Rugăciuni publice izvorîte dintr-o inimă umilă

ERA o zi fericită din istoria israeliţilor. Regele David făcuse demersurile necesare pentru ca arca lui Iehova să fie adusă în Ierusalim, noua capitală a ţării. Plin de bucurie, el l-a lăudat pe Iehova în faţa poporului, încheindu-şi cu următoarele cuvinte rugăciunea sa izvorîtă din inimă: „Bine-cuvêntatŭ fie Iehova, Dumneḑeulŭ luĭ Israelŭ, din eternŭ şi in eternŭ!“ Poporul care l-a ascultat a rostit din toată inima: „Aminŭ; şi lăudâ pre Iehova.“ — 1 Cronici 16:36, Sfînta Scriptură, 1874.

În antichitate, nu era un lucru neobişnuit ca un membru calificat al poporului lui Dumnezeu să îi reprezinte pe ceilalţi în rugăciune, cum a făcut David. Şi slujitorii de astăzi ai lui Iehova fac acelaşi lucru. Întrunirile adunării, congresele, mesele în familie şi studiile biblice la domiciliu sînt tot atîtea ocazii în care creştinii şi, uneori, creştinele au privilegiul de a-i reprezenta pe ceilalţi în rugăciune (1 Corinteni 11:4, 5). Iar rezultatul? Ca şi în timpul lui David, cei care ascultă şi spun „Amin“ sînt zidiţi spiritual şi simt că relaţia lor cu Iehova este întărită.

Faptul de a-i reprezenta pe alţii în rugăciune constituie o grea răspundere. Cel care se roagă trebuie să exprime în mod corespunzător sentimentele celor care ascultă. Rugăciunea sa are influenţă asupra spiritualităţii lor. Cei care se bucură de acest privilegiu au deci toate motivele de a da glas acestei cereri pe care i-a adresat-o David lui Dumnezeu: „Să fie pregătită rugăciunea mea ca tămîia înaintea ta.“ — Psalm 141:2.

Cum ne putem pregăti rugăciunile pentru ca ele să fie ca o mireasmă la fel de bine mirositoare ca tămîia în faţa lui Iehova? Reflectînd anticipat la ceea ce vom spune, în lumina instrucţiunilor furnizate de către Iehova. Biblia conţine numeroase rugăciuni exemplare, precum şi multe sfaturi excelente cu privire la modul de a ne ruga. Examinarea lor ne va permite să cunoaştem importante principii care ne sînt deosebit de utile cînd ne rugăm în public sau în folosul altor persoane.

Cu o inimă umilă

Iată unul dintre aceste principii: Iehova ascultă rugăciunile care îi sînt adresate de oameni umili (2 Cronici 7:13, 14). Psalmistul ne spune: „Căci Iehova este înalt şi totuşi îl vede pe cel umil; dar pe cel semeţ el îl cunoaşte numai de la distanţă“ (Psalm 138:6). Pentru a ilustra acest fapt, să ne gîndim la umilinţa pe care a manifestat-o regele Solomon în rugăciunea publică pe care a rostit-o la inaugurarea templului. El tocmai terminase construcţia unui edificiu dintre cele mai măreţe care se văzuseră vreodată pe pămînt, dar faptul acesta nu l-a determinat, totuşi, să se umple de trufie. Dimpotrivă, el s-a rugat cu aceste cuvinte: „Dar va locui oare Dumnezeu, într-adevăr, cu oamenii, pe pămînt? Iată că cerul, da cerul cerurilor nu te poate cuprinde; cu cît mai puţin deci această casă pe care am construit-o eu!“ — 2 Cronici 6:18.

Şi noi ar trebui să fim umili, îndeosebi atunci cînd ne rugăm în folosul altor persoane. Umilinţa se reflectă, printre altele, în tonul vocii. Bineînţeles, creştinii trebuie să evite falsa umilinţă sau evlavia făţarnică, bigotismul. Însă rugăciunile umile nu sînt nici bombastice, nici teatrale (Matei 6:5). Umilinţa se reflectă şi în ceea ce spunem. Dacă ne rugăm cu umilinţă, noi nu îl vom soma pe Iehova să facă anumite lucruri. Noi îi vom cere, mai degrabă, să aibă bunăvoinţa de-a acţiona într-un fel sau altul, în armonie cu voinţa sa. — Compară Psalm 118:25.

Umilinţa ne va determina, de asemenea, să evităm a folosi rugăciunea pentru a demonstra ceva sau pentru a le da un sfat personal anumitor persoane. Dacă am acţiona astfel, am manifesta starea fariseului despre care Isus a vorbit într-una din parabolele sale. Acest fariseu, care se ruga la templu în acelaşi timp cu un încasator de impozite, a declarat: „O, Dumnezeule, îţi mulţumesc că eu nu sînt ca restul oamenilor, care sînt extorcatori, nedrepţi, adulteri, şi nici chiar ca acest încasator de impozite. Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuiala din toate lucrurile pe care le dobîndesc.“ Dimpotrivă, încasatorul de impozite îşi lovea pieptul, zicînd: „O, Dumnezeule, fii îndurător faţă de mine, un păcătos!“ Care a fost concluzia lui Isus? „Omul acesta [încasatorul de impozite] a coborît la casa lui considerat mai drept decît celălalt [fariseul].“ — Luca 18:9–14.

