Tact şi fermitate

TACTUL este capacitatea de a-i trata pe alţii cu respect, fără a-i ofensa. Pretinde a şti cum şi când să vorbeşti. Totuşi, aceasta nu înseamnă a face rabat de la ceea ce este drept sau a distorsiona faptele. Tactul nu trebuie confundat cu frica de oameni. — Prov. 29:25.

Cultivând roadele spiritului, vom reuşi să manifestăm şi tact. Astfel, cel ce este motivat de iubire nu vrea să-i irite pe alţii, ci să-i ajute. O persoană binevoitoare şi blândă acţionează cu amabilitate. Dacă este paşnică, va căuta modalităţi de a promova relaţii cordiale cu alţii. Chiar şi atunci când are de-a face cu persoane dure, cel îndelung răbdător rămâne calm. — Gal. 5:22, 23.

Dar, indiferent de modul în care este prezentat mesajul biblic, unii oameni îl vor respinge. Din cauza inimii lor rele, Isus Cristos devenise pentru majoritatea evreilor din secolul I „o piatră de poticnire şi o stâncă masivă de cădere“ (1 Pet. 2:7, 8). Iată ce a spus el în legătură cu lucrarea de proclamare a Regatului: „Eu am venit să pun un foc pe pământ“ (Luca 12:49). Iar mesajul despre Regatul lui Iehova, conform căruia oamenii trebuie să recunoască suveranitatea Creatorului lor, constituie şi astăzi o chestiune arzătoare supusă atenţiei omenirii. Multor oameni nu le place când le spunem că Regatul lui Dumnezeu va înlătura în curând actualul sistem de lucruri nelegiuit. Şi totuşi, ascultând de Dumnezeu, noi continuăm să predicăm, ţinând însă cont de următorul sfat biblic: „Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, fiţi în pace cu toţi oamenii“. — Rom. 12:18.

Să depunem mărturie cu tact. Avem multe ocazii de a le vorbi altora despre credinţa noastră. Desigur, noi predicăm când ne aflăm în ministerul de teren, dar căutăm şi ocazii de a le vorbi rudelor noastre, colegilor de muncă sau de şcoală. În toate aceste situaţii este nevoie de tact.

Dacă prezentăm mesajul despre Regat ca şi cum am ţine o predică, s-ar putea ca oamenii să fie reticenţi. Întrucât nu ne-au cerut ajutorul şi, probabil, nici nu consideră că au nevoie de el, ar putea fi ostili dacă le-am da de înţeles că trebuie să facă schimbări. Ce putem face pentru a nu lăsa o impresie greşită? O modalitate ar putea fi aceea de a învăţa să conversăm pe un ton prietenesc.

Străduieşte-te să începi conversaţia abordând un subiect care să-l intereseze pe interlocutor. Dacă interlocutorul îţi este rudă, coleg de muncă sau de şcoală, probabil că ştii deja ce-l interesează. Şi chiar dacă nu l-ai văzut niciodată înainte, ai putea să aduci în discuţie un subiect pe care l-ai auzit la ştiri sau despre care ai citit în ziar. Acest gen de subiecte arată, de obicei, ce îi preocupă pe oameni. Când lucrezi din casă în casă, fii un bun observator. Decoraţiunile interioare, jucăriile din grădină, articolele religioase sau abţibildurile de pe maşini pot arăta ce îl interesează pe locatar. Dacă îţi răspunde locatarul, ascultă ceea ce-ţi spune. Cuvintele lui îţi vor confirma sau corecta deducţiile privitoare la opiniile şi la punctele sale de interes şi-ţi vor oferi şi alte informaţii de care ar trebui să ţii cont când îi depui mărturie.

În timpul conversaţiei, menţionează idei din Scripturi şi din publicaţiile biblice care au tangenţă cu subiectul tău. Ai însă grijă să nu monopolizezi discuţia (Ecl. 3:7). Antrenează-l şi pe locatar în conversaţie dacă vezi că este interesat de subiect. Ascultă-i cu atenţie opiniile, pentru a găsi indicii care să te ajute să manifeşti tact.

