EVREI (SCRISOAREA CĂTRE)

O scrisoare inspirată care face parte din Scripturile grecești creștine. Potrivit dovezilor, ea a fost scrisă de apostolul Pavel către creștinii evrei din Iudeea în circa 61 e.n. Pentru creștinii evrei din acea perioadă, această scrisoare a fost foarte oportună. Trecuseră deja aproximativ 28 de ani de la moartea și învierea lui Isus Cristos. În prima parte a acestei perioade, capii religioși iudei lansaseră un val de persecuții aspre împotriva creștinilor evrei din Ierusalim și din Iudeea. În timpul acelor persecuții, unii creștini fuseseră uciși, iar majoritatea celorlalți fugiseră din Ierusalim. (Fa 8:1) Cu toate acestea, ei au rămas activi și au continuat să răspândească vestea bună oriunde mergeau. (Fa 8:4) Apostolii însă nu părăsiseră Ierusalimul, ci rămăseseră acolo păstrând unită congregația, care, în pofida opoziției înverșunate, a continuat să crească. (Fa 8:14) A urmat apoi o perioadă de pace pentru congregație. (Fa 9:31) După un timp însă, Irod Agripa I l-a executat pe apostolul Iacov, fratele lui Ioan, și i-a persecutat pe unii membri ai congregației. (Fa 12:1-5) Mai târziu, creștinii din Iudeea s-au confruntat cu mari lipsuri materiale; ei au fost ajutați de frații din Ahaia și din Macedonia (în cca 55 e.n.), pentru care această situație a fost o ocazie de a-și demonstra iubirea fraternă. (1Co 16:1-3; 2Co 9:1-5) Așadar, congregația din Ierusalim trecuse prin multe încercări.

Scopul scrisorii. Congregația din Ierusalim era formată aproape în întregime din evrei și din prozeliți ai religiei iudaice. Mulți dintre membrii congregației cunoscuseră adevărul după ce trecuse valul de persecuții aspre. Când a fost redactată scrisoarea către evrei, congregația se bucura de o pace relativă, întrucât apostolul Pavel le-a spus: „Încă nu a trebuit să vă împotriviți până la moarte”. (Ev 12:4) Deși creștinii nu mai erau atât de des victime ale violenței fizice și nu mai erau persecutați până la moarte, opoziția puternică din partea capilor religioși iudei nu încetase. Membrii mai noi ai congregației aveau și ei de înfruntat opoziție, la fel ca ceilalți. Iar unii creștini nu aveau maturitate spirituală deoarece nu progresaseră așa cum ar fi trebuit având în vedere de cât timp cunoșteau adevărul. (5:12) Opoziția cu care se confruntau zilnic din partea evreilor le punea credința la încercare. De aceea, membrii congregației aveau nevoie să-și întărească hotărârea de a persevera. (12:1, 2)

Timpul când Ierusalimul avea să fie pustiit era foarte aproape. Nici apostolul Pavel, nici ceilalți creștini din congregație nu știau când avea să aibă loc pustiirea ce fusese profețită, însă Dumnezeu știa. (Lu 21:20-24; Da 9:24, 27) În aceste condiții, creștinii din Ierusalim trebuiau să vegheze și să dea dovadă de credință pentru a fugi din Ierusalim când aveau să vadă orașul înconjurat de armate campate. Toți membrii congregației aveau nevoie să se întărească pentru aceste evenimente decisive. Potrivit tradiției, la numai cinci ani după scrierea acestei scrisori, trupele lui Cestius Gallus au atacat orașul și apoi s-au retras. Patru ani mai târziu, Ierusalimul și templul au fost distruse de romani sub conducerea generalului Titus. Însă, înainte ca toate aceste evenimente să aibă loc, Iehova le-a oferit slujitorilor săi îndrumarea necesară.

