În zilele răului rege Ahab, Iehova hotărâse că Israelul avea să fie afectat de o secetă îndelungată. După ce Ilie a anunţat seceta, Dumnezeu l-a ascuns, pentru ca Ahab să nu-i facă vreun rău, şi l-a hrănit în mod miraculos cu pâine şi carne aduse de corbi. Apoi, Iehova i-a spus lui Ilie: „Ridică-te, du-te la Sarepta, care aparţine de Sidon, şi locuieşte acolo. Iată că acolo îi voi porunci unei văduve să te hrănească” (1 Regi 17:1-9).

Văduva a recunoscut că Ilie era un israelit care îi slujea lui Dumnezeu. Acest lucru reiese din cuvintele: „Viu este Iehova, Dumnezeul tău”. Se pare că, deşi ştia câte ceva despre Dumnezeul lui Israel, ea nu-l cunoştea pe Iehova atât de bine, încât să poată spune „Dumnezeul meu”. Ea locuia în Sarepta, un oraş care ‘aparţinea’, sau, după cât se pare, depindea de oraşul fenician Sidon. Probabil că locuitorii Sareptei se închinau la Baal. Totuşi, Iehova văzuse ceva cu totul deosebit la această văduvă.

Deşi locuia în mijlocul unor oameni care se închinau la idoli, văduva a manifestat credinţă în Iehova. Când l-a trimis pe Ilie la ea, Iehova a avut în vedere atât binele femeii, cât şi al profetului. De aici învăţăm o lecţie foarte importantă.

Nu toţi locuitorii acelui oraş în care se practica închinarea la Baal erau complet corupţi din punct de vedere moral şi spiritual. Trimiţându-l pe Ilie la această văduvă, Iehova a arătat că îi observă pe oamenii sinceri care încă nu-i slujesc. Într-adevăr, „în orice naţiune, omul care se teme de [Dumnezeu] şi practică dreptatea este primit de el” (Fap. 10:35).