Înainte de a spune ceva, gândeşte-te la impresia pe care o vor produce vorbele tale asupra celeilalte persoane. Proverbele 12:8 elogiază ‘gura prevăzătoare’ (NW). Expresia ebraică folosită aici este asociată cu noţiuni ca perspicacitatea şi prudenţa. Prin urmare, prevederea ne cere să vorbim numai după ce cântărim bine lucrurile. Procedând astfel, vom da dovadă de înţelepciune. Versetul 18 din acelaşi capitol al Proverbelor avertizează că ‘vorbirea necugetată este ca străpungerea unei spade’. Putem susţine adevărul biblic fără a jigni.

Discernământul cu care ne alegem cuvintele ne poate ajuta să nu punem fără rost o barieră între noi şi locatar. Dacă locatarul are rezerve faţă de termenul „Biblie“, ai putea folosi mai degrabă expresii ca „scrierile sacre“ sau „o carte publicată actualmente în peste 2 000 de limbi“. Dacă faci totuşi referire la Biblie, ai putea să-ţi întrebi interlocutorul ce părere are despre ea şi să ţii apoi cont de opiniile sale în timpul discuţiei.

Tactul înseamnă deseori şi a găsi momentul propice pentru a spune un anumit lucru (Prov. 25:11). Chiar dacă nu eşti de acord cu tot ceea ce zice locatarul, nu e cazul să conteşti fiecare afirmaţie nebiblică pe care o face. Nu încerca să-i spui totul de la prima vizită. Isus le-a zis discipolilor săi: „Mai am multe lucruri să vă spun, dar nu le puteţi purta în prezent“. — Ioan 16:12.

Când e cazul, laudă-i cu sinceritate pe cei cu care vorbeşti. Şi chiar dacă locatarului îi place să discute în contradictoriu, ai putea să-l lauzi totuşi pentru o anumită opinie a lui. Aşa a procedat şi apostolul Pavel când a stat de vorbă cu filozofii, în Areopagul din Atena. Filozofii „au început să vorbească cu el pe un ton polemic“. Dar cum avea Pavel să-şi exprime punctul de vedere fără să-i jignească? Puţin mai înainte, el observase numeroasele altare dedicate zeilor lor. În loc să-i condamne pe atenieni pentru închinarea lor idolatră, i-a lăudat cu mult tact pentru religiozitatea lor. El le-a spus: „Văd că în toate lucrurile păreţi a fi dăruiţi temerii de zeităţi mai mult decât alţii“. Aceste cuvinte i-au dat prilejul să-şi prezinte mesajul despre Dumnezeul adevărat. În urma cuvântării lui, unii au devenit credincioşi. — Fap. 17:18, 22, 34.

Nu te enerva când locatarul ridică obiecţii. Fii calm. Consideră-le ocazii de a pătrunde puţin în gândurile persoanei respective. Ai putea să-i arăţi că te bucuri că-şi exprimă părerea. Dar dacă îţi spune tăios: „Am religia mea“? L-ai putea întreba cu tact: „Aţi fost toată viaţa o persoană religioasă?“ Apoi, după ce-ţi răspunde, i-ai putea spune: „Credeţi că omenirea va fi vreodată unită într-o singură religie?“ Aceste întrebări ţi-ar putea oferi prilejul de a continua discuţia.