Opoziția din partea evreilor. Folosind propagandă mincinoasă, conducătorii religioși evrei au făcut tot posibilul să stârnească ura oamenilor împotriva discipolilor lui Cristos. Hotărârea lor de a lupta împotriva creștinismului prin orice mijloace reiese din acțiunile acestora, consemnate în Faptele 22:22; 23:12-15, 23, 24; 24:1-4; 25:1-3. Capii religioși evrei și susținătorii lor i-au hărțuit fără încetare pe creștini folosind argumente prin care să-i determine să-i fie neloiali lui Cristos. Ei atacau creștinismul prin raționamente care, din punctul de vedere al unui evreu, erau imbatabile.

La vremea aceea, iudaismul se putea lăuda cu multe lucruri palpabile, materiale, vizibile. Pentru evrei, acestea erau dovezi că iudaismul era superior creștinismului, pe care îl considerau o nebunie. Ei chiar îi spuseseră lui Isus că națiunea lor îl avea drept tată pe Avraam, cel căruia îi fuseseră făcute promisiunile. (Ioa 8:33, 39) Moise, cu care Dumnezeu a vorbit „față în față”, era slujitorul și profetul de seamă al lui Iehova. (Nu 12:7, 8) Evreii aveau Legea și cuvântul profetic de la bun început. Oare această istorie veche nu era în sine dovada că iudaismul era religia adevărată?, puteau ei argumenta. Când a încheiat legământul Legii, Dumnezeu a vorbit prin intermediul îngerilor. De fapt, Legea „a fost transmisă prin îngeri, prin mâna mediatorului” Moise. (Fa 7:53; Ga 3:19) Cu acea ocazie, Dumnezeu a făcut o înfricoșătoare demonstrație de putere: muntele Sinai s-a cutremurat și a fost învăluit de un nor gros de fum, au fost tunete și fulgere și s-a auzit un sunet foarte puternic de corn. (Ex 19:16-19; 20:18; Ev 12:18-21)

Pe lângă istoria veche, evreii aveau templul grandios și preoția instituită de Iehova. Preoții oficiau la templu aducând multe jertfe în fiecare zi. Serviciul adus de ei la templu în veșmintele lor preoțești scumpe era cu adevărat impresionant. Astfel, evreii puteau spune: Oare nu Iehova a poruncit să fie aduse la sanctuar jertfe pentru păcat, iar în Ziua Ispășirii nu intră marele preot, descendent al lui Aaron, însuși fratele lui Moise, în locul sfânt cu o jertfă pentru păcatele întregii națiuni? Cu această ocazie, marele preot se prezintă, simbolic vorbind, chiar înaintea lui Dumnezeu. (Le 16) Mai mult, nu aparține națiunii evreiești regatul, pe al cărui tron de la Ierusalim va sta un iudeu (Mesia, care, credeau ei, avea să vină mai târziu) ca să guverneze?

Dacă scrisoarea către evrei a fost scrisă pentru a le oferi creștinilor argumente cu care să răspundă obiecțiilor iudeilor, probabil că dușmanii creștinismului ridicaseră următoarele întrebări: Cum dovedea această nouă „erezie” că era religia adevărată și că avea aprobarea lui Dumnezeu? Unde erau templul și preoția lor? De fapt, unde era conducătorul lor? În timpul vieții sale, fusese oare acest Isus – un galilean, un fiu de tâmplar neinstruit la școli rabinice – unul dintre conducătorii importanți ai națiunii? Nu avusese el parte de o moarte rușinoasă? Unde era regatul lui? Și cine erau apostolii și discipolii lui? Niște bieți pescari și încasatori de impozite. Mai mult, cine venea la creștinism? Majoritatea erau săraci și de condițiile umilă, ba mai rău, erau primiți și oameni necircumciși din națiuni, care nu erau descendenți ai lui Avraam. De ce ar fi avut cineva încredere în Isus, care fusese omorât pentru blasfemie și sedițiune? De ce ar fi ascultat cineva de discipolii săi, niște oameni „fără instruire și de rând”? (Fa 4:13)

