Isus Cristos

Este Isus Cristos un personaj istoric?

Biblia constituie cea mai bună dovadă că Isus Cristos este un personaj istoric. Relatarea din Evanghelii nu este o istorisire vagă a unor evenimente care au avut loc într-un moment nespecificat şi într-un loc neprecizat. Ea arată clar şi cu multe detalii atât timpul, cât şi locul. Vezi, de exemplu, Luca 3:1, 2, 21–23.

Josephus Flavius, istoric iudeu din secolul I, a vorbit despre uciderea cu pietre a lui „Iacov, fratele lui Isus care era numit Cristos“ (Antichităţi iudaice, cartea a XX-a, secţiunea 200). În cartea a XVIII-a, secţiunile 63, 64, se vorbeşte în mod direct despre Isus în termeni foarte favorabili. Unii pun la îndoială autenticitatea acestui pasaj şi afirmă că el a fost fie adăugat ulterior, fie înfrumuseţat de creştini; se recunoaşte însă că limbajul şi stilul sunt indiscutabil ale lui Josephus, iar pasajul respectiv se găseşte în toate manuscrisele existente.

Tacitus, un istoric roman de la sfârşitul secolului I e.n., a scris: „Numele [de creştin] li se trage de la Cristos, care, în vremea împăratului Tiberius, fusese condamnat la moarte de Pontius Pilatus“. — Anale, de Cornelius Tacitus, editura Humanitas, 1995, traducere din limba latină, introducere şi note de Gheorghe Guţu, cartea XV, par. 44, p. 430.

În ce priveşte primele referiri istorice necreştine la Isus, într-o enciclopedie se spune: „Aceste relatări independente una de alta dovedesc că, în timpurile antice, nici chiar cei ce se împotriveau creştinismului nu s-au îndoit vreodată de istoricitatea lui Isus, care a început să fie pusă la îndoială, din motive neîntemeiate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe parcursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea“. — The New Encyclopædia Britannica (1976), Macropædia, vol. X, p. 145.

A fost Isus Cristos doar un om bun?

Este interesant că Isus l-a mustrat pe un om care i se adresase cu titlul „Bunule Învăţător“, deoarece Isus considera că Tatăl său era modelul de bunătate, nu el (Mar. 10:17, 18). Însă, întrucât corespundea ideii pe care oamenii şi-o fac în general când afirmă că cineva este bun, în mod sigur Isus a spus adevărul. Lucrul acesta l-au recunoscut chiar şi duşmanii săi (Mar. 12:14). El a spus că avusese o existenţă preumană, că era Fiul unic al lui Dumnezeu, că era Mesia, a cărui venire fusese prezisă în toate Scripturile ebraice. Aşadar, el a fost fie ceea ce afirma că este, fie un mare impostor, dar niciuna dintre aceste variante nu ne lasă să credem că el ar fi fost doar un om bun. — Ioan 3:13; 10:36; 4:25, 26; Luca 24:44–48.

A fost Isus doar un profet cu o autoritate ca a lui Moise, a lui Buda, a lui Mahomed sau a altor conducători religioşi?

Isus a spus că era Fiul unic-născut al lui Dumnezeu (Ioan 10:36; Mat. 16:15–17), prezisul Mesia (Mar. 14:61, 62), că a avut o existenţă preumană în cer (Ioan 6:38; 8:23, 58), că urma să fie omorât şi readus la viaţă a treia zi şi că, după aceea, avea să se întoarcă în ceruri (Mat. 16:21; Ioan 14:2, 3). Erau adevărate afirmaţiile sale? Se distingea el cu adevărat de toţi ceilalţi profeţi adevăraţi ai lui Dumnezeu? Era el complet diferit de toţi pretinşii conducători religioşi? Adevărul avea să iasă la iveală a treia zi de la moartea sa. L-a înviat Dumnezeu din morţi, confirmând astfel că Isus Cristos vorbise adevărul şi că era într-adevăr Fiul unic al lui Dumnezeu (Rom. 1:3, 4)? Peste 500 de martori l-au văzut pe Isus în viaţă după învierea sa, iar apostolii săi fideli l-au văzut când a început să se înalţe la cer, dispărând apoi într-un nor (1 Cor. 15:3–8; Fap. 1:2, 3, 9). Ei au fost atât de convinşi că Isus fusese înviat din morţi, încât mulţi dintre ei şi-au riscat viaţa pentru a le vesti şi altora acest lucru. — Fap. 4:18–33.

