BLESTEMUL PRONUNTAT ASUPRA PAMINTULUI

Să luăm în consideraţie sentinţa pronunţată asupra lui Adam. Lui i s-a spus: „Pentru că ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mîncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănînci deloc din el, blestemat este acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănînci iarba de pe cîmp. In sudoarea feţei tale să-ţi mănînci pîinea“ (Gen. 3:17–19).

Acest blestem pronunţat asupra pămîntului avea sens. Adam pierduse prin păcatul său, dreptul de a contribui la transformarea pămîntului necultivat, din afara grădinii Eden, într-un paradis. De aceea era drept ca Dumnezeu să anunţe în sentinţa sa că Adam nu va mai putea face nimic care să fie asemănător cu un asemenea loc al plăcerii.

Pe lîngă aceasta, Iehova Dumnezeu era complet în clar cu privire la efectul pe care acest păcat l-ar avea asupra creaturilor sale inteligente. El ştia că oamenii imperfecţi s-ar degenera foarte repede tot mai mult, dacă nu ar exista ceva care să acţioneze ca o frînă. Blestemarea pămîntului, poate să fi servit fără îndoială la aceea ca înclinaţiile păcătoase ale omului să nu cîştige atît de repede superioritate. In ce fel? Intrucît Adam a trebuit să-şi cîştige cele necesare vieţii prin munca istovitoare şi obositoare a pămîntului, i-a rămas, hotărît, puţin timp şi energie, pentru a se ocupa cu lucruri dăunătoare.

Atîta timp cît blestemul a apăsat asupra pămîntului, urmaşii lui Adam au simţit cu claritate efectele sale. Lucrul acesta îl arată cuvintele profetice pe care le-a exprimat Lameh la naşterea lui Noe: „Acesta ne va mîngiia pentru osteneala şi truda mîinilor noastre care vin din acest pămînt pe care l-a blestemat Iehova“ (Gen. 5:29).

Insă în decursul secolelor, violenţa a crescut excesiv. Biblia raportează: „Pămîntul era stricat înaintea lui Dumnezeu şi pămîntul era plin de silnicie“ (Gen. 6:11). Dar oricît de mult s-ar fi înrăutăţit situaţia, totuşi încă nu sosise timpul lui Dumnezeu de a curăţi pămîntul şi de a face pe el un paradis în care să locuiască oamenii care au dorit să servească lui Iehova Dumnezeu. Pentru rezolvarea completă a problemei de discuţie, care a fost ridicată prin răscoala lui Satan şi a primilor oameni, Creatorul a prevăzut mai multe secole. Cu toate că deja după foarte scurt timp de la crearea lui Adam, a luat naştere o lume plină de silnicie, Iehova Dumnezeu a avut înţelepciunea de a rezolva această problemă. In deplină armonie cu dreptatea, el a procedat împotriva acelei lumi nelegiuite. Printr-un potop pe plan mondial, Iehova Dumnezeu a nimicit pe oamenii răi ale căror fapte violente au ameninţat să tulbure realizarea adecvată a scopului său, anume să lase ca pămîntul paradisiac să fie locuit de oameni, care-l iubesc ca pe Suveranul lor (2 Petru 3:5, 6).

Numai dreptul Noe a supravieţuit potopul împreună cu 7 membrii ai familiei sale. Deoarece aceşti supravieţuitori ai potopului au dovedit că i-au servit cu credincioşie lui Dumnezeu, n-a fost necesar să–i pedepsească printr-un nou blestem expres al pămîntului. Blestemul pronunţat înainte de potop a fost ridicat, fapt prin care s-au împlinit cuvintele profetice ale lui Samuel asupra lui Noe. Avînd în vedere perioada prescurtată a vieţii omului după potop, dacă oboseala, datorită unui blestem al pămîntului ar fi fost impusă urmaşilor păcătoşi ai lui Noe, evident viaţa ar fi fost şi mai mult îngreunată.