Slujitorii lui Iehova care sînt cu adevărat umili îşi recunosc, de asemenea, poziţia pe care o ocupă în faţa lui Dumnezeu. Ei sînt puţin inferiori îngerilor, pe cînd Iehova este Suveranul etern şi suprem al universului (Psalm 8:3–5, 9; 90:1–4). Cînd cineva are ocazia de a-i vorbi unui rege sau unuia dintre conducătorii acestei lumi, el face aceasta, în general, cu respect şi demnitate, pe deplin conştient de privilegiul pe care îl reprezintă lucrul acesta. Ar trebui oare ca noi să fim mai puţin respectuoşi şi mai puţin conştienţi de privilegiul pe care îl avem atunci cînd ne adresăm Celui care este „viul Dumnezeu şi Regele pe timp indefinit“? (Ieremia 10:10). Desigur că nu! Prin urmare, expresii ca „Bună ziua, Iehova“, sau „Am vrea să stăm de vorbă cu tine, Iehova“ nu îşi au locul în rugăciuni, şi nici remarcile familiare cum sînt: „Ce mai faci astăzi?“, sau „Salută-l pe Isus din partea noastră“, sau „Îţi dorim o zi plăcută“. — Compară Ecleziast 5:1, 2.

Dar nu ne-a sfătuit oare apostolul Pavel să ne apropiem de Iehova „cu libertate de exprimare“? (Evrei 4:16; compară şi 1 Ioan 3:21, 22.) Nu sîntem deci liberi să-i vorbim cum ni se pare că este bine? Într-adevăr, nu. Pavel voia să spună că, graţie jertfei lui Cristos, noi ne putem apropia de Iehova, în ciuda stării noastre de oameni păcătoşi. Noi ne putem apropia de el în rugăciune în orice moment şi cu privire la orice subiect. Dar chiar dacă ne adresăm lui cu libertate de exprimare, va trebui să recunoaştem cu umilinţă cît sîntem de neînsemnaţi. Tocmai acest lucru rezultă din următoarea declaraţie a lui Iehova: „Spre acesta deci voi privi, spre cel mîhnit şi cu spiritul plin de căinţă şi care tremură la cuvîntul meu.“ — Isaia 66:2.

Un avertisment

Isus a dat şi alte sfaturi privitoare la rugăciune în Predica sa de pe munte. El ne-a avertizat în ea că nu ar trebui ca, în rugăciune, ‘să spunem de repetate ori aceleaşi lucruri, ca oamenii naţiunilor’ (Matei 6:7). El nu a intenţionat să spună prin aceasta că nu ar trebui să ne rugăm de mai multe ori pentru acelaşi lucru (atîta vreme cît sîntem siguri că este vorba de un lucru corect), întrucît el ne-a îndemnat în felul următor: „Continuaţi să cereţi şi vi se va da; continuaţi să căutaţi şi veţi găsi; continuaţi să bateţi şi vi se va deschide“ (Matei 7:7). Prin avertismentul menţionat, Isus a vrut mai degrabă să spună că nu ar trebui să repetăm cuvintele pînă la punctul ca ele să-şi piardă orice semnificaţie. Cu alte cuvinte, „nu rostiţi repetări goale de sens“. — Matei 6:7, NW cu referinţe, ed. 1984, nota de subsol, în engleză.

Unele persoane au obiceiul de a repeta de nenumărate ori rugăciuni învăţate pe dinafară, fără a reflecta la conţinutul lor. Uneori ele sînt concepute într-un limbaj pe care cel care le rosteşte nu îl înţelege. Este vorba aici de un exemplu de ‘repetări goale de sens’. Iată şi un alt exemplu: Imaginaţi-vă că, din neglijenţă, un creştin îşi formează deprinderea de a utiliza maşinal, în fiecare zi, aceleaşi expresii, atunci cînd îi adresează mulţumiri lui Iehova. Frazele pe care le pronunţă el vor sfîrşi prin a fi golite de înţeles. El ar putea să pronunţe în acelaşi fel şi numele divin, Iehova. Este adevărat că sîntem îndemnaţi să invocăm acest nume (Psalm 105:1). Dar dacă utilizăm acest nume la sfîrşitul aproape al fiecărei propoziţii din rugăciunea noastră, atunci cădem în manierisma sau rostim ‘repetări goale de sens’.

Pavel a pus în lumină un alt principiu important atunci cînd a scris: „Dacă eu mă rog într-o limbă, darul meu al spiritului este cel care se roagă, dar mintea mea este sterilă. (. . .) Dacă tu aduci laude graţie unui dar al spiritului, cum va spune „Amin“ la acţiunea ta de mulţumire acela care ocupă locul unui om de rînd, de vreme ce el nu ştie ce spui?“ (1 Corinteni 14:14–16). În zilele lui Pavel, anumiţi creştini primiseră darul miraculos al limbilor şi, evident, unii se rugau în aceste limbi în faţa adunării. Dar, aşa cum a arătat Pavel, ceilalţi din adunare nu îi înţelegeau.

