BLÂNDEȚE

Delicatețe în atitudine și în comportament, opusul durității și al asprimii. Este o calitate strâns legată de umilință și de smerenie.

Un termen grecesc tradus prin „blând” este adjectivul praýs. În lucrarea A New Testament Wordbook, de William Barclay, se spune cu referire la acest termen: „În greaca clasică, acesta este un cuvânt minunat. Folosit cu privire la lucruri inanimate, înseamnă «delicat»; descrie, de pildă, o adiere de vânt sau o voce duioasă. Folosit cu privire la persoane, înseamnă «blând» sau «delicat». . . . Praus presupune delicatețe, dar în spatele delicateții stă o tărie de oțel. . . . Nu este o delicatețe lipsită de fermitate, o manifestare de sentimentalism, o seninătate pasivă” (Londra, 1956, p. 103, 104). În Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words se spune că forma substantivală praýtēs „nu desemnează «doar comportamentul unei persoane, nici doar relațiile sale cu semenii și, cu atât mai puțin, temperamentul său. Mai degrabă, desemnează o delicatețe cu care este împodobit sufletul; se manifestă în primul și în primul rând față de Dumnezeu. [Praýtēs] este acea dispoziție sufletească datorită căreia acceptăm modul Său de a ne trata fără să protestăm sau să ne împotrivim, întrucât îl considerăm bun; [praýtēs] este strâns legat de cuvântul tapeinophrosunē [umilință] și este menționat imediat după el»” (1981, vol. 3, p. 55, 56).

Deși nu tolerează păcatul și nelegiuirea, Iehova a făcut posibil să ne apropiem de el prin jertfa de răscumpărare și prin serviciul preoțesc al lui Isus Cristos. Astfel, închinătorii lui Iehova se pot apropia de el fără teamă, sau frică (Ev 4:16; 10:19-22; 1Io 4:17, 18). Isus a reflectat în mod perfect personalitatea lui Iehova. El a spus: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut și pe Tatăl”. De asemenea, a spus: „Veniți la mine, voi, toți care trudiți și sunteți împovărați, și eu vă voi înviora! Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, căci eu sunt blând [gr. praýs] și am o inimă umilă, și veți găsi înviorare pentru sufletele voastre. Pentru că jugul meu este plăcut și sarcina mea, ușoară” (Ioa 14:9; Mt 11:28-30). Prin urmare, cei ce-l iubesc pe Iehova se pot apropia de el fără reținere, iar el creează în ei un spirit blând și le insuflă o mare încredere și putere.

Un alt termen grecesc tradus prin „blând” este ḗpios. În 1 Tesaloniceni 2:7, Pavel spune despre sine și despre însoțitorii săi că deveniseră „blânzi [gr. ḗpioi] în mijlocul [tesalonicenilor], ca o mamă care-și alăptează și își îngrijește cu drag copiii”. Ei se purtau astfel deoarece îi iubeau sincer pe cei cărora le predau adevărul și erau preocupați de progresul lor spiritual (1Te 2:8). Termenul ḗpioi apare în textus receptus, în textul lui Tischendorf, în textul lui Merk și în câteva manuscrise. Potrivit lui W. E. Vine, ḗpios „era folosit frecvent de scriitorii greci pentru a caracteriza o doică cu copii dificili sau un profesor cu elevi îndărătnici ori comportarea părinților față de copiii lor. În I Tes. 2:7, Apostolul folosește acest cuvânt pentru a descrie felul în care el și ceilalți misionari se purtau față de tesalonicenii convertiți” (Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words, 1981, vol. 2, p. 145).

