Lumina pune capăt unei epoci de întuneric

LUMEA în care a trăit Isus Cristos şi apostolii săi era foarte diferită de cea din timpurile redactării Scripturilor ebraice. Cititorii Bibliei care nu cunosc acest lucru poate îşi imaginează că, de la profetul Maleahi până la evanghelistul Matei, a existat o continuitate socială şi religioasă, percepând doar vag ceea ce s-a întâmplat în cei 400 de ani dintre cele două cărţi.

Maleahi, ultima carte din Scripturile ebraice în majoritatea Bibliilor de astăzi, se încheie cu descrierea rămăşiţei Israelului restabilite în patria sa după eliberarea din captivitatea babiloniană (Ieremia 23:3). Evreii pioşi erau încurajaţi să aştepte ziua de judecată a lui Dumnezeu, care urma să şteargă din existenţă lumea dominată de rău şi să deschidă calea erei mesianice (Maleahi 4:1, 2). Pe atunci se afla la putere Persia. Trupele persane împărţite în patru în Iuda menţineau pacea şi susţineau edictele regale prin forţa armelor. — Compară cu Ezra 4:23.

Însă ţinuturile biblice nu au rămas neschimbate de-a lungul următoarelor patru secole. Întunericul spiritual şi confuzia au început să-şi facă simţită prezenţa. Orientul Apropiat a fost zguduit de violenţă, de terorism, de oprimare, de mentalităţi religioase radicale, de filozofii speculative şi de şocul cultural.

Matei, prima carte din Scripturile greceşti creştine, a fost redactată într-o epocă diferită. Legiunile romane impuneau Pax Romana, adică pacea romană. Oamenii reverenţioşi aşteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia, care să abolească suferinţa, tirania şi sărăcia şi să aducă la lumină viaţa, prosperitatea şi liniştea. (Compară cu Luca 1:67–79; 24:21; 2 Timotei 1:10.) Să examinăm mai îndeaproape puternicele forţe care au remodelat societatea iudaică în secolele premergătoare naşterii lui Isus Cristos.

Viaţa iudaică în perioada persană

După proclamaţia lui Cirus prin care iudeii erau eliberaţi din captivitatea babiloniană, un grup de iudei şi de asociaţi neiudei au părăsit Babilonul în anul 537 î.e.n. Această rămăşiţă receptivă din punct de vedere spiritual s-a întors într-o ţară cu cetăţi distruse şi cu un pământ devastat. Edomiţii, fenicienii, samaritenii, triburile arabe, precum şi alţii reduseseră teritoriul cândva spaţios al Israelului. Ce a mai rămas din Iuda şi Beniamin a devenit provincia Iuda în satrapia persană denumită Abar Nahara (însemnând „Dincolo de râu“). — Ezra 1:1–4; 2:64, 65.

Sub stăpânirea persană, Iuda a cunoscut o „perioadă de expansiune şi de creştere a populaţiei“, spune The Cambridge History of Judaism. Referitor la Ierusalim, aceeaşi lucrare adaugă: „Ţăranii şi pelerinii aduceau daruri, Templul şi oraşul au ajuns bogate, iar bogăţia lor i-a atras pe negustorii şi pe artizanii străini“. Chiar dacă perşii erau foarte toleranţi în ce priveşte guvernarea locală şi religia, tributul era mare şi putea fi plătit numai în metale preţioase. — Compară cu Neemia 5:1–5, 15; 9:36, 37; 13:15, 16, 20.

Ultimii ani ai Imperiului Persan au fost foarte tulburi, fiind marcaţi de răscoalele satrapilor. Mulţi iudei s-au angrenat într-o răscoală de-a lungul Coastei Mediteraneene şi au fost deportaţi departe în nord, în Hircania, la Marea Caspică. Se pare, totuşi, că cea mai mare parte din Iuda nu a fost afectată de pedeapsa aplicată de Persia.

Perioada greacă

În 332 î.e.n., Alexandru cel Mare a ţâşnit ca un leopard spre Orientul Mijlociu, însă chiar înainte de el se manifestase deja o preferinţă pentru importurile greceşti (Daniel 7:6). Dându-şi seama de valoarea politică a culturii greceşti, el şi-a propus să elenizeze imperiul său aflat în expansiune. Greaca a devenit limbă internaţională. Scurta domnie a lui Alexandru a promovat iubirea pentru sofism, entuziasmul pentru sporturi şi aprecierea pentru estetică. Treptat, până şi tezaurul iudaic a cedat la influenţa elenismului.

După moartea lui Alexandru în 323 î.e.n., succesorii săi din Siria şi Egipt au fost primii care au corespuns rolurilor pe care profetul Daniel le-a numit „regele nordului“ şi „regele sudului“ (Daniel 11:1–19, NW). În timpul domniei „regelui sudului“ egiptean, Ptolemeu II Philadelphus (285–246 î.e.n.), s-a început traducerea Scripturilor ebraice în limba vorbită de popor, greaca koine. Această versiune a ajuns să fie cunoscută sub numele de Septuaginta. Multe versete din această lucrare au fost citate în Scripturile greceşti creştine. Limba greacă s-a dovedit a fi un mijloc excelent de a transmite raze de lumină într-o lume aflată în haos şi în întuneric spiritual.