De ce evreii în general nu l-au acceptat pe Isus ca Mesia?

O enciclopedie afirmă: „Evreii din perioada romană credeau că Dumnezeu avea să-l ridice [pe Mesia] pentru a sfărâma jugul păgânilor şi pentru a domni ca rege peste regatul restabilit al lui Israel“ (Encyclopaedia Judaica, Ierusalim, 1971, vol. XI, col. 1.407). Ei doreau să fie eliberaţi de sub jugul Romei. Istoria iudaică atestă faptul că, bazându-se pe profeţia mesianică din Daniel 9:24–27, unii evrei îl aşteptau pe Mesia în secolul I e.n. (Luca 3:15). Dar acea profeţie pune în legătură venirea lui şi cu faptul că avea „să se pună capăt păcatului“, iar în Isaia, capitolul 53, se arată că Mesia avea să moară ca să facă posibil lucrul acesta. Însă evreii în general nu considerau că era necesar să moară cineva pentru păcatele lor. Ei se credeau drepţi înaintea lui Dumnezeu întrucât se trăgeau din Avraam. Într-o lucrare se afirmă: „[Meritul] lui Avraam este atât de mare, încât el poate ispăşi toate deşertăciunile comise şi toate minciunile spuse de Israel în această lume“ (A Rabbinic Anthology, de C. Montefiore şi H. Loewe, Londra, 1938, p. 676). Respingându-l pe Isus ca Mesia, evreii au împlinit următoarea profeţie referitoare la el: „Era dispreţuit şi noi nu L-am băgat în seamă“. — Is. 53:3, BC.

Înainte de moartea sa, Moise a prezis că naţiunea avea să se îndepărteze de închinarea adevărată şi că, drept urmare, asupra membrilor ei avea să se abată nenorocirea (citeşte Deuteronomul 31:27–29). Cartea Judecătorii arată că acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori. În zilele profetului Ieremia, din cauza infidelităţii, naţiunea a fost dusă în exil în Babilon. Şi de ce a permis Dumnezeu ca romanii să distrugă Ierusalimul şi templul în 70 e.n.? De ce infidelitate s-a făcut vinovată naţiunea, motiv pentru care Dumnezeu nu i-a mai ocrotit cum făcuse atunci când se încrezuseră în el? Cu puţin timp înainte, ei îl respinseseră pe Isus ca Mesia.

Isus Cristos este Dumnezeu?

Ioan 17:3, BC: „[În rugăciunea către Tatăl său, Isus a zis:] Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“. (Să remarcăm că Isus foloseşte expresia „singurul Dumnezeu adevărat“ nu cu privire la sine, ci cu privire la Tatăl său din cer.)

Ioan 20:17, BC: „«Nu Mă atinge», i-a zis Isus [Mariei Magdalena], «căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu, ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru»“. (Aşadar, pentru înviatul Isus, ca şi pentru Maria Magdalena, Tatăl era Dumnezeu. Este interesant că în Scripturi nu găsim niciun pasaj în care Tatăl să-l fi numit pe Fiul „Dumnezeul meu“.)

Vezi şi paginile 398, 399, 403–405, la subiectul „Trinitate“.

Demonstrează Ioan 1:1 că Isus este Dumnezeu?

Ioan 1:1, BC: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu“ (vezi şi BG, BS, SS 1874). NE spune: „ceea ce era Dumnezeu era [şi] Cuvântul“. Mo spune: „Logosul era divin“. AT şi Sd spun: „Cuvântul era divin“. Redarea interliniară ED spune: „un dumnezeu era Cuvântul“. NW spune: „Cuvântul era un dumnezeu“. NTIV foloseşte aceeaşi redare.

Ce anume din textul grecesc i-a determinat pe unii dintre aceşti traducători să evite construcţia „Cuvântul era Dumnezeu“? Când apare prima dată în acest verset, cuvântul theós (Dumnezeu) este precedat de articolul hotărât, dar când apare a doua oară, articolul lipseşte. Forma articulată a substantivului indică o persoană, o fiinţă, în timp ce numele predicativ la singular, nearticulat, dinaintea verbului (conform topicii greceşti), indică o calitate. Prin urmare, versetul nu vrea să spună că Cuvântul (Isus) ar fi fost Dumnezeul cu care era el, ci spune că acest Cuvânt era asemenea lui Dumnezeu, adică divin, un dumnezeu (vezi Traducerea lumii noi, Apendicele 6, p. 1.690, 1.691).

