Karaiţii şi căutarea adevărului

„CERCETEAZĂ cu multă atenţie în [Scripturi] şi nu te bizui pe opinia mea.“ Aceste cuvinte au fost rostite de un karait de frunte din secolul al VIII-lea e.n. Cine au fost karaiţii? Putem învăţa ceva de valoare din exemplul lor? Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem în istorie la o controversă de lungă durată care a dus la apariţia mişcării karaite.

Cum a început controversa?

În ultimele secole dinaintea erei noastre, în cadrul iudaismului s-a dezvoltat o nouă filozofie. Era vorba despre opinia potrivit căreia Dumnezeu a dat două Legi la Muntele Sinai, una scrisă şi una orală.a În secolul I e.n. existau conflicte aprige între cei care adoptaseră această învăţătură nouă şi cei care o respinseseră. Fariseii erau promotorii, în timp ce saducheii şi esenienii erau printre opozanţi.

Pe fundalul acestei controverse şi-a făcut apariţia Isus din Nazaret în calitate de promisul Mesia (Daniel 9:24, 25; Matei 2:1–6, 22, 23). Isus s-a confruntat cu toate aceste grupări iudaice aflate în conflict. În discuţiile purtate cu ele, el a condamnat faptul de a desfiinţa Cuvântul lui Dumnezeu din cauza tradiţiei lor (Matei 15:3–9). De asemenea, Isus a predat adevărurile spirituale într-o manieră în care doar Mesia o putea face (Ioan 7:45, 46). Pe deasupra, numai continuatorii adevăraţi ai lui Isus au dovedit că aveau sprijinul divin. Ei au devenit cunoscuţi sub numele de creştini. — Faptele 11:26.

Fariseii au fost singura sectă religioasă care a supravieţuit intactă distrugerii templului din Ierusalim în 70 e.n. Acum, fără preoţie, fără jertfe sau templu, iudaismul fariseic putea să inventeze substituţi pentru toate acestea, permiţând tradiţiei şi interpretării să înlocuiască Legea scrisă. Aceasta a dat ocazia scrierii unor noi „cărţi sfinte“. Prima a fost Mişna, cu adăugirile ei la legea orală şi cu interpretările ei. Mai târziu au fost adăugate alte culegeri de scrieri, care au primit numele de Talmud. În acelaşi timp, creştinii apostaţi au început să devieze de la învăţăturile lui Isus. Ambele cercuri au dat naştere unor sisteme religioase puternice — autoritatea rabinică, de o parte, şi autoritatea ecleziastică, de cealaltă parte.

Din cauza conflictelor dintre iudei şi Roma păgână şi, mai târziu, dintre iudei şi Roma „creştină“, centrul iudaismului a fost transferat în cele din urmă în Babilon. Acolo au fost redactate scrierile Talmudului în forma lor cea mai completă. Deşi rabinii pretindeau că Talmudul dezvăluia voinţa lui Dumnezeu într-un mod mai amplu, mulţi iudei simţeau influenţa crescândă a autorităţii rabinice şi tânjeau după cuvântul lui Dumnezeu care le fusese transmis prin Moise şi prin profeţi.

În a doua jumătate a secolului al VIII-lea e.n., iudeii din Babilon care se opuneau atât autorităţii rabinice, cât şi credinţei acestora în legea orală a lor au răspuns favorabil la iniţiativa unui conducător erudit pe nume Anan ben David. El a susţinut că fiecare iudeu are dreptul de a studia fără nici o restricţie Scripturile ebraice, ca unica sursă a adevăratei religii, fără să ia în considerare interpretările rabinice sau Talmudul. Anan a îndemnat: „Cercetează cu multă atenţie în Tora [legea scrisă a lui Dumnezeu] şi nu te bizui pe opinia mea“. Datorită accentului pus pe Scripturi, continuatorii lui Anan au devenit cunoscuţi drept Qaraʼim, un nume ebraic care înseamnă „cititori“.

Conflictul dintre karaiţi şi rabini

Care ar fi câteva exemple de învăţături ale karaiţilor care au cauzat consternare în cercurile rabinilor? Rabinii interziceau consumarea cărnii împreună cu laptele. Ei spuneau că aceasta era explicaţia pe care o dădea legea orală versetului din Exodul 23:19, care spune: „Să nu fierbi un ied în laptele mamei lui“. De cealaltă parte, karaiţii învăţau că acest verset însemna doar ceea ce spunea — nici mai mult, nici mai puţin. Ei susţineau că restricţiile rabinilor erau invenţii omeneşti.

Potrivit interpretării date Deuteronomului 6:8, 9, rabinii susţineau că bărbaţii iudei trebuiau să se roage purtând tefilin, sau filactere, şi că mezuza trebuia pusă pe fiecare stâlp al uşii.b Karaiţii considerau că aceste versete au doar o semnificaţie figurativă, simbolică şi, prin urmare, au respins astfel de reguli rabinice.

În alte privinţe, karaiţii erau mult mai restrictivi decât rabinii. De exemplu, să analizăm opinia lor cu privire la textul din Exodul 35:3, unde scrie: „Să n-aprinzi foc în nici una din locuinţele voastre, în ziua sabatului“. Karaiţii interziceau lăsarea unei lumini sau a unei lămpi să ardă chiar dacă ea fusese aprinsă înainte de sabat.

