Biblia raportează cum a venit în existenţă primul om şi istoriseşte apoi că Creatorul, Iehova Dumnezeu a permis să locuiască într-un loc, asemenea unui parc. El i-a pus omului în perspectivă faptul de a putea trăi veşnic dar a făcut această viaţă dependentă de o condiţie. Dumnezeu a zis omului: „Poţi să mănînci din orice pom din grădină pînă la satisfacere. Dar în ce priveşte pomul cunoştinţei binelui şi răului, din el să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca din el, vei murii în mod categoric“ (Gen. 2:16, 17).

Aceasta a fost o poruncă simplă. Ar trebui însă să ne aşteptăm la altceva? Pe vremea aceea, omul Adam era singur, viaţa era simplă, necomplicată. Nu era o problemă de a se îngriji pe sine. El nu stătea sub presiunea unui sistem economic ce se caracterizează prin sete de cîştig. Legi complicate împotriva înclinaţiilor păcătoase ale primului om, n-au fost necesare. Adam era un om perfect şi nu avea, deci, nici o pornire spre păcat.

Porunca era, într-adevăr, simplă, însă se punea o problemă morală de mare importanţă. In caz că primii oameni n-ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu, acesta ar fi fost egal cu o răscoală împotriva lui Dumnezeu, Stăpînitorul. Cum aşa?

Mîncarea din fructul „pomului cunoştinţei binelui şi răului“ a fost un lucru nedrept deoarece Dumnezeu a interzis-o. Fructul în sine şi pentru sine nu era otrăvitor, ci era plăcut la vedere, literalmente ‘bun de mîncat’ (Gen. 3:6). Prin faptul că Dumnezeu a interzis să mănînce din pom, s-a accentuat, pur şi simplu, categoric că omul era pe bună dreptate dependent de Creatorul sau Domnitorul său. Prin ascultare, primul bărbat şi prima femeie ar fi putut dovedi că au respectat dreptul lui Dumnezeu de a le face de cunoscut ce era „bine“ şi ce era „rău“, adică ce anume aproba şi ce condamna el. Neascultarea ar fi arătat însă, că ei s-au răsculat împotriva suveranităţii lui Dumnezeu.

Iehova Dumnezeu a declarat că o asemenea răscoală ar trage după sine pedeapsa cu moartea. Era această pedeapsă prea aspră? Nu există astăzi, oare multe ţări din lume care în dreptul lor penal ameninţă cu pedeapsa cu moartea pentru crimă capitală? Totuşi aceste ţări nu dau nimănui viaţă şi nici nu pot păstra pe nimeni în viaţă pentru totdeauna. Dimpotrivă, Creatorul omului poate să facă aceasta. Si din voia sa au venit Adam şi Eva în existenţă (Apoc. 4:11). Prin urmare n-a avut oare Dumnezeu, care dă viaţă şi păstrează în viaţă, dreptul să ameninţe cu pedeapsa cu moartea pentru neascultare faţă de el? Cu siguranţă că da! Apoi, tot numai el cunoaşte complet proporţia acţiunii vătămătoare, pe care o are neascultarea faţă de legea sa.

Cei dintîi oameni, Adam şi Eva, ar fi putut dovedi prin ascultarea lor, faţă de poruncă, că ei apreciază ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei şi că sînt recunoscători faţă de el pentru aceasta. Ascultarea, din motive drepte, i-ar fi ferit de a deveni egoişti şi ar fi ştiut să nu-l lase pe Dumnezeu Binefăcătorul lor în mod conştient în afara atenţiei lor.

Ceea ce li s-a poruncit era în armonie cu ceea ce s-ar fi aşteptat de la un Dumnezeu al iubirii şi al dreptăţii. Ea nu era de loc o profeţie exagerată. Dumnezeu nu le-a reţinut prin aceasta, nimic celor doi oameni, din ce le era necesar pentru viaţă. In grădină se găseau încă mulţi alţi pomi, din care ei ar fi putut să mănînce pînă la saturaţie. De aceea n-a existat nici pentru Adam, nici pentru Eva, vreun motiv să creadă că ar fi trebuit neapărat să mănînce din „pomul cunoştinţei binelui şi răului“.

După ce primii oameni păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu, ei încă au mai dispus totuşi, de o mare măsură de vitalitate. Lucrul acesta îl arată darea de seamă, din care rezultă că Adam a trăit 930 de ani (Gen. 5:5). Si totuşi s-au împlinit asupra lui Adam cuvintele de avertizare: „In ziua în care vei mînca din el (din pomul cunoştinţei binelui şi răului), vei muri negreşit“, căci în acea zi l-a condamnat Dumnezeu la moarte (Genes. 2:17).