.

În timpurile biblice, bărbaţii şi femeile care au vorbit în numele lui Iehova proveneau din toate categoriile sociale şi au fost văzuţi în situaţii din viaţa de zi cu zi. La fel ca noi, şi ei au avut probleme şi au suferit din cauza imperfecţiunilor. Cine s-a numărat printre aceşti profeţi şi cum s-au asemănat sentimentele lor cu ale noastre?

Moise a trecut de la încredere exagerată la smerenie

Un profet proeminent din timpurile precreştine a fost Moise. Însă, chiar dacă avea 40 de ani, el nu era pregătit pentru a sluji ca purtător de cuvânt al lui Iehova. De ce? În timp ce fraţii lui erau asupriţi de faraonul Egiptului, Moise a fost crescut în casa faraonului şi era „puternic în cuvinte şi în fapte“. Relatarea ne spune: „Credea că fraţii lui vor înţelege că Dumnezeu, prin mâna lui, le dădea eliberare“. Cu o încredere exagerată în propriile-i puteri, el a acţionat în mod agresiv, omorând un egiptean pentru a-i lua apărarea unui sclav evreu. — Faptele 7:22–25; Exodul 2:11–14.

Acum, Moise era obligat să fugă, următoarele patru decenii petrecându-şi-le ca păstor în îndepărtatul Madian (Exodul 2:15). La sfârşitul acestei perioade, Moise, în vârstă de 80 de ani, a fost numit profet de Iehova. Însă acum Moise nu mai era exagerat de încrezător în propriile-i puteri. El se simţea atât de incompetent, încât s-a îndoit de numirea de profet acordată de Iehova, exprimându-se astfel: „Cine sunt eu, ca să mă duc la faraon?“ şi „Ce le voi spune?“ (Exodul 3:11, 13). Cu sprijinul şi confirmarea iubitoare a lui Iehova, Moise s-a dus să-şi îndeplinească misiunea, şi a avut mult succes.

Aţi permis şi voi vreodată, la fel ca Moise, ca încrederea exagerată în propriile puteri să vă îndemne să faceţi sau să spuneţi ceva ce s-a dovedit a fi neînţelept? Dacă da, acceptaţi cu umilinţă disciplinarea ulterioară. Sau v-aţi simţit vreodată incapabili să îndepliniţi anumite responsabilităţi creştine? În loc să le refuzaţi, ar fi mai bine să acceptaţi ajutorul oferit de Iehova şi de organizaţia sa. Cel care l-a ajutat pe Moise vă poate ajuta şi pe voi.

Ilie a avut sentimente ca ale noastre într-un timp de disciplinare

„Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni [sentimente, NW] ca şi noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă şi n-a plouat pe pământ trei ani şi şase luni“ (Iacov 5:17). Rugăciunea lui Ilie era în armonie cu voinţa lui Iehova de a disciplina o naţiune care Îi întorsese spatele. Cu toate acestea, Ilie ştia că seceta pentru care se ruga el avea să le provoace oamenilor suferinţă. Israelul trăia în mare parte din agricultură; roua şi ploaia însemnau viaţă pentru popor. Seceta îndelungată ar fi provocat o mare strâmtorare. Vegetaţia s-ar fi uscat, recoltele ar fi fost distruse. Animalele domestice folosite pentru muncă şi ca hrană ar fi murit, iar unele familii ar fi fost ameninţate cu moartea prin inaniţie. Cine avea să sufere mai mult? Poporul de rând. Mai târziu, o văduvă i-a spus lui Ilie că nu-i mai rămăsese decât un pumn de făină şi puţin ulei. Era sigură că, în scurt timp, ea şi fiul ei aveau să moară de foame (1 Împăraţi 17:12). Faptul că Ilie s-a rugat în felul acesta demonstrează că a fost ferm convins că Iehova se va îngriji de slujitorii Săi — bogaţi sau săraci — care nu au abandonat închinarea adevărată. Şi după cum arată relatarea, Ilie nu a fost dezamăgit. — 1 Împăraţi 17:13–16; 18:3–5.

Trei ani mai târziu, când Iehova a anunţat că va aduce în scurtă vreme ploaia, dorinţa fierbinte a lui Ilie de a vedea sfârşitul secetei se observă din rugăciunile lui fierbinţi şi stăruitoare, în timpul cărora ‘se pleca la pământ şi îşi aşeza faţa între genunchi’ (1 Împăraţi 18:42). El şi-a îndemnat slujitorul de repetate ori: „Suie-te şi uită-te înspre mare“, ca să vadă dacă exista vreun indiciu că Iehova îi auzise rugăciunile (1 Împăraţi 18:43). Ce bucurie trebuie să fi simţit el când, în sfârşit, ca răspuns la rugăciunile lui, „cerul a dat ploaie şi pământul şi-a dat rodul“! — Iacov 5:18.

Dacă eşti părinte sau bătrân în congregaţia creştină, poate că trebuie să lupţi cu sentimente profunde când disciplinezi. Totuşi, aceste sentimente omeneşti trebuie echilibrate de convingerea că disciplinarea este necesară uneori şi că, dacă este administrată cu iubire, produce „roada dătătoare de pace a dreptăţii“ (Evrei 12:11). Rezultatele ascultării de legile lui Iehova sunt întotdeauna demne de dorit. La fel ca Ilie, noi ne rugăm din toată inima ca aceste legi să fie respectate.