După ce Antiochus IV Epiphanes a devenit regele Siriei şi domnitorul Palestinei (175–164 î.e.n.), iudaismul a fost aproape şters din existenţă de persecuţia promovată de guvern. Sub ameninţarea cu moartea, iudeii au fost obligaţi să-l abandoneze pe Iehova Dumnezeu şi să le aducă jertfe numai zeităţilor greceşti. În decembrie 168 î.e.n. s-a construit un altar păgân deasupra marelui altar al lui Iehova de la templul din Ierusalim şi pe el s-au adus jertfe în onoarea lui Zeus din Olimp. Indignaţi, ţărani curajoşi şi-au unit forţele sub conducerea lui Iuda Macabeul şi au dus o luptă aprigă până când au intrat în posesia Ierusalimului. Templul a fost rededicat lui Dumnezeu şi, exact după trei ani de la profanarea lui, se aduceau din nou pe el jertfe zilnice.

În restul perioadei greceşti, membrii comunităţii evreieşti au încercat în mod agresiv să-şi extindă teritoriul până la graniţele sale de odinioară. Ei şi-au folosit în mod barbar proaspăta lor îndemânare militară, forţându-i cu sabia pe vecinii lor păgâni să se convertească. În pofida acestui lucru, teoria politicii greceşti a continuat să domine oraşele şi satele.

În tot acest timp, cei care concurau pentru funcţia de mare preot erau, deseori, corupţi. Comploturile, asasinatele şi intrigile politice le mânjeau poziţia. Cu cât spiritul iudeilor era mai nereligios, cu atât mai populare deveneau sporturile greceşti. Ce surprinzător era să vezi preoţi tineri neglijându-şi obligaţiile pentru a participa la jocuri! Atleţii evrei s-au supus chiar unei intervenţii chirurgicale dureroase ca să devină „necircumcişi“, pentru a nu se simţi stânjeniţi atunci când apăreau goi în competiţiile cu păgânii. — Compară cu 1 Corinteni 7:18.

Schimbări religioase

În primii ani de după exil, iudeii fideli s-au împotrivit amestecului concepţiilor şi filozofiilor păgâne cu religia adevărată, revelată în Scripturile ebraice. Cartea Estera, scrisă după mai bine de 60 de ani de asociere strânsă cu Persia, nu conţine nici o urmă de zoroastrism. În plus, nici o influenţă a acestei religii persane nu se găseşte în cărţile Ezra, Neemia sau Maleahi, toate scrise în partea de început a perioadei persane (537–443 î.e.n.).

Însă erudiţii consideră că, în a doua jumătate a perioadei persane, mulţi iudei au început să-şi însuşească unele concepţii ale închinătorilor lui Ahura Mazda, principala zeitate persană. Acest fapt reiese clar din superstiţiile şi convingerile populare ale esenienilor. Cuvintele ebraice folosite pentru şacali, pentru alte creaturi din deşert şi pentru păsări nocturne au ajuns să fie asociate în mintea iudeilor cu spiritele rele şi cu monştrii nocturni din folclorul babilonian şi persan.

Iudeii au început să privească ideile păgâne într-o altă lumină. Conceptele despre cer, iad, suflet, Cuvânt (Logos) şi înţelepciune au dobândit semnificaţii noi. Şi, dacă, după cum se învăţa atunci, Dumnezeu era atât de departe, încât nu mai putea comunica cu oamenii, el avea nevoie de intermediari. Grecii numeau astfel de spirite intermediare şi protectoare demoni. Acceptând ideea că demonii puteau fi buni sau răi, iudeii au ajuns repede sub controlul demonic.

O schimbare constructivă a avut loc în închinarea locală. Curând s-au format sinagogile, locuri unde congregaţii apropiate de iudei se întruneau pentru a primi educaţie şi a efectua servicii religioase. Când, unde şi cum au apărut pentru prima dată sinagogile iudaice nu se cunoaşte cu exactitate. Întrucât acestea satisfăceau necesităţile legate de închinare ale iudeilor din locuri îndepărtate atunci când nu puteau merge la templu, se consideră, în general, că sinagogile s-au înfiinţat în timpurile exilice sau postexilice. Semnificativ este faptul că ele s-au dovedit a fi locuri publice excelente pentru ca Isus şi discipolii săi să ‘vestească virtuţile Celui care i-a chemat pe oameni din întuneric la lumina Sa minunată’. — 1 Petru 2:9.

Iudaismul a adoptat diferite şcoli de înţelepciune

În secolul al II-lea î.e.n. au început să-şi facă apariţia diverse şcoli de înţelepciune. Acestea nu erau organizaţii religioase separate. Mai degrabă, ele erau mici asociaţii de clerici, filozofi şi activişti politici iudei care căutau să exercite influenţă şi să ţină sub control naţiunea, toate sub tutela iudaismului.