Însă în textul grecesc al lui Westcott și Hort, precum și în unele manuscrise, în 1 Tesaloniceni 2:7 apare termenul nḗpioi, „copilași”. Referitor la aceasta, în The New International Dictionary of New Testament Theology se face următorul comentariu: „Există două variante de redare a textului din 1 Tes. 2:7: a) ēpioi (am fost blânzi în mijlocul vostru); b) nēpioi (copilași). Întrucât cuvântul precedent se termină în n, e posibil ca acest n să fi fost dublat dintr-o greșeală de copiere. În plus, a doua variantă dă naștere la unele dificultăți de interpretare. Căci în v. 7b Pavel îi aseamănă cu niște «copii» pe tesaloniceni, nu pe sine; el și tovarășii săi erau asemenea unei doici (trophos)” (editat de C. Brown, 1975, vol. 1, p. 282).

O dovadă de tărie interioară, nu de slăbiciune. Blândețea nu este o dovadă de slăbiciune, nu este o trăsătură a celor slabi. Isus Cristos a spus: „Eu sunt blând și am o inimă umilă” (Mt 11:29; 2Co 10:1). Totuși, Isus a fost un om puternic pentru că a avut sprijinul deplin al Tatălui său. El a susținut cu fermitate ce este drept și a vorbit și a acționat cu îndrăzneală când a fost necesar (Mt 23:13-39; compară cu 21:5).

Un om este blând pentru că are credință și se bizuie pe ceva sau cineva care îi dă putere. El nu e ușor de dezechilibrat și nu poate fi ușor abătut de la principiile sănătoase. Lipsa blândeții este rezultatul nesiguranței, al frustrării, al lipsei de credință și de speranță și chiar al disperării. Iată cum descrie un proverb persoana căreia îi lipsește blândețea: „Ca un oraș gata să se prăbușească, rămas fără ziduri, așa este omul care nu-și ține în frâu spiritul” (Pr 25:28). El este vulnerabil, „fără ziduri” în calea gândurilor rele, care l-ar putea împinge la rău.

O persoană are nevoie de tărie de caracter pentru a fi blândă cu ceilalți, pentru a calma spiritele sau pentru a nu răni sentimentele altora, mai ales când este provocată. Datorită iubirii sale părintești, David, un om de război, i-a poruncit lui Ioab să se poarte cu blândețe cu fiul său răzvrătit, Absalom (2Sa 18:5). Termenul ebraic folosit aici (ʼat) transmite ideea de a merge ușor sau de a se mișca delicat. Apostolul Pavel, deși a fost un om blând, nu a fost un om slab. Când a fost necesar, a vorbit cu fermitate, după cum reiese din cele două scrisori ale sale adresate congregației creștine din Corint.

Un aspect al rodului spiritului. Blândețea face parte din rodul spiritului sfânt al lui Dumnezeu, forța sa activă (Ga 5:22, 23). Prin urmare, Dumnezeu este Sursa blândeții, iar cel care vrea să aibă o blândețe autentică trebuie să-i ceară lui Dumnezeu spiritul său și să cultive acest aspect al rodului spiritului. Astfel, blândețea nu se obține printr-un exercițiu de voință, ci este rezultatul apropierii de Dumnezeu.

Cel lipsit de blândețe se irită peste măsură, este dur, fără stăpânire de sine și ajunge la certuri. Creștinul însă este sfătuit să păstreze unitatea și pacea manifestând umilință și blândețe (Ef 4:1-3).

Dacă permitem geloziei și spiritului de ceartă să prindă rădăcini și să se dezvolte, acestea vor duce la tot felul de tulburări. În schimb, manifestând blândețe, vom preveni astfel de situații în mijlocul nostru. De aceea, scriitorul biblic Iacov îi îndeamnă pe cei înțelepți și pricepuți din congregație să aibă o ‘purtare bună’, caracterizată printr-o „blândețe care vine din înțelepciune”, din „înțelepciunea de sus” (Iac 3:13, 17).