În zilele noastre, noi nu avem acest dar miraculos. Dar creştinii care se roagă în folosul altora ar trebui să se roage într-un mod inteligibil. Spre exemplu, la începutul unei cuvîntări publice, noi îi rugăm pe oamenii din afară să ni se alăture în rugăciune. Cel care pronunţă rugăciunea cu o asemenea ocazie ar trebui să dea dovadă de înţelepciune şi să evite utilizarea unui vocabular sau abordarea unor probleme pe care vizitatorii cu greu le-ar putea înţelege.

Durata rugăciunilor

Rugăciunile pe care le facem în particular pot fi atît de lungi cît dorim noi. Înainte de a-i alege pe cei doisprezece apostoli, Isus s-a rugat întreaga noapte (Luca 6:12). Dar care ar trebui să fie durata rugăciunii publice? Cînd a instituit Comemorarea morţii sale, Isus „a rostit o binecuvîntare“ şi ‘a mulţumit’, evident, în rugăciuni scurte, înainte de a da simbolurile din mînă în mînă (Matei 26:26–28). Dimpotrivă, rugăciunea pe care a rostit-o Solomon la inaugurarea templului a fost destul de lungă. Rugăciunea pe care a făcut-o Isus în noaptea care a precedat moartea sa a fost şi ea destul de lungă. — 2 Cronici 6:14–42; Ioan 17:1–26.

Nu există deci reguli cu privire la durata rugăciunilor făcute în public. Dar rugăciunile lungi nu sînt cu nimic mai bune decît celelalte. De fapt, Isus i-a condamnat pe scribii care ‘devorau casele văduvelor şi ca pretext făceau rugăciuni lungi’ (Luca 20:46, 47). Cel care se roagă în folosul altora va trebui să menţioneze cu claritate situaţia lor sau necesităţile lor. Rugăciunea sa va trebui să fie de o durată potrivită cu împrejurarea. Nu este nici cea mai mică nevoie să se facă rugăciuni interminabile, abordîndu-se în ele o mulţime de subiecte care nu au nici o legătură unul cu celălalt. De exemplu, înainte de a servi masa i se pot adresa mulţumiri lui Iehova printr-o rugăciune scurtă. Tot la fel, rugăciunea rostită înainte de-a începe o întrunire creştină nu e nevoie să fie lungă. Dimpotrivă, cel care se roagă pentru familia sa, dimineaţa sau seara, sau cel care pronunţă rugăciunea de încheiere a unei întruniri creştine de mai mare amploare, va dori poate să dezvolte mai multe idei care vor fi potrivite cu împrejurarea.

Dacă izvorăsc dintr-o inimă plină de umilinţă şi sînt formulate cu echilibrul şi respectul cuvenit, rugăciunile publice vor exercita o excelentă influenţă asupra acelora care le ascultă. Ele vor contribui la zidirea spiritualităţii lor şi la întărirea relaţiilor lor cu Iehova. În consecinţă, ca şi aceia care au ascultat rugăciunea pe care a făcut-o David din toată inima atunci cînd a fost adusă la Ierusalim arca legămîntului, ei se vor simţi îndemnaţi ‘să spună «Amin» şi să-l laude pe Iehova’. — 1 Cronici 16:36.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 11]

Este potrivit ca la sfîrşitul unei rugăciuni publice auditoriul să spună „Amin“ în mod auzibil?

Da, dacă ei doresc şi se simt îndemnaţi să facă lucrul acesta. Pavel a vorbit despre „Amin“-ul pronunţat de către aceia care ascultau o rugăciune, deşi el nu a precizat dacă ei îl rosteau în mod auzibil sau în mod tăcut, în inimă (1 Corinteni 14:16). Dar sub Legea mozaică exista o ocazie în care israeliţii erau instruiţi în mod expres să spună „Amin“ cu voce tare (Deuteronom 27:14–26). Aşadar, cînd cel care rosteşte rugăciunea indică sfîrşitul ei prin cuvîntul „Amin“, este potrivit ca cei care ascultă să spună „Amin“ în inima lor, sau în mod auzibil cu voce scăzută. Părinţii ar trebui să-şi instruiască copiii să dea dovadă de cuvenita apreciere, spunînd „Amin“ cu voce scăzută.

[Chenarul de la pagina 12]

Dacă, în timp ce adunarea este reunită în rugăciune, un copil începe să plîngă, sau sună telefonul, sau se produce vreun alt incident, ar fi oare o dovadă de lipsă de respect din partea unuia dintre ascultători dacă s-ar ocupa de incidentul respectiv?

Nu. În realitate, ar fi o dovadă de iubire din partea unui slujitor auxiliar dacă şi-ar părăsi în linişte locul în care se află la rugăciune, pentru a reglementa în linişte problema ivită (1 Corinteni 14:40). În felul acesta, ceilalţi membri ai adunării vor putea continua să se roage fără să fie deranjaţi. Odată rezolvată problema, cel care s-a ocupat de reglementarea ei poate să acorde din nou atenţie rugăciunii.