Superioritatea sistemului creștin. Unii creștini imaturi se pare că deveniseră nepăsători față de salvarea lor prin Cristos (Ev 2:1-4) sau poate că fuseseră influențați de iudeii în mijlocul cărora trăiau. Apostolul Pavel le-a venit în ajutor aducându-le cu măiestrie argumente din Scripturile ebraice, pe care evreii susțineau că se bazează. Prin aceste argumente, el a demonstrat în mod irefutabil superioritatea sistemului creștin și a preoției și regalității lui Isus Cristos. El a adus dovezi din Scripturi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și, prin urmare, le este superior îngerilor (1:4-6), lui Avraam (7:1-7), lui Moise (3:1-6) și profeților (1:1, 2). De fapt, Cristos este moștenitorul tuturor lucrurilor, încoronat cu glorie și cu onoare și numit peste toate lucrările mâinilor lui Iehova. (1:2; 2:7-9)

Preoția lui Cristos este mult superioară preoției aaronice a tribului lui Levi. Cristos nu a devenit mare preot ca descendent al unor oameni imperfecți și păcătoși, ci printr-un jurământ făcut de Dumnezeu. (Ev 6:13-20; 7:5-17, 20-28) Atunci de ce a trebuit Cristos să îndure atât de multe suferințe și să moară în chinuri? Potrivit profețiilor, acest lucru era esențial pentru salvarea omenirii și pentru calificarea lui Isus ca Mare Preot și rege, cel căruia Dumnezeu avea să-i supună toate lucrurile. (2:8-10; 9:27, 28; compară cu Is 53:12.) El trebuia să devină carne și sânge și să moară pentru a-i elibera „pe toți cei pe care teama de moarte i-a ținut în sclavie”. Prin moartea sa, el poate să-l reducă la nimic pe Diavol, lucru pe care niciun preot uman nu l-ar putea face. (Ev 2:14-16) Întrucât el însuși a suferit și a fost pus la încercare în toate privințele, Isus este un Mare Preot care poate înțelege slăbiciunile umane și ne poate veni în ajutor. (2:17, 18; 4:15)

Mai mult decât atât, arată apostolul Pavel, acest Mare Preot „a străbătut cerurile” și s-a prezentat chiar „înaintea lui Dumnezeu”, nu într-un cort sau templu fizic, care erau doar „o copie” a realităților cerești. (Ev 4:14; 8:1; 9:9, 10, 24) Aducând o jertfă perfectă, el a trebuit să se prezinte o singură dată, nu de mai multe ori. (7:26-28; 9:25-28) El nu are succesori, cum aveau preoții aaronici, pentru că trăiește pentru totdeauna și poate astfel să-i salveze definitiv pe cei pentru care slujește. (7:15-17, 23-25) Cristos este Mediatorul legământului mai bun profețit de Ieremia, prin care păcatele pot fi cu adevărat iertate, iar conștiința curățată, lucruri ce nu puteau fi realizate prin legământul Legii. Cele zece cuvinte, poruncile de bază ale legământului Legii, au fost scrise pe piatră, însă legea noului legământ a fost scrisă în inimi. Astfel, prin profeția consemnată de Ieremia, Iehova declara legământul Legii învechit și arăta că acesta urma să dispară cu timpul. (8:6-13; Ier 31:31-34; De 4:13; 10:4)

Scriitorul cărții biblice Evrei arată apoi că Dumnezeu a făcut o impresionantă demonstrație de putere la Sinai, ca semn că aproba legământul Legii. Însă el argumentează că, la încheierea noului legământ, Dumnezeu a depus mărturie cu și mai multă forță „prin semne, minuni și diferite lucrări de putere, precum și prin spiritul sfânt pe care l-a împărțit” tuturor membrilor congregației adunați cu acea ocazie. (Ev 2:2-4; compară cu Fa 2:1-4.) Cât despre regalitatea lui Cristos, tronul său este chiar în ceruri, Isus fiind astfel mai presus de orice rege din linia lui David, care a domnit pe tronul de la Ierusalim. (Ev 1:9) Tronul lui Cristos este însuși Dumnezeu, iar regatul său nu poate fi distrus, cum s-a întâmplat în 607 î.e.n. cu regatul condus de la Ierusalim. (1:8; 12:28) Mai mult, Dumnezeu și-a adunat poporul pentru a fi martor la ceva și mai înfricoșător decât manifestările miraculoase de putere de la muntele Sinai. El i-a făcut pe creștinii unși să se apropie de un munte Sion ceresc, promițând să zguduie nu doar pământul, ci și cerul. (12:18-27)