Ce a vrut să spună apostolul Ioan prin cuvintele din Ioan 1:1? A vrut el să spună că Isus este Dumnezeu însuşi sau că Isus formează împreună cu Tatăl un singur Dumnezeu? În acelaşi capitol, în versetul 18, Ioan a scris: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu [dumnezeul unic-născut, NW], care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (BC). L-a văzut vreun om pe Isus Cristos, Fiul? Desigur! Voia deci Ioan să afirme că Isus era Dumnezeu? Categoric, nu! Spre sfârşitul Evangheliei sale, Ioan concluzionează, spunând: „Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, [nu Dumnezeu, ci] Fiul lui Dumnezeu“. — Ioan 20:31, BC.

Demonstrează exclamaţia lui Toma din Ioan 20:28 că Isus este Dumnezeu?

În Ioan 20:28 (BC) se spune: „Toma a răspuns şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»“

Nu este deloc ciudat că Toma l-a numit pe Isus „Dumnezeu“, dacă la lucrul acesta s-a gândit el. Lucrul acesta este în armonie cu un pasaj din Psalmi pe care Isus însuşi l-a citat şi în care nişte judecători puternici sunt numiţi „dumnezei“ (Ioan 10:34, 35, BC; Ps. 82:1–6). Evident, Cristos ocupă o poziţie mult mai înaltă decât acei oameni. Tocmai datorită caracterului unic al poziţiei sale în raport cu Iehova, în Ioan 1:18 (NW) Isus este numit „dumnezeul unic-născut“. De asemenea, în Isaia 9:6 (BC) Isus este descris în mod profetic drept „Dumnezeu puternic“, dar nu Dumnezeul Atotputernic. Toate acestea concordă cu faptul că în Ioan 1:1 Isus este numit „un dumnezeu“ sau „divin“ (NW, AT).

Contextul ne ajută să ajungem la concluzia corectă. Cu puţin înainte de moartea lui Isus, Toma auzise rugăciunea lui Isus în care el îl numise pe Tatăl său „singurul Dumnezeu adevărat“ (Ioan 17:3, BC). După ce a fost înviat, Isus le-a transmis apostolilor săi, inclusiv lui Toma, un mesaj în care spunea: „Mă sui ... la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20:17, BC). După ce relatează cuvintele pe care Toma le-a rostit când l-a văzut şi l-a atins pe Isus cel înviat, apostolul Ioan spune: „Acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui“ (Ioan 20:31, BC). Aşadar, dacă din exclamaţia lui Toma cineva a dedus că Isus ar fi „singurul Dumnezeu adevărat“ sau că Isus ar fi „Dumnezeu Fiul“, aşa cum susţine doctrina Trinităţii, atunci ar trebui să mai citească o dată cuvintele lui Isus (versetul 17) şi concluzia clar exprimată de apostolul Ioan (versetul 31).

Indică Matei 1:23 că, atunci când se afla pe pământ, Isus era Dumnezeu?

Mat. 1:23, BC: „«Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu şi-I vor pune numele „Emanuel“», care tradus înseamnă «Dumnezeu este cu noi»“.

Când îngerul lui Iehova a anunţat naşterea lui Isus, a spus el că acel copil avea să fie însuşi Dumnezeu? Nu, ci a spus: „El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui-Prea-Înalt“ (Luca 1:32, 35, BC; sublinierea noastră). La rândul său, Isus nu a pretins niciodată că ar fi Dumnezeu, ci „Fiul lui Dumnezeu“ (Ioan 10:36, BC; sublinierea noastră). Isus a fost trimis în lume de Dumnezeu; astfel, Dumnezeu era cu oamenii prin intermediul acestui Fiu unic-născut. — Ioan 3:17; 17:8.

Nu era ceva neobişnuit ca numele ebraice să includă cuvântul „Dumnezeu“ sau o formă abreviată a numelui lui Dumnezeu. De exemplu, Eliata înseamnă „Dumnezeul meu a venit“, Iehu înseamnă „Iehova este El“, Ilie înseamnă „Dumnezeul meu este Iehova“. Dar niciunul dintre aceste nume nu sugerează că persoana respectivă ar fi fost însuşi Dumnezeu.

Care este înţelesul cuvintelor din Ioan 5:18?