Ieremia a demonstrat curaj în pofida descurajării

Dintre toţi scriitorii Bibliei, Ieremia a fost probabil cel care a scris cel mai mult despre sentimentele lui lăuntrice. Ca tânăr, el a ezitat să-şi accepte misiunea (Ieremia 1:6). Cu toate acestea, el a pornit cu mult curaj să declare cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca apoi să se ciocnească de opoziţia înverşunată a conaţionalilor săi — de la rege până la omul de rând. Această opoziţie i-a provocat uneori mânia şi l-a făcut să plângă (Ieremia 9:3; 18:20–23; 20:7–18). În diferite ocazii, el a fost atacat de gloate, bătut, pus în butuci, întemniţat, ameninţat cu moartea şi lăsat să moară într-o groapă cu noroi. Uneori chiar şi mesajul lui Iehova l-a tulburat, aşa cum reiese din cuvintele lui: „Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare în adâncul inimii mele!“ — Ieremia 4:19.

Totuşi, el a iubit cuvântul lui Iehova, deoarece a spus: „Cuvintele Tale au fost bucuria şi plăcerea inimii mele“ (Ieremia 15:16). În acelaşi timp, frustrarea l-a făcut să strige către Iehova: „Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă care seacă?“, cum ar fi apa unui pârâu (Ieremia 15:18). Cu toate acestea, Iehova i-a înţeles sentimentele contradictorii şi a continuat să-l susţină pentru a-şi îndeplini misiunea. — Ieremia 15:20; vezi şi 20:7–9.

Vă confruntaţi cumva, la fel ca Ieremia, cu frustrări sau cu opoziţie în ministerul vostru? Bizuiţi-vă pe Iehova. Continuaţi să urmaţi îndrumările sale, iar Iehova vă va răsplăti eforturile.

Isus a avut sentimente ca ale noastre

Cel mai mare profet al tuturor timpurilor a fost însuşi Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Deşi a fost un om perfect, el nu şi-a înăbuşit sentimentele. Deseori citim despre sentimentele sale lăuntrice, care trebuie să se fi reflectat pe faţa şi în reacţiile lui. De multe ori, lui Isus „I S-a făcut milă“, iar el a folosit aceeaşi expresie când a descris unele personaje din ilustrările sale. — Marcu 1:41; 6:34; Luca 10:33.

El trebuie să fi ridicat vocea când i-a dat afară pe vânzătorii ambulanţi şi animalele din templu, spunând: „Ridicaţi acestea de aici“ (Ioan 2:14–16). Când Petru i-a sugerat: „Fii bun cu tine însuţi, Doamne!“ (NW), el a răspuns cu fermitate: „Înapoia Mea, Satan!“ — Matei 16:22, 23.

Isus avea o deosebită afecţiune pentru câteva persoane care îi erau foarte apropiate. Apostolul Ioan este numit „ucenicul pe care-l iubea Isus“ (Ioan 21:7, 20). De asemenea, citim: „Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr“. — Ioan 11:5.

Şi sentimentele lui Isus puteau fi rănite. Fiind afectat de tragedia morţii lui Lazăr, „Isus plângea“ (Ioan 11:32–36). Dezvăluindu-şi durerea cauzată de trădarea lui Iuda Iscarioteanul, Isus a citat o expresie pătrunzătoare din Psalmi: „Cel care mănâncă pâine cu Mine şi-a ridicat călcâiul împotriva Mea“. — Ioan 13:18; Psalmul 41:9.

Isus şi-a demonstrat profunzimea sentimentelor chiar şi în timpul suferinţei cutremurătoare de pe stâlpul de tortură. El a încredinţat-o cu tandreţe pe mama lui „ucenicul[ui] pe care-l iubea“ (Ioan 19:26, 27). Când a remarcat dovezi de căinţă la unul dintre răufăcătorii pironiţi pe stâlp alături de el, Isus i-a spus cu compasiune: „Vei fi cu Mine în rai [Paradis, NW]“ (Luca 23:43). Putem simţi încordarea psihică în strigătul său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Matei 27:46). Iar cuvintele rostite înainte de a muri demonstrează iubire şi încredere din toată inima: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!“ — Luca 23:46.

Ce siguranţă ne dau toate acestea! „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul [Isus] ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat.“ — Evrei 4:15.

Încrederea lui Iehova

Iehova nu a regretat niciodată alegerea pe care a făcut-o în privinţa purtătorilor săi de cuvânt. El ştia că ei îi sunt loiali şi, plin de compasiune, a trecut cu vederea slăbiciunile celor ce erau imperfecţi. Însă el a aşteptat de la ei să-şi îndeplinească misiunea. Cu ajutorul lui, ei au reuşit să facă acest lucru.

Să avem şi noi încredere în loialitatea fraţilor noştri, fiind răbdători. În acest sistem de lucruri, ei vor fi întotdeauna imperfecţi, aşa cum vom fi şi noi. Totuşi, nu ar trebui să considerăm niciodată că fraţii noştri sunt nedemni de iubirea şi atenţia noastră. Pavel a scris: „Noi care suntem tari suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine“. — Romani 15:1; Coloseni 3:13, 14.

Profeţii lui Iehova au avut aceleaşi sentimente ca şi noi. Cu toate acestea, ei au avut încredere în Iehova, iar Iehova i-a susţinut. Ba mai mult, Iehova le-a dat motive de bucurie: o conştiinţă curată, favoarea sa, colaboratori loiali care s-au dovedit un sprijin pentru ei şi perspectiva unui viitor fericit (Evrei 12:1–3). Să rămânem şi noi ataşaţi de Iehova cu încredere deplină, în timp ce imităm credinţa profeţilor de demult, oameni cu „sentimente asemănătoare cu ale noastre“.