Dacă avem o părere echilibrată despre noi, ne va fi mai uşor să manifestăm tact. Suntem ferm convinşi de dreptatea căilor lui Iehova şi de veridicitatea Cuvântului său. Deşi vorbim cu convingere despre aceste lucruri, nu suntem îndreptăţiţi să afişăm un aer de superioritate (Ecl. 7:15, 16). Suntem recunoscători că deţinem adevărul şi ne bucurăm de binecuvântarea lui Iehova, dar ştim foarte bine că avem aprobarea lui Dumnezeu în virtutea bunătăţii sale nemeritate şi a credinţei noastre în Cristos, nu în virtutea propriei noastre dreptăţi (Ef. 2:8, 9). Noi suntem conştienţi de faptul că trebuie să ‘ne verificăm mereu dacă suntem în credinţă şi să dovedim mereu ceea ce suntem noi înşine’ (2 Cor. 13:5). De aceea, când le vorbim oamenilor despre necesitatea de a ne conforma cerinţelor divine, noi aplicăm acest sfat şi la noi înşine. Nu este de competenţa noastră să ne judecăm semenii. Iehova „i-a încredinţat toată judecata Fiului“, iar noi trebuie să dăm socoteală înaintea scaunului de judecată al lui Cristos pentru ceea ce facem. — Ioan 5:22; 2 Cor. 5:10.

Faţă de familie şi faţă de colaboratorii noştri creştini. Nu ni se cere tact numai în ministerul de teren. Întrucât tactul este o expresie a roadelor spiritului lui Dumnezeu, noi ar trebui să-l manifestăm şi în relaţiile cu membrii familiei. Iubirea ne va determina să arătăm interes faţă de sentimentele altora. Deşi soţul reginei Estera nu era un închinător al lui Iehova, ea l-a respectat şi a dat dovadă de mult discernământ când i-a adus la cunoştinţă anumite probleme ce-i vizau pe slujitorii lui Iehova (Estera, capitolele 3–8). Uneori, tactul faţă de membrii necreştini ai familiei noastre ne-ar putea cere să le depunem mărturie prin conduită, nu prin explicaţii. — 1 Pet. 3:1, 2.

În mod asemănător, faptul că-i cunoaştem bine pe membrii congregaţiei nu ne dă dreptul să fim duri sau nepoliticoşi cu ei. Nu ar trebui să considerăm că, fiind maturi, nu se vor supăra, şi nici să ne justificăm prin scuze de genul: „Ce să-i faci, ăsta-i felul meu de-a fi“. Dacă observăm că, prin modul nostru de exprimare, îi jignim pe cei din jur, ar trebui să fim hotărâţi să ne schimbăm. ‘Iubirea intensă’ pe care o avem faţă de alţii ar trebui să ne determine „să facem ce este bine . . . faţă de cei înrudiţi cu noi în credinţă“. — 1 Pet. 4:8, 15; Gal. 6:10.

Când ne adresăm unui auditoriu. Şi cei care vorbesc de pe podium trebuie să manifeste tact. Auditoriul este constituit din oameni ce provin din medii diferite şi se confruntă cu situaţii diferite. Unii sunt mai maturi spiritualiceşte, alţii mai puţin maturi. Unii se află probabil pentru prima dată la Sala Regatului. Alţii poate că trec printr-o perioadă foarte stresantă, de care oratorul nu are ştiinţă. Ce anume l-ar putea ajuta pe un orator să nu-şi ofenseze auditoriul?

În armonie cu îndemnul dat de apostolul Pavel lui Tit, străduieşte-te şi tu ‘să nu vorbeşti injurios despre nimeni, . . . să fii rezonabil, demonstrând blândeţe faţă de toţi oamenii’ (Tit 3:2). Nu imita lumea folosind cuvinte depreciative la adresa oamenilor de altă rasă, grup lingvistic sau naţionalitate (Rev. 7:9, 10). Discută deschis despre cerinţele lui Iehova şi arată cât este de înţelept să le aplicăm, dar evită remarcele înjositoare cu privire la cei ce nu umblă încă în totalitate pe calea lui Iehova. Mai degrabă, îndeamnă-i pe toţi să discearnă voinţa lui Dumnezeu şi să facă ceea ce-i este plăcut. Îndulceşte-ţi sfaturile cu complimente sincere. Încearcă să transmiţi prin modul de vorbire şi prin tonul vocii acea afecţiune frăţească pe care ar trebui s-o nutrim unii faţă de alţii. — 1 Tes. 4:1–12; 1 Pet. 3:8.