Scrisoarea către evrei are o valoare inestimabilă pentru creștini. Fără ea, multe dintre realitățile privitoare la Cristos prefigurate de Lege nu ar fi fost înțelese. De exemplu, evreii știau din Scripturile ebraice că atunci când marele preot intra în folosul lor în locul sfânt din sanctuar, acesta îi reprezenta înaintea lui Iehova. Însă ei nu au înțeles niciodată faptul că într-o zi adevăratul Mare Preot avea să se prezinte realmente în ceruri înaintea lui Iehova însuși! Și cum ar putea cineva, citind doar Scripturile ebraice, să înțeleagă semnificația profundă a relatării despre întâlnirea lui Avraam cu Melchisedec sau să discearnă pe cine prefigura acest rege-preot? Acestea sunt doar două dintre multele realități pe care ni le dezvăluie scrisoare către evrei.

Astfel, scrisoarea către evrei le întărește creștinilor credința, ajutându-i să-și păstreze speranța prin „demonstrarea evidentă a realităților care nu se văd”. (Ev 11:1) Într-o epocă în care mulți oameni se lasă impresionați de vechimea religiei, de puterea și bogăția materială a organizațiilor, de fastul ritualurilor și al ceremoniilor și se bizuie pe înțelepciunea lumii, nu pe înțelepciunea divină, această scrisoarea inspirată îl ajută în mod admirabil pe omul lui Dumnezeu să fie „pe deplin competent, complet pregătit pentru orice lucrare bună”. (2Ti 3:16, 17)

Scriitorul, locul și perioada scrierii. Majoritatea bibliștilor atribuie scrisoarea către evrei apostolului Pavel. Ea a fost considerată una dintre epistolele lui Pavel încă din secolul întâi. De asemenea, este inclusă printre nouă dintre scrisorile lui Pavel în Papirusul Chester Beatty nr. 2 (P⁴⁶), datând din cca 200 e.n., și figurează printre cele „paisprezece scrisori ale apostolului Pavel” în Canonul lui Atanasie, ce datează din secolul IV e.n.

În scrisoarea către evrei nu este menționat numele scriitorului, spre deosebire de celelalte scrisori ale lui Pavel, în care apostolul își menționează numele. Însă acest lucru nu exclude posibilitatea ca Pavel să fi fost scriitorul. Există dovezi interne solide care confirmă că scrisoarea îi aparține lui Pavel și că a fost scrisă cel mai probabil la Roma, în Italia. (Ev 13:24) Se pare că apostolul se afla la Roma în timpul primei sale detenții, între anii 59 și 61 e.n. Timotei era împreună cu Pavel la Roma, așa cum reiese din scrisorile apostolului către filipeni, coloseni și Filimon, scrise în timpul primei detenții. (Flp 1:1; 2:19; Col 1:1, 2; Flm 1) Aceste circumstanțe se potrivesc cu ceea ce se spune în Evrei 13:23, unde scriitorul menționează eliberarea lui Timotei din închisoare și își exprimă dorința de a merge la Ierusalim cât mai curând.

Scrisoarea a fost scrisă înainte de distrugerea Ierusalimului în 70 e.n., întrucât încă exista templul din Ierusalim și încă se aducea închinare acolo, după cum reiese din conținutul scrisorii. Iar detaliul referitor la eliberarea lui Timotei plasează în mod logic momentul scrierii cu nouă ani mai devreme, în anul 61 e.n., când se crede că Pavel însuși a fost eliberat din prima sa detenție. (Ev 13:23)

[Chenarul de la pagina 1535]

IDEI IMPORTANTE DIN EVREI

O scrisoare plină de forță care i-a întărit pe creștinii evrei și le-a oferit argumente pentru a-i ajuta pe iudeii sinceri în ultimii ani ai sistemului iudaic

Scrisă, după cât se pare, de apostolul Pavel cu aproximativ zece ani înainte de distrugerea Ierusalimului în 70 e.n.