Saducheii, care se implicaseră în politică, erau, în principal, aristocraţi bogaţi, cunoscuţi pentru diplomaţia lor iscusită chiar din timpul ascensiunii Hasmoneilor, la jumătatea secolului al II-lea î.e.n. Cei mai mulţi dintre ei erau preoţi, deşi unii erau oameni de afaceri şi proprietari de pământ. Pe timpul când s-a născut Isus, majoritatea saducheilor preferau guvernarea romană în Palestina, întrucât considerau că aceasta era mai stabilă şi că putea menţine statu-quo. (Compară cu Ioan 11:47, 48.) O minoritate (irodienii) credea că domnia familiei lui Irod ar corespunde cel mai bine sentimentului naţional. În orice caz, saducheii nu doreau ca naţiunea să fie în mâinile fanaticilor iudei sau ca altcineva în afară de preoţi să supravegheze templul. Convingerile saducheilor erau conservatoare, bazându-se în principal pe interpretarea dată de ei scrierilor lui Moise, şi reflectau opoziţia lor faţă de impunătoarea sectă a fariseilor (Faptele 23:6–8). Saducheii respingeau profeţiile din Scripturile ebraice, considerându-le speculaţii. Ei credeau că părţile istorice, poetice şi proverbiale din Biblie sunt neinspirate şi neesenţiale.

Fariseii au apărut pe parcursul perioadei greceşti, ca o reacţie puternică la elenismul anti-iudaic. În timpul lui Isus însă, ei erau rigizi, tradiţionalişti, legalişti, mândri, făcând prozeliţi în mod prezumţios şi încercând să ţină sub control naţiunea prin instruirea dată în sinagogă. Ei proveneau, în principal, din clasa de mijloc şi dispreţuiau poporul de rând. Isus îi considera pe majoritatea fariseilor ca fiind egoişti, nemiloşi, iubitori de bani, ipocriţi (Matei, capitolul 23). Ei acceptau toate Scripturile ebraice potrivit propriilor lor explicaţii, însă acordau aceeaşi importanţă sau chiar mai multă tradiţiilor lor orale. Ei spuneau că tradiţiile lor erau „un gard în jurul Legii“. Departe de a fi însă un gard, tradiţiile lor anulau Cuvântul lui Dumnezeu şi puneau publicul în încurcătură. — Matei 23:2–4; Marcu 7:1, 9–13.

Esenienii erau mistici care, după cât se ştie, au trăit în câteva comunităţi izolate. Ei se autoconsiderau adevărata rămăşiţă a Israelului, aşteptând în puritate să-l primească pe promisul Mesia. Esenienii duceau o viaţă contemplativă de austeritate pioasă, şi multe dintre convingerile lor erau o reflectare a concepţiilor persane şi greceşti.

Câteva grupuri de zeloţi, care aveau motivaţii religioase, dar şi un patriotism fanatic, considerau în mod criminal că oricine stătea în calea independenţei statale iudaice era un duşman. Ei au fost asemuiţi cu Hasmoneii şi au apelat în principal la tineri idealişti, aventurieri. Consideraţi nişte bandiţi-asasini sau luptători de rezistenţă, ei au folosit tactici de gherilă, făcând ca drumurile de ţară şi pieţele publice să fie periculoase şi amplificând astfel starea de încordare din vremea respectivă.

În Egipt, filozofia greacă a înflorit printre iudeii din Alexandria. De acolo s-a răspândit în Palestina şi la iudeii foarte împrăştiaţi din diaspora. Teoreticienii iudei care au scris Apocrifele şi Pseudo-epigrafa au interpretat scrierile lui Moise ca pe nişte alegorii vagi, stupide.

Pe când răsăreau zorii epocii romane, elenizarea transformase în mod ireversibil Palestina din punct de vedere social, politic şi filozofic. Religia biblică a iudeilor fusese înlocuită de iudaism, un amestec de concepţii babiloniene, persane şi greceşti, împletite cu o parte de adevăr scriptural. Însă toţi la un loc, saducheii, fariseii şi esenienii, constituiau mai puţin de 7% din naţiune. În vârtejul acestor forţe contradictorii se aflau masele de iudei, „necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor“. — Matei 9:36.

În această lume întunecată a păşit Isus Cristos. Invitaţia sa încurajatoare — „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ — a fost o mângâiere (Matei 11:28). Cât de emoţionant a fost pentru ei să-l audă spunând: „Eu sunt Lumina lumii“ (Ioan 8:12)! Iar promisiunea sa îmbolditoare: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“, a fost cu adevărat încântătoare. — Ioan 8:12.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

Isus a arătat că conducătorii religioşi iudei erau în întuneric spiritual.

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Monede purtând chipul lui Antiochus IV (Epiphanes)

[Provenienţa fotografiei]

Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.