De ce să denunţi o faptă rea?

„CEL care dă în vileag o problemă devine duşmanul oamenilor“, este o zicală în Africa de vest. Lucrul acesta i s-a întâmplat lui Olu când l-a învinuit pe fratele lui mai mare că a comis incest cu sora lui. „Eşti un mincinos!“, a ţipat fratele lui. Apoi l-a bătut cu cruzime pe Olu, l-a alungat de la casa părintească şi i-a ars toate hainele. Sătenii i-au dat dreptate fratelui mai mare. Deoarece nu i s-a mai îngăduit să rămână în sat, Olu a fost nevoit să plece. Abia când a început să se vadă că sora lui Olu era însărcinată, oamenii şi-au dat seama că Olu spusese adevărul. Fratele lui şi-a recunoscut vina, iar Olu a fost reprimit acasă. Lucrurile ar fi putut lua o întorsătură cu totul diferită. Olu ar fi putut fi omorât.

Evident, probabil că cei care nu-l iubesc deloc pe Iehova nu înţeleg de ce este bine ca greşeala lor să fie făcută cunoscută. Tendinţa omului păcătos este de a se împotrivi mustrării şi de a se simţi ofensat, indiferent cine l-ar mustra (compară cu Ioan 7:7). Nu-i de mirare că majoritatea devin muţi atunci când e vorba să aducă greşelile altora la cunoştinţa celor care au autoritatea de a-i corecta.

Să apreciem valoarea mustrării

În poporul lui Iehova însă, există o atitudine diferită faţă de mustrare. Bărbaţii evlavioşi şi femeile evlavioase apreciază profund măsurile luate de Iehova pentru a-i ajuta pe membrii congregaţiei creştine care greşesc. Ei acceptă această disciplinare ca pe o expresie a bunătăţii sale iubitoare. — Evrei 12:6–11.

Lucrul acesta poate fi exemplificat printr-un episod din viaţa regelui David. Deşi era un om drept din tinereţe, odată el a căzut într-un păcat grav. Mai întâi a comis adulter. Apoi, în încercarea de a-şi ascunde greşeala, a pus la cale uciderea soţului acelei femei. Însă Iehova i-a dezvăluit păcatul comis de David profetului Natan, care l-a înfruntat cu curaj pe David în această problemă. Folosindu-se de o ilustrare foarte sugestivă, Natan l-a întrebat pe David ce ar trebui să i se facă unui bogat care, deşi avea multe oi, a luat şi a ucis singura mieluşea a unui om sărman, care ţinea mult la ea, pentru a-şi ospăta prietenul. David, care fusese păstor, a fost cuprins de indignare şi de mânie. El a spus: „Omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte!“ Apoi Natan a aplicat ilustrarea la David, spunându-i: „Tu eşti omul acesta!“ — 2 Samuel 12:1–7.

David nu s-a supărat pe Natan; nici nu a încercat să se apere şi nici nu a recurs la acuzaţii. În schimb, mustrarea lui Natan i-a zdruncinat conştiinţa. Străpuns în inimă, David a mărturisit: „Am păcătuit împotriva DOMNULUI“. — 2 Samuel 12:13.

Demascarea păcatului lui David de către Natan, urmată de mustrarea divină, a dat rezultate. Deşi David nu a fost scutit de consecinţele greşelii sale, el s-a căit şi s-a împăcat cu Iehova. Cum a considerat David această mustrare? El a scris: „Lovească-mă cel drept, căci aceasta îmi este o favoare; să mă mustre: este ca untdelemnul turnat pe capul meu; să nu-mi întorc capul de la el“. — Psalmul 141:5.

Şi în zilele noastre slujitorii lui Iehova pot comite păcate grave, chiar şi cei care au fost fideli ani de zile. Recunoscând că bătrânii îi pot ajuta, majoritatea iau iniţiativa de a-i aborda pentru a le cere ajutorul (Iacov 5:13–16). Uneori însă, un răufăcător ar putea încerca să-şi ascundă păcatul, aşa cum a făcut regele David. Ce trebuie să facem dacă aflăm de existenţa unor păcate grave în congregaţie?

A cui este responsabilitatea?

Când află de o greşeală gravă, bătrânii abordează persoana implicată pentru a-i acorda ajutorul şi corecţia necesare. Este responsabilitatea bătrânilor de a îndrepta aceste persoane din cadrul congregaţiei. Supraveghind îndeaproape starea spirituală a congregaţiei, ei îi ajută şi le oferă sfaturi celor care au făcut un pas neînţelept sau greşit. — 1 Corinteni 5:12, 13; 2 Timotei 4:2; 1 Petru 5:1, 2.

Dar dacă nu eşti bătrân şi afli despre o greşeală gravă săvârşită de un alt creştin? Principiile directoare se găsesc în Legea dată de Iehova naţiunii Israel. Potrivit Legii, o persoană care era martoră la acte apostate, sediţiune, omor sau alte delicte grave, avea responsabilitatea de a denunţa fapta respectivă şi de a depune mărturie cu privire la ce ştia. În Leviticul 5:1 se spune: „Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui, nespunând ce a văzut sau ce ştie, îşi va purta nelegiuirea [trebuie să răspundă pentru greşeala sa, NW]“. — Compară cu Deuteronomul 13:6–8; Estera 6:2; Proverbele 29:24.

