De ce a fost scrisă legea orală?

DE CE mulţi evrei din secolul I nu l-au acceptat pe Isus drept Mesia? Un martor ocular a consemnat următoarele: „Când [Isus] a venit în templu, în timp ce învăţa poporul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii poporului şi I-au zis: «Cu ce autoritate faci Tu acestea şi cine Ţi-a dat autoritatea aceasta?»“ (Matei 21:23). După părerea lor, cel Atotputernic îi dăduse naţiunii evreieşti Tora (Legea), iar aceasta le conferea anumitor oameni autoritate divină. A avut Isus o astfel de autoritate?

Isus a manifestat un respect profund faţă de Tora şi faţă de cei cărora aceasta le dădea autoritate legitimă (Matei 5:17–20; Luca 5:14; 17:14). Însă, de foarte multe ori, el i-a demascat pe cei ce încălcau poruncile lui Dumnezeu (Matei 15:3–9; 23:2–28). Acei oameni respectau tradiţii care au ajuns să constituie aşa-numita lege orală. Isus nu a recunoscut autoritatea acestei legi. În schimb, mulţi oameni nu l-au recunoscut pe el drept Mesia. Ei credeau că numai cineva care respecta tradiţiile celor ce deţineau autoritate printre ei putea să beneficieze de ajutorul lui Dumnezeu.

Unde îşi are originea această lege orală? Cum au ajuns evreii să considere că această lege avea aceeaşi autoritate ca Legea scrisă din Scripturi? Şi dacă se intenţiona ca această lege să fie o tradiţie orală, de ce în cele din urmă a fost aşternută în scris?

Unde au luat naştere tradiţiile?

În 1513 î.e.n., Iehova Dumnezeu a încheiat un legământ cu israeliţii la muntele Sinai. Prin intermediul lui Moise, ei au primit legile care stăteau la baza acestui legământ (Exodul 24:3). Respectarea acestor instrucţiuni le permitea să „se dovedească sfinţi aşa cum Iehova, Dumnezeul lor, era sfânt“ (Leviticul 11:44, NW). Sub legământul Legii, închinarea la Iehova includea oferirea de jertfe de către o clasă preoţească desemnată. Trebuia, de asemenea, să existe un centru al închinării, care, în cele din urmă, a fost templul din Ierusalim. — Deuteronomul 12:5–7; 2 Cronici 6:4–6.

Legea mozaică arăta în linii mari modul în care naţiunea Israel trebuia să i se închine lui Iehova. Cu toate acestea, nu erau furnizate unele detalii. De exemplu, Legea interzicea munca în zi de Sabat, însă nu făcea o distincţie clară între muncă şi alte activităţi. — Exodul 20:10.

Iehova ar fi furnizat prevederi regulamentare detaliate cu privire la toate chestiunile posibile dacă ar fi considerat că acest lucru era potrivit. Însă el îi crease pe oameni cu conştiinţă, dându-le posibilitatea să-l slujească din proprie iniţiativă şi acordându-le o anumită libertate în ce priveşte respectarea codului său de legi. Legea prevedea ca preoţii, leviţii şi judecătorii să se ocupe de rezolvarea cazurilor juridice (Deuteronomul 17:8–11). Pe măsură ce numărul cazurilor creştea, erau stabilite anumite precedente şi, fără îndoială, unele dintre ele erau transmise din generaţie în generaţie. Modalităţile de îndeplinire a responsabilităţilor preoţeşti în templul lui Iehova erau şi ele transmise din tată în fiu. Cu trecerea timpului, numărul tradiţiilor creştea tot mai mult.

Cu toate acestea, la baza închinării Israelului a rămas Legea scrisă care îi fusese dată lui Moise. În Exodul 24:3, 4 se spune: „Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele DOMNULUI şi toate hotărârile. Tot poporul a răspuns într-un glas şi a zis: «Vom face tot ce a zis DOMNUL.» Şi Moise a scris toate cuvintele DOMNULUI“. Dumnezeu a încheiat legământul cu israeliţii pe baza acestor legi scrise (Exodul 34:27). De fapt, Scripturile nu menţionează nicăieri existenţa vreunei legi orale.

„Cine Ţi-a dat autoritatea aceasta?“

Legea mozaică le acorda în mod clar preoţilor, adică descendenţilor lui Aaron, principala autoritate religioasă şi dreptul de a furniza instruire (Leviticul 10:8–11; Deuteronomul 24:8; 2 Cronici 26:16–20; Maleahi 2:7). Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, unii preoţi au devenit infideli şi corupţi (1 Samuel 2:12–17, 22–29; Ieremia 5:31; Maleahi 2:8, 9). În timpul dominaţiei elene, mulţi preoţi au făcut compromis în ce priveşte chestiunile de natură religioasă. În secolul al II-lea î.e.n., fariseii — un grup nou format pe vremea aceea în iudaism care nu avea încredere în preoţie — au început să elaboreze tradiţii pe baza cărora omul de rând se putea considera la fel de sfânt ca preotul. Aceste tradiţii erau pe placul multora, însă constituiau o adăugare inacceptabilă la Lege. — Deuteronomul 4:2; 12:32 (13:1 în ediţia în limba ebraică).

Fariseii au devenit noii învăţaţi ai Legii, efectuând o activitate despre care credeau că preoţii nu o efectuau. Întrucât Legea mozaică nu le recunoştea autoritatea, ei au elaborat noi metode de interpretare a Scripturii prin aluzii criptice şi prin alte metode care păreau să vină în sprijinul conceptelor lor.a În calitate de apărători şi susţinători ai acestor tradiţii, ei au pus bazele unei noi autorităţi în Israel. În secolul I e.n., fariseii deveniseră o putere dominantă în iudaism.