Ioan 5:18, BC: „Tocmai de aceea iudeii căutau şi mai mult să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega sabatul, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu era Tatăl Său şi Se făcea astfel egal cu Dumnezeu“.

Iudeii necredincioşi erau cei care considerau că, întrucât Isus îl numea pe Dumnezeu Tatăl său, el voia să se facă egal cu Dumnezeu. Chiar dacă Isus îl numea în mod corect pe Dumnezeu Tatăl său, el n-a pretins niciodată că ar fi egal cu Dumnezeu. El le-a răspuns în mod clar iudeilor: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând“ (Ioan 5:19, BC; vezi şi Ioan 14:28; 10:36). Aceiaşi iudei necredincioşi au afirmat că Isus încălca sabatul, dar şi în această privinţă greşeau. Isus a respectat în mod perfect Legea şi a declarat: „Este îngăduit a face bine în zilele de sabat“. — Mat. 12:10–12, BC.

Demonstrează închinarea care i se aduce lui Isus că el este Dumnezeu?

Conform unor traduceri (BC, BG, BO, Carol II, SS 1874), în Evrei 1:6 îngerilor li se spune să i se „închine“ lui Isus; NW spune „să se plece înaintea lui“. În Matei 14:33 (BC) se spune că discipolii lui Isus „s-au închinat înaintea lui“; alte traduceri spun „s-au plecat înaintea lui“ (NW).

Cuvântul grecesc tradus prin „a se închina“ este proskynéo. Potrivit unui dicţionar, el a mai fost „folosit cu referire la obiceiul de a se prosterna în faţa unei persoane şi de a-i săruta picioarele, poala hainei sau pământul“ (A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature, de Bauer, Arndt, Gingrich, Danker, Chicago, 1979; ediţia a doua în engleză, p. 716). Acesta este termenul folosit în Matei 14:33 pentru a explica ce au făcut discipolii înaintea lui Isus; în Evrei 1:6 pentru a arăta ce trebuie să facă îngerii înaintea lui Isus; în Geneza 22:5 (Septuaginta) pentru a arăta ce a făcut Avraam înaintea lui Iehova; în Geneza 23:7 pentru a descrie gestul făcut de Avraam, conform obiceiului vremii, înaintea unor oameni de la care urma să cumpere ceva; în 1 Regi 1:23 (Septuaginta) pentru a descrie gestul pe care l-a făcut Natan când s-a prezentat înaintea regelui David.

În Matei 4:10 (BC), Isus a zis: „DOMNULUI Dumnezeului tău să te închini [proskynéo] şi numai Lui să-I slujeşti“. (În Deuteronomul 6:13, de unde citează Isus, se află numele lui Dumnezeu, adică Tetragrama.) Aşadar, de aici se poate deduce că numai când este însoţită de o anumită dispoziţie a inimii şi a minţii, acţiunea descrisă de verbul proskynéo este îndreptată spre Dumnezeu.

Demonstrează minunile făcute de Isus că el este Dumnezeu?

Fap. 10:34, 38, BC: „Atunci Petru, deschizându-şi gura, a zis: «. . . Dumnezeu a uns cu Duh Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei care erau înrobiţi puterii Diavolului; căci Dumnezeu era cu El»“. (Petru, care văzuse minunile făcute de Isus, nu a tras concluzia că Isus ar fi fost Dumnezeu, ci doar că Dumnezeu era cu Isus. Compară cu Matei 16:16, 17.)

Ioan 20:30, 31, BC: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui“. (Prin urmare, minunile lui Isus dovedesc că Isus este Cristos, Mesia, „Fiul lui Dumnezeu“. Expresia „Fiul lui Dumnezeu“ este cu totul diferită de „Dumnezeu-Fiul“.)

Unii profeţi precreştini, cum au fost Ilie şi Elisei, au înfăptuit minuni asemănătoare cu ale lui Isus. Dar acest lucru nu demonstrează că ei erau Dumnezeu.

Isus este Iehova din „Vechiul Testament“?

Vezi paginile 163, 164, la subiectul „Iehova“.

Pentru a fi salvaţi este suficient să credem în Isus Cristos?