Deşi nu se află sub Legea mozaică, creştinii de astăzi se pot lăsa îndrumaţi de principiile care stau la baza ei (Psalmul 19:7, 8). Deci, dacă afli despre o anumită greşeală gravă a unui colaborator creştin, ce trebuie să faci?

Cum trebuie să procedăm

Mai întâi de toate, este important să existe un motiv întemeiat de a crede că s-a comis cu adevărat o greşeală gravă. „Nu fi martor în chip uşuratic împotriva aproapelui tău“, a spus înţeleptul. „Ori ai vrea să înşeli cu buzele tale?“ — Proverbele 24:28.

Ai putea hotărî să mergi direct la bătrâni. Nu este greşit să procedezi astfel. De obicei însă, cea mai iubitoare atitudine este să abordezi persoana implicată. Probabil că faptele nu sunt aşa cum par a fi. Sau poate că bătrânii se ocupă deja de această problemă. Discută calm problema cu persoana respectivă. Dacă ai în continuare motive să crezi că s-a comis un păcat grav, încurajează-l pe el sau pe ea să-i abordeze pe bătrâni pentru ajutor şi explică-i de ce este înţelept să procedeze astfel. Nu vorbi cu alţii despre această problemă, deoarece ar însemna să cleveteşti.

Dacă persoana nu vorbeşte cu bătrânii într-un interval rezonabil, atunci va trebui să le spui tu. Unul sau doi bătrâni vor discuta apoi problema cu acuzatul. Bătrânii au responsabilitatea de a ‘face cercetări, de a căuta şi de a întreba cu toată stăruinţa’ pentru a vedea dacă s-a comis un delict. Dacă da, ei se vor ocupa de cazul respectiv în armonie cu normele scripturale. — Deuteronomul 13:12–14.

Este nevoie de cel puţin doi martori pentru dovedirea vinovăţiei (Ioan 8:17; Evrei 10:28). Dacă persoana neagă acuzaţia şi nu mai există o altă mărturie în afară de a ta, problema va fi lăsată în mâna lui Iehova (1 Timotei 5:19, 24, 25). Aceasta se face cu convingerea că toate lucrurile sunt ‘descoperite’ înaintea lui Iehova şi că, dacă persoana este vinovată, păcatele ei o vor „ajunge“. — Evrei 4:13; Numeri 32:23.

Să presupunem însă că persoana în cauză neagă acuzaţia, iar tu eşti singurul martor împotriva ei. Ai putea fi acum acuzat de calomnie? Nu, în cazul în care nu ai clevetit cu alte persoane care nu sunt implicate. Nu este o calomnie să denunţi lucrurile care se răsfrâng asupra unei congregaţii celor care au autoritatea şi responsabilitatea de a supraveghea şi de a corecta problemele. Acest lucru este, de fapt, în armonie cu dorinţa noastră de a face întotdeauna ce este corect şi loial. — Compară cu Luca 1:74, 75.

Să păstrăm sfinţenia în congregaţie

Un motiv pentru care trebuie denunţată o faptă rea este că lucrul acesta contribuie la păstrarea curăţeniei congregaţiei. Iehova este un Dumnezeu curat, un Dumnezeu sfânt. El le pretinde tuturor celor care i se închină să fie curaţi din punct de vedere spiritual şi moral. Cuvântul său inspirat ne avertizează: „Ca nişte copii ai ascultării, nu vă potriviţi poftelor [dorinţelor, NW] pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt»“ (1 Petru 1:14–16). Persoanele care practică necurăţia sau nelegiuirea pot murdări o întreagă congregaţie şi pot atrage dezaprobarea lui Iehova asupra ei dacă nu se iau măsuri pentru corectarea sau îndepărtarea lor. — Compară cu Iosua capitolul 7.

Scrisorile apostolului Pavel adresate congregaţiei creştine din Corint arată că denunţarea unei fapte rele a contribuit la curăţarea poporului lui Iehova de acolo. În prima sa scrisoare, Pavel a scris: „Din toate părţile se spune că între voi este desfrânare; şi încă o astfel de desfrânare, care nu este nici chiar la păgâni, până acolo încât unul dintre voi are pe soţia tatălui său“. — 1 Corinteni 5:1.

Biblia nu ne spune de la cine a primit apostolul acest raport. S-ar putea ca Pavel să fi aflat de această situaţie de la Ştefana, Fortunat şi Ahaic, care veniseră din Corint la Efes, unde se afla Pavel. Pavel primise şi o scrisoare în care i se cereau unele lămuriri din partea congregaţiei creştine din Corint. Indiferent care a fost sursa, odată ce situaţia i-a fost adusă la cunoştinţă lui Pavel de martori demni de încredere, el a fost în măsură să le dea instrucţiuni cu privire la această problemă. „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela“, a scris el. Bărbatul respectiv a fost exclus din congregaţie. — 1 Corinteni 5:13; 16:17, 18.