În timp ce adunau tradiţiile orale existente şi căutau interpretări scripturale pentru a născoci mai multe tradiţii, fariseii au remarcat necesitatea de a da mai multă autoritate activităţii lor. Astfel a luat naştere un nou concept referitor la originea acestor tradiţii. Rabinii au început să predea următoarele: „Moise a primit Tora la Sinai şi i-a dat-o lui Iosua, Iosua bătrânilor, iar bătrânii profeţilor. Profeţii le-au dat-o bărbaţilor din marea adunare“. — Avot 1:1 (Mişna).

Spunând „Moise a primit Tora“, rabinii nu se refereau numai la legile scrise, ci şi la ansamblul tradiţiilor lor orale. Ei susţineau că aceste tradiţii — născocite şi răspândite de oameni — îi fuseseră date lui Moise de Dumnezeu pe muntele Sinai. În plus, ei obişnuiau să predea că Dumnezeu nu lăsase la latitudinea oamenilor să umple golurile Torei, ci că el explicase oral ceea ce nu era consemnat în Lege. Potrivit opiniei lor, Moise a transmis această lege orală generaţiilor următoare, însă nu preoţilor, ci altor conducători. Fariseii pretindeau că sunt moştenitorii de drept ai acestui lanţ „indestructibil“ al autorităţii.

Legea în criză — o nouă soluţie

Isus, a cărui autoritate a fost pusă la îndoială de conducătorii religioşi evrei, prezisese distrugerea templului (Matei 23:37—24:2). După ce romanii au distrus templul în anul 70 e.n., prevederile Legii mozaice referitoare la jertfe şi la serviciul preoţesc nu au mai putut fi respectate. Dumnezeu încheiase un nou legământ pe baza jertfei de sacrificiu a lui Isus (Luca 22:20). Legământul Legii mozaice luase sfârşit. — Evrei 8:7–13.

În loc să considere aceste evenimente drept o dovadă a faptului că Isus era Mesia, fariseii au găsit o altă soluţie. Ei uzurpaseră deja o mare parte din autoritatea preoţiei. După distrugerea templului, ei au putut să mai facă un pas înainte. Academia rabinică de la Iavne a devenit sediul unui Sanhedrin reorganizat — tribunalul suprem evreiesc. Sub conducerea lui Iohanan ben Zakai şi a lui Gamaliel al II-lea, care se aflau la Iavne, iudaismul a fost complet restructurat. Serviciile de la sinagogă, oficiate de rabini, au luat locul închinării de la templu, supravegheate de preoţi. Rugăciunile, îndeosebi cele rostite cu ocazia Zilei Ispăşirii, au luat locul jertfelor. Fariseii considerau că în legea orală dată lui Moise la Sinai fuseseră prevăzute deja toate aceste lucruri şi că ea conţinea măsuri de prevedere în acest sens.

Academiile rabinice au dobândit o şi mai mare faimă. Programul lor principal cuprindea discuţii intense, memorizări şi aplicări ale legii orale. Înainte, la baza legii orale se afla interpretarea scripturală numită Midraş. Acum, tradiţiile acumulate, al căror număr era în continuă creştere, au început să fie predate şi grupate separat. Fiecare prevedere a legii orale se reducea la fraze scurte şi uşor de memorat, care uneori erau cântate.

De ce a fost aşternută în scris o lege orală?

Numărul mare de academii rabinice şi de reguli rabinice au dat naştere la o nouă problemă. Adin Steinsaltz, un erudit rabin, a explicat: „Fiecare învăţător avea propria metodă de predare şi îşi formula legile orale într-un mod unic. . . . Nu mai era suficient ca studentul să cunoască învăţăturile mentorului său, ci era obligat să cunoască şi munca altor erudiţi . . . Astfel, studenţii erau obligaţi să memoreze un volum mare de informaţii din cauza «exploziei de cunoştinţ㻓. În mijlocul unui ocean de informaţii neorganizate, memoria studentului era solicitată la maximum.

În secolul al II-lea e.n., revolta evreilor împotriva Romei condusă de Bar Kohba a dus la persecutarea aprigă a erudiţilor rabini. Akiva — primul rabin, care l-a susţinut pe Bar Kohba —, precum şi alţi erudiţi de frunte au fost omorâţi. Rabinii se temeau că persecuţiile repetate puteau pune în pericol însăşi existenţa legii lor orale. Ei fuseseră de părere că cel mai bine era ca tradiţiile să fie transmise prin viu grai de la maestru la discipol, însă această schimbare de situaţie a dus la depunerea unor eforturi asidue pentru crearea unui sistem organizat menit să ocrotească învăţăturile înţelepţilor, ca nu cumva să fie date pentru totdeauna uitării.

Ulterior, în timpul unei perioade de pace cu Roma, Iuda ha-Nasi, rabin de frunte de la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea e.n., a strâns laolaltă numeroşi erudiţi pentru a compila nenumăratele tradiţii orale într-un sistem organizat, alcătuit din şase secţiuni, care, la rândul lor, erau împărţite în tratate mai mici: în total 63. Această lucrare a devenit cunoscută sub numele de Mişna. Ephraim Urbach, autoritate în ce priveşte legea orală, a afirmat: „Nici o altă carte, cu excepţia Torei, nu a primit aprobarea şi autoritatea de care a beneficiat Mişna“. Mesia fusese respins, templul era în ruine, însă legea orală păstrată în scris sub forma Mişnei a favorizat începerea unei noi ere în iudaism.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

De ce mulţi evrei nu au recunoscut autoritatea lui Isus?