În Biblie, „blândețea” este deseori asociată cu „spiritul”, în expresii precum „spiritul blândeții” și „spirit blând”. Astfel, înțelegem că blândețea nu este ceva de suprafață sau o calitate manifestată din când în când, ci ține de omul interior. Apostolul Petru a scos în evidență acest lucru când a spus: „Podoaba voastră să nu fie cea de afară, care constă în împletirea părului, în folosirea de bijuterii de aur sau în purtarea de mantii, ci să fie persoana ascunsă a inimii în veșmântul nepieritor al unui spirit blând și liniștit, care este de mare valoare în ochii lui Dumnezeu” (1Pe 3:3, 4).

Este adevărat, apostolul Pavel a scris: „Îmbrăcați-vă cu . . . blândețe”, cuvinte care la o primă citire ar părea să sugereze că blândețea este doar o haină cu care ne acoperim la exterior, o chestiune de imagine. Însă, în același context, Pavel dă îndemnul: „Îmbrăcați-vă cu noua personalitate, care, prin cunoștința exactă, se înnoiește după chipul Celui care a creat-o” (Col 3:10, 12; Ef 4:22-24). De aici reiese că blândețea este o trăsătură de personalitate, însă nu una moștenită, ci cultivată; fiind un aspect al rodului spiritului, ea se dobândește în primul rând prin asimilarea cunoștinței exacte și prin aplicarea celor învățate.

O forță unificatoare. Blândețea în vorbire și în acțiune creează o atmosferă plăcută și promovează pacea. O persoană blândă este abordabilă, nu are o atitudine severă, iar prin felul său de a se purta contribuie la zidirea spirituală a altora. Asprimea, duritatea, vociferările și grosolănia dezbină și îi îndepărtează pe oameni. Însă blândețea este o forță care atrage și unește. Despre Iehova se spune că își adună mieii și îi poartă la sânul său (expresia făcând referire la faldurile largi ale veșmântului, în care păstorii duceau uneori mieii) (Is 40:11). Fiul său, Isus Cristos, s-a adresat Ierusalimului astfel: „De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, cum își adună cloșca puii sub aripi!”. Însă apoi a adăugat: „Dar voi n-ați vrut!” (Mt 23:37). De aceea, locuitorii Ierusalimului au avut parte de un tratament dur când armata romană a pustiit orașul, în 70 e.n.

Esențială pentru cei ce au sarcini de supraveghere. Blândețea este o cerință pentru slujitorii lui Dumnezeu, în special pentru cei aflați în poziții de supraveghere. Când i-a scris tânărului Timotei cum să se îngrijească de congregație, Pavel i-a dat instrucțiuni cu privire la modul în care trebuia să procedeze în situațiile dificile: „Sclavul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând [gr. ḗpion] cu toți, capabil să predea, stăpânindu-se în situații rele, învățându-i cu blândețe pe cei ce se împotrivesc, fiindcă s-ar putea ca Dumnezeu să le dea căința” (2Ti 2:24, 25). Observăm aici o asemănare între blândețe și îndelunga răbdare. Supraveghetorul înțelege de ce trebuie să continue să se ocupe de o astfel de situație dificilă: Dumnezeu o permite, iar el, în calitate de supraveghetor, trebuie să acționeze având în vedere binele persoanei sau al persoanelor implicate. El trebuie să suporte situația până la soluționarea ei fără să-și piardă calmul. O persoană blândă nu se manifestă zgomotos, vehement sau exagerat. Moise, omul adevăratului Dumnezeu, deși n-a avut în toate situațiile o atitudine potrivită, a fost, „fără îndoială, cel mai smerit dintre toți oamenii de pe fața pământului” (Nu 12:3; Ps 90, antet).

Tit, un alt supraveghetor, care locuia în Creta, a primit și el îndemnul de a le aminti fraților creștini „să fie rezonabili, arătând toată blândețea față de toți oamenii”. Pentru a-l conștientiza pe Tit de importanța blândeții, Pavel a subliniat iubirea și îndurarea fără egal pe care Dumnezeu le-a manifestat prin Fiul său, fapt ce atrage după sine renunțarea la vechile căi rele și pline de ură și adoptarea unui mod de viață nou, care duce la viață veșnică (Tit 3:1-7).