În special după moartea lui Anan, conducătorii karaiţi au fost deseori în dezacord cu privire la gradul de aplicabilitate şi la natura anumitor restricţii, iar mesajul lor nu a fost întotdeauna clar. Karaiţii nu s-au bucurat de unitate pentru că ei nu au recunoscut autoritatea nici unui conducător, ci au pus accentul pe citirea şi interpretarea personală a Scripturilor — în contrast cu autoritatea rabinică. În pofida acestui lucru însă, mişcarea karaiţilor a dobândit popularitate şi prestigiu cu mult în afara comunităţii evreieşti din Babilon şi s-a răspândit în tot Orientul Mijlociu. Chiar în Ierusalim s-a înfiinţat un centru principal al karaiţilor.

În decursul secolelor al IX-lea şi al X-lea e.n., erudiţii karaiţi s-au remarcat printr-un studiu nou al limbii ebraice şi au trecut printr-un fel de epocă de aur. Ei au considerat că Scripturile ebraice scrise erau sfinte, nu tradiţiile orale. Unii karaiţi au devenit copişti fideli ai Scripturilor ebraice. De fapt, interesul karaiţilor faţă de Scripturi a fost cel care i-a stimulat pe iudei să efectueze un studiu masoretic al Scripturilor, ceea ce a contribuit la păstrarea unui text biblic mai exact până astăzi.

În această perioadă de progres rapid, iudaismul karait s-a dedicat unei lucrări misionare deschise printre ceilalţi iudei. Aceasta constituia o ameninţare evidentă la adresa iudaismului rabinic.

Cum au reacţionat rabinii?

Contraatacul rabinilor a venit sub forma unui puternic duel de cuvinte, aceştia adaptându-se cu şiretenie şi modificându-şi învăţătura. În decursul secolului care a urmat atacului lui Anan, iudaismul rabinic a adoptat mai multe metode folosite de karaiţi. Rabinii au devenit mai eficienţi în citarea Scripturilor, încorporând în retorica lor stilul şi metoda karaiţilor.

Inegalabilul conducător al acestei bătălii verbale cu karaiţii a fost Sáadia ben Joseph, care a devenit capul comunităţii evreieşti din Babilon în prima jumătate a secolului al X-lea e.n. Lucrarea principală a lui Sáadia, The Book of Beliefs and Opinions (Cartea convingerilor şi a opiniilor), a fost tradusă în engleză de Samuel Rosenblatt, care spunea în introducerea acesteia: „Chiar dacă . . . , în zilele sale, el era autoritatea în materie de Talmud, [Sáadia] apelează relativ puţin la această sursă a tradiţiei iudaice, evident din dorinţa de a-i bate pe karaiţi cu propriile lor arme, deoarece ei considerau că numai Legea scrisă este valabilă“.

Călcând pe urmele lui Sáadia, iudaismul rabinic a câştigat în cele din urmă, adaptându-se doar în măsura în care era necesar pentru a devitaliza argumentele karaiţilor. Lovitura de graţie a fost dată de Mose Maimonide, renumitul talmudist din secolul al XII-lea. Datorită atitudinii sale tolerante faţă de karaiţii cu care a locuit în Egipt, precum şi datorită stilului său convingător şi erudit, el le-a cucerit admiraţia şi a slăbit poziţia conducătorilor lor.

Mişcarea karaită îşi pierde elanul

Acum, neavând unitate şi un plan de rezistenţă bine organizat, mişcarea karaiţilor şi-a pierdut şi elanul, şi adepţii. Cu trecerea timpului, karaiţii şi-au modificat vederile şi principiile. Leon Nemoy, care a scris despre mişcarea karaiţilor, afirmă: „Chiar dacă, teoretic vorbind, Talmudul a rămas în afara legii, în legea şi obiceiurile practicate de karaiţi s-au infiltrat pe nesimţite multe învăţături talmudice“. În esenţă, karaiţii şi-au abandonat scopul iniţial şi au adoptat o mare parte din iudaismul rabinic.

În Israel mai există astăzi cam 25 000 de karaiţi. În alte comunităţi, în principal în Rusia şi în Statele Unite, se mai pot întâlni câteva mii. Având însă propriile tradiţii orale, ei se deosebesc de primii karaiţi.

Ce putem învăţa din istoria karaiţilor? Că este o greşeală gravă să ‘desfiinţăm porunca lui Dumnezeu din cauza tradiţiei’ (Matei 15:6). Pentru a ne elibera de tradiţiile împovărătoare impuse de oameni este nevoie de cunoaşterea exactă a Scripturilor (Ioan 8:31, 32; 2 Timotei 3:16, 17). Da, cei care caută să cunoască şi să înfăptuiască voinţa lui Dumnezeu nu se bizuie pe tradiţii omeneşti. Dimpotrivă, ei cercetează cu sârguinţă Biblia şi aplică utila instruire din Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 30]

Un grup de karaiţi

[Provenienţa ilustraţiei]

Din cartea The Jewish Encyclopedia, 1910