Au dat rezultate instrucţiunile lui Pavel? Într-adevăr, au dat! Potrivit dovezilor, răufăcătorul şi-a venit în fire. În a doua scrisoare adresată corintenilor, Pavel a sfătuit congregaţia ‘să-l ierte şi să-l încurajeze’ pe acel bărbat penitent (2 Corinteni 2:6–8). Astfel, denunţarea unei fapte rele a dus la o acţiune care a avut drept rezultat curăţarea congregaţiei şi restabilirea în ochii lui Dumnezeu a unei persoane care îşi stricase relaţia cu Dumnezeu.

Un alt exemplu găsim tot în prima scrisoare adresată de Pavel congregaţiei creştine din Corint. De data aceasta, apostolul dă numele martorilor care au făcut denunţul. El a scris: „Fraţii mei, am aflat despre voi de la ai Cloei că printre voi sunt certuri“ (1 Corinteni 1:11). Pavel a ştiut că aceste certuri, împreună cu faptul de a le acorda o onoare nepotrivită oamenilor, creaseră o atitudine sectară, care ameninţa cu distrugerea unitatea congregaţiei. Astfel, având o profundă consideraţie faţă de bunăstarea spirituală a colaboratorilor săi de acolo, Pavel a acţionat imediat şi le-a scris membrilor congregaţiei pentru a le oferi sfaturi care să le corecteze punctul de vedere.

Astăzi, majoritatea fraţilor şi a surorilor din congregaţiile din întreaga lume depun mari eforturi pentru a păstra curăţenia spirituală a congregaţiei, rămânând fiecare într-o poziţie aprobată înaintea lui Dumnezeu. Unii au de suferit din această cauză; iar alţii chiar au murit pentru a-şi păstra integritatea. Cu siguranţă, faptul de a tolera sau de a ascunde nelegiuirea ar demonstra lipsă de apreciere faţă de aceste eforturi.

Ajutor pentru cei care au greşit

De ce ezită unii care au comis un păcat grav să-i abordeze pe bătrânii congregaţiei? Deseori se întâmplă lucrul acesta deoarece nu îşi dau seama de foloasele pe care le aduce faptul de a merge la bătrâni. Unii cred în mod greşit că, dacă îşi mărturisesc vina, păcatul lor va fi făcut cunoscut întregii congregaţii. Alţii se amăgesc singuri cu privire la gravitatea conduitei lor. Iar alţii cred că se pot îndrepta fără ajutorul bătrânilor.

Însă aceşti răufăcători au nevoie de ajutorul iubitor oferit de bătrânii congregaţiei. Iacov a scris: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate“. — Iacov 5:14, 15.

Ce măsură minunată este faptul de a-i ajuta pe cei care au greşit să se restabilească pe plan spiritual! Dacă aplică sfaturile mângâietoare din Cuvântul lui Dumnezeu şi se roagă pentru cei bolnavi spiritual, bătrânii îi pot ajuta pe aceştia să se întoarcă de pe căile lor greşite. Astfel, în loc să se simtă vinovaţi, cei care se căiesc se simt deseori învioraţi şi uşuraţi când întâlnesc bătrâni iubitori. Un tânăr din Africa de vest comisese fornicaţie şi îşi ascunsese păcatul câteva luni. După ce păcatul lui a devenit cunoscut, el le-a spus bătrânilor: „Ce mult mi-aş fi dorit ca cineva să mă fi întrebat de relaţia mea cu acea fată! Este o adevărată uşurare faptul de a-mi mărturisi păcatul“. — Compară cu Psalmul 32:3–5.

Un gest de iubire principială

Slujitorii botezaţi ai lui Dumnezeu au „trecut din moarte la viaţă“ (1 Ioan 3:14). Dar dacă comit un păcat grav, ei se întorc la calea care duce la moarte. Dacă nu sunt ajutaţi, se împietresc în fărădelege, fără a mai dori să se căiască şi să se întoarcă la închinarea adusă adevăratului Dumnezeu. — Evrei 10:26–29.

Denunţarea unei fărădelegi este un gest de preocupare sinceră faţă de răufăcător. Iacov a scris: „Fraţii mei, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr şi-l întoarce un altul, să ştie că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate“. — Iacov 5:19, 20.

În concluzie, de ce trebuie denunţată o faptă rea? Deoarece lucrul acesta dă rezultate. Într-adevăr, faptul de a denunţa un delict este un gest de iubire creştină principială, arătată faţă de Dumnezeu, faţă de congregaţie şi faţă de răufăcător. În timp ce fiecare membru al congregaţiei susţine cu loialitate normele drepte ale lui Dumnezeu, Iehova va binecuvânta din plin congregaţia ca întreg. Iată ce a scris apostolul Pavel: „El [Iehova] vă va întări până la sfârşit, ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Hristos“. — 1 Corinteni 1:8.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Este o dovadă de iubire faptul de a-l încuraja pe un Martor care a greşit să vorbească cu bătrânii

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Bătrânii îi ajută pe cei care au greşit să redobândească favoarea lui Dumnezeu