De asemenea, Pavel li s-a adresat celor maturi spiritualicește din congregație, subliniind responsabilitatea ce le revine: „Chiar dacă un om face un pas greșit înainte să-și dea seama, voi, care sunteți calificați spiritualicește, căutați să-l îndreptați pe un astfel de om în spiritul blândeții, menținându-ți privirea asupra ta însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Ga 6:1). Cei maturi nu trebuie să uite cum i-a tratat Dumnezeu pe ei. Astfel, ei nu trebuie să-l mustre cu asprime pe cel ce a greșit, ci să încerce să-l redreseze în spiritul blândeții. Acest mod de abordare este mult mai eficient și mai folositor pentru toți cei implicați.

Într-o situație dificilă sau când se tratează cu o persoană mânioasă, blândețea este cea mai bună soluție pentru că aplanează situația, spre deosebire de asprime, care o înrăutățește. Un proverb biblic spune: „Un răspuns blând îndepărtează furia, dar un cuvânt care provoacă durere stârnește mânia” (Pr 15:1). Blândețea poate avea mare putere. „Prin răbdare poate fi convins un comandant și o limbă blândă poate zdrobi un os.” (Pr 25:15)

Esențială când suntem corectați. Un alt principiu referitor la blândețe, sau calm, este prezentat de Solomon. El are legătură cu tendința de a fi refractari când suntem corectați sau pedepsiți de cineva cu autoritate. Solomon avertizează: „Dacă spiritul unui conducător se ridică împotriva ta, nu-ți părăsi locul, deoarece calmul domolește mari păcate” (Ec 10:4; compară cu Tit 3:2). Când suntem corectați sau pedepsiți am putea să ne mâniem atât de mult, încât să uităm de respectul pe care îl datorăm celui cu autoritate și să acționăm pripit ‘părăsindu-ne loculʼ, de pildă renunțând la locul de muncă sau la privilegiile din congregație. În schimb, calmul și blândețea nu numai că potolesc mânia celui cu autoritate, dar ne și ajută să ne îmbunătățim personalitatea, întrucât ne ținem firea sub control, ne păstrăm locul și acceptăm disciplinarea.

Acest principiu e valabil în special când cel cu autoritate este Iehova Dumnezeu și când disciplinarea vine prin cei învestiți de el cu autoritate (Ev 12:7-11; 13:17). Principiul e valabil și în relațiile cu autoritățile laice, permise de Dumnezeu (Ro 13:1-7). Chiar și în cazul în care o astfel de persoană cu autoritate îi cere cu asprime unui creștin socoteală cu privire la „motivul speranței” lui, creștinul, deși e ferm și pune ascultarea de Dumnezeu pe primul loc, trebuie să răspundă „cu blândețe și respect profund” (1Pe 3:15).

Falsa blândețe. Un ton blajin sau o purtare amabilă nu sunt întotdeauna expresia unei blândeți autentice. Adevărata blândețe vine din inimă. Să ne gândim ce s-a întâmplat în cazul lui Iov, slujitorul lui Dumnezeu. În timp ce trecea prin mari suferințe din cauza lui Satan, căruia i s-a permis să-i testeze integritatea față de Dumnezeu, Iov a fost criticat cu duritate de trei așa-ziși prieteni. Aceștia l-au acuzat de păcate ascunse, de fapte rele și de încăpățânare, insinuând chiar că era apostat și că fiii lui fuseseră omorâți de Dumnezeu din cauza nelegiuirii lor. Cu toate acestea, unul dintre cei trei, Elifaz, i-a spus lui Iov: „Nu-ți sunt de-ajuns mângâierile lui Dumnezeu sau un cuvânt ce-ți este spus cu blândețe?” (Iov 15:11). De aici reiese că cel puțin unele dintre acuzațiile lor au fost rostite pe un ton blând; totuși, mesajul a fost aspru, ceea ce arată că vorbele lor n-au fost cu adevărat blânde.