Poziția superioară a Fiului lui Dumnezeu (1:1–3:6)

El este Fiul unic al lui Dumnezeu, numit moștenitor, reprezentarea exactă a ființei Tatălui, prin el fiind susținute toate lucrurile create

În comparație cu Fiul, îngerii sunt doar niște slujitori. Numai pe el Tatăl îl numește „fiul meu”, Întâiul născut, înaintea căruia chiar și îngerii se pleacă; despre el, nu despre îngeri, se spune că „Dumnezeu este tronul său”, că va dăinui mai mult decât cerurile și pământul, care au fost create prin el, și că se află la dreapta Tatălui

Dacă Legea transmisă prin îngeri nu putea fi nesocotită fără pedeapsă, cuvântului transmis prin Fiul, care le este superior îngerilor, trebuie să i se acorde o atenție mai mult decât obișnuită

Deși, când a fost om, a fost mai prejos decât îngerii, Isus Cristos a fost apoi înălțat mai presus de ei, fiindu-i supus întregul pământ locuit

Moise a fost un slujitor în casa lui Dumnezeu, dar Isus Cristos este numit peste întreaga casă

Încă este posibil să se intre în odihna lui Dumnezeu (3:7–4:13)

Din cauza neascultării și a lipsei de credință, israeliții care au ieșit din Egipt nu au intrat în odihna lui Dumnezeu

Creștinii pot intra în odihna lui Dumnezeu, dacă se străduiesc din răsputeri să rămână pe calea credinței și nu urmează exemplul de neascultare al israeliților

Cuvântul viu, prin care se promite intrarea în odihna lui Dumnezeu, este mai ascuțit decât o sabie și desparte - prin reacția unei persoane față de el - sufletul (ceea ce pare a fi omul) de spirit (ceea ce este el în realitate)

Superioritatea preoției lui Cristos și a noului legământ (4:14–10:31)

Întrucât a fost pus la încercare în toate privințele și a rămas fără păcat, Isus Cristos, în calitate de mare preot, îi poate înțelege pe oamenii păcătoși și îi poate trata cu compasiune

El a fost numit de Dumnezeu preot în felul lui Melchisedec, a cărui preoție a fost superioară celei levitice

Spre deosebire de preoții leviți din familia lui Aaron, Isus Cristos are viață indestructibilă și, prin urmare, nu are nevoie de succesori care să continue lucrarea sa de salvare; el este fără păcat, de aceea nu trebuie să aducă jertfe pentru el însuși; el nu a adus ca jertfă animale, ci propriul corp, și nu a intrat într-un sanctuar pământesc, ci în cerul însuși, cu valoarea sângelui său vărsat, prin care a validat noul legământ

Noul legământ, al cărui Mediator este Isus, este superior legământului Legii întrucât cei incluși în el au legea lui Dumnezeu scrisă în inimă și au parte cu adevărat de iertarea păcatelor

Aprecierea pentru aceste foloase îi îndeamnă pe creștini să își declare public speranța și să se întrunească în mod regulat

Credința este esențială pentru a-i plăcea lui Dumnezeu (10:32–12:29)

Iehova nu-și găsește plăcerea în cei care, din lipsă de credință, dau înapoi în loc să persevereze pentru a primi ceea ce le-a promis el

Creștinii sunt încurajați să persevereze în cursa creștină urmând exemplul de credință al celor ce și-au păstrat integritatea (începând cu Abel) în timp ce privesc cu atenție la Isus Cristos, care a rămas ireproșabil chiar și în suferință

Suferința pe care Dumnezeu permite ca slujitorii săi fideli să o îndure poate fi considerată o formă de disciplinare menită să producă rodul pașnic al dreptății

Îndemnuri pentru a trăi în fidelitate (13:1-25)

Manifestați iubire frățească, fiți ospitalieri, amintiți-vă de cei care suferă, păstrați căsătoria onorabilă, fiți mulțumiți cu ce aveți, având încredere în ajutorul lui Iehova

Imitați credința celor care sunt în frunte și nu cădeți pradă învățăturilor false

Fiți dispuși să suportați batjocura la fel ca Isus Cristos; prin el, oferiți-i întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă

Ascultați de cei ce sunt în frunte