Întrebări de la cititori

◼ În ce a constat greşeala lui Moise, care l-a costat privilegiul de a intra în Ţara Promisă? A constat în faptul că a lovit stînca în loc să îi vorbească doar, sau în faptul că nu l-a glorificat pe Iehova Dumnezeu?

Se pare că greşeala lui Moise nu a constat doar în faptul că a lovit stînca în loc să-i vorbească, după cum îi indicase Dumnezeu.

Spre sfîrşitul a 40 de ani de peregrinare, israeliţii şi-au aşezat tabăra la Cades-Barnea, în deşertul Ţin (sau Paran). Ei mai fuseseră aşezaţi în tabără aici cu decenii înainte, probabil datorită celor trei izvoare care fac din această zonă o bază înverzită, aşa cum se vede în fotografia alăturată. Se pare însă că în această ocazie nu prea era apă, fapt care însemna probabil că poporul nu a putut găsi nici hrană destulă. De aceea a izbucnit cearta israeliţilor cu Moise, reprezentantul lui Iehova, căruia ei i-au spus: „De ce ne-aţi făcut să ne suim din Egipt, ca să ne aduceţi în locul acesta rău? Acesta nu este un loc de sămînţă şi de smochini şi de viţă de vie şi de rodii, şi nu există apă de băut.“ — Numere 20:5.

Atunci Dumnezeu le-a zis lui Moise şi Aaron: „Ia toiagul şi convoacă adunarea, (. . .) şi va trebui să vorbiţi stîncii în faţa ochilor lor, pentru ca ea să îşi dea într-adevăr apa; şi tu trebuie să faci să iasă apă pentru ei din stîncă şi să dai să bea adunării şi animalelor lor de povară“ (Numere 20:8). Ce s-a întîmplat după aceea?

„Moise şi Aaron au convocat congregaţia înaintea stîncii şi el i-a spus: «Ascultaţi acum, rebelilor! Să facem noi să iasă apă pentru voi din această stîncă?» Atunci Moise şi-a ridicat mîna şi a lovit stînca de două ori cu toiagul său; şi a început să iasă multă apă.“ — Numere 20:10, 11.

Unii au reţinut faptul că Dumnezeu i-a îndrumat pe Moise şi Aaron ‘să vorbească stîncii’, dar ei au ‘lovit stînca’. Să-i fi displăcut oare lui Iehova atît de mult acest amănunt încît să nu le mai permită să conducă pe Israel în Ţara Promisă? Nu aşa par să stea lucrurile. În realitate, doar la cîteva luni după ieşirea sa din Egipt poporul s-a plîns pentru prima dată de lipsă de apă. Aceasta s-a întîmplat lîngă Muntele Sinai (Horeb), în locul care a ajuns să fie numit Meriba (în zona care se poate vedea în fotografia de jos). Observaţi că Dumnezeu îi spusese lui Moise cu prilejul acela: „Eu stau în faţa ta acolo pe stînca din Horeb. Şi tu trebuie să loveşti în stîncă, şi trebuie să iasă din ea apă, şi poporul trebuie să o bea“ (Exod 17:2–7; 33:6). Astfel, atunci cînd, la Cades, i s-a dat lui Moise indicaţia să-i vorbească stîncii, acesta poate că a înclinat să facă ceea ce mai făcuse înainte tot la indicaţia lui Dumnezeu, deşi Dumnezeu i-a dat de înţeles că ar fi fost suficient doar să vorbească stîncii.

Se pare că un lucru mai grav a dus la sentinţa pronunţată de Dumnezeu împotriva lui Moise şi Aaron. Ce anume putea să fie? Moise i-a spus poporului pus pe ceartă: „Să facem noi să iasă apă pentru voi din această stîncă?“ Psalmul 106:33 ne oferă o înţelegere a acestui lucru, întrucît el ne arată că Moise a acţionat dintr-un spirit de amărăciune şi ‘a vorbit în mod pripit cu buzele sale’.

Cu cuvinte pline de mînie, Moise a atras atenţia asupra lui însuşi şi asupra lui Aaron, în loc să fi atras atenţia asupra aceluia care putea cu adevărat să furnizeze apă în mod miraculos. Astfel, chiar înainte de a muri Moise la frontiera Ţării Promise, Dumnezeu s-a referit la incidentul de la Cades-Barnea şi i-a arătat lui Moise că greşeala sa a constat în faptul că nu l-a sfinţit pe Dumnezeu în faţa ochilor poporului. — Numere 27:12–14.

De aici putem desprinde o importantă învăţătură, şi anume aceea că dacă e important, desigur, să ne reţinem de la acte făcute sub impulsul mîniei, tot la fel de important este şi să ne ţinem spiritul sub control, îndeosebi atunci cînd alţii nu reuşesc să facă acest lucru. Dacă ne lăsăm să devenim tulburaţi peste măsură, am putea începe să-i privim pe slujitorii lui Dumnezeu din punct de vedere pur omenesc, în loc să recunoaştem că şi ei sînt tot „oi“ ale lui Dumnezeu. Este adevărat că ei sînt imperfecţi şi ar putea face lucruri care ne irită, dar ei sînt „poporul său şi oile păşunii sale“ (Psalmul 100:3). Dumnezeu a permis ca propriul său Fiu să moară pentru unii ca aceştia, aşa că ar trebui, desigur, să ne străduim să fim răbdători cu ei, preocupîndu-ne mai puţin de modul în care simţim sau sîntem afectaţi noi înşine, şi mai mult de poziţia lor în faţa lui Dumnezeu.