Fap. 16:30–32, BC: „«Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit [salvat, NW]?» [Pavel şi Sila] i-au spus: «Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta!» Şi i-au vestit cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui“. (Faptul de a „crede în Domnul Isus“ însemna oare doar ca acel om să spună sincer că avea credinţă? Pavel a arătat că se pretindea mai mult decât atât, şi anume cunoştinţă şi acceptarea Cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, Pavel şi Sila au început să-i predice temnicerului Cuvântul. Ar putea fi sinceră credinţa în Isus a unui om dacă el nu i-ar aduce închinare Dumnezeului căruia i se închina Isus, dacă nu ar pune în practică normele de conduită pe care le-a dat Isus discipolilor săi sau dacă nu ar îndeplini lucrarea pe care le-a încredinţat-o el? Noi nu putem câştiga salvarea; aceasta este posibilă doar prin credinţa în valoarea jertfei umane a lui Isus. Dar viaţa noastră trebuie să fie în armonie cu credinţa pe care o avem, chiar dacă lucrul acesta presupune unele greutăţi. În Matei 10:22 [BC], Isus spune: „Cine va îndura până la sfârşit, va fi mântuit [salvat, NW]“.)

A avut Isus o existenţă preumană în cer?

Col. 1:15–17, BC: „El [Isus] este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia ... Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate“.

Ioan 17:5, BC: „[Adresându-se în rugăciune Tatălui său, Isus spune:] Tată, preamăreşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea“ (vezi şi Ioan 8:23).

A mers Isus la cer cu corpul său de carne?

1 Cor. 15:42–50, BC: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; ... este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc [spiritual, SS 1874]. ... De aceea este scris: «Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu»; cel din urmă Adam [Isus Cristos, care a fost un om perfect cum fusese Adam la început], un duh [spirit, SS 1874] dătător de viaţă. ... Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea“ (sublinierea noastră).

1 Pet. 3:18, BC: „Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, ... fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh [în spirit, NW]“ (vezi paginile 188, 189).

Ilustrare: Dacă cineva plăteşte datoria unui prieten, dar imediat după aceea îşi ia banii înapoi, datoria rămâne. În mod asemănător, dacă, după ce a fost înviat, Isus şi-ar fi luat înapoi corpul uman din carne şi sânge pe care îl jertfise pentru a plăti preţul de răscumpărare, cum ar mai fi fost eliberaţi oamenii fideli de datoria păcatului?

Este adevărat că, după învierea sa, Isus li s-a arătat discipolilor săi cu un corp fizic. Dar cum se face că uneori ei nu l-au recunoscut imediat (Luca 24:15–32; Ioan 20:14–16)? Odată, pentru a-l ajuta pe Toma, Isus s-a arătat cu semnele lăsate de cuie în mâinile sale şi de suliţă în coasta sa. Dar cum a fost posibil ca Isus să se arate atunci dintr-o dată în mijlocul lor, cu toate că uşile erau închise (Ioan 20:26, 27)? Evident, în acele ocazii Isus s-a materializat, aşa cum făcuseră mai înainte îngerii care li se arătaseră oamenilor. Pentru Dumnezeu n-a fost o problemă ca, la învierea lui Isus, să facă să dispară corpul fizic al acestuia. Este interesant că, deşi Dumnezeu nu a lăsat în mormânt corpul fizic al lui Isus (desigur, pentru a întări convingerea discipolilor că Isus înviase într-adevăr), pânzele cu care fusese înfăşurat au rămas acolo; totuşi, după înviere, Isus a apărut întotdeauna complet îmbrăcat. — Ioan 20:6, 7.

Este Isus Cristos una şi aceeaşi persoană cu arhanghelul Mihael?

Numele Mihael apare în Biblie numai de cinci ori. Glorioasa persoană spirituală care poartă acest nume este descrisă drept „unul dintre prinţii cei mai de seamă“, „marele prinţ care stă în favoarea fiilor poporului [lui Daniel]“ şi ‘arhanghel’ (Dan. 10:13; 12:1; Iuda 9). Mihael înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?“ Acest nume arată că Mihael este principalul apărător al suveranităţii lui Iehova şi cel care va fi în frunte pentru distrugerea duşmanilor lui Dumnezeu.

În 1 Tesaloniceni 4:16 (BC), porunca lui Isus Cristos pentru începerea învierii este numită „glasul arhanghelului“, iar în Iuda 9 se spune că arhanghelul este Mihael. Ar fi fost oare potrivit ca strigătul poruncitor al lui Isus să fie comparat cu al unei persoane cu mai puţină autoritate? Este logică deci concluzia că arhanghelul Mihael este Isus Cristos. (Este interesant că în Scripturi cuvântul „arhanghel“ nu apare niciodată la plural, ceea ce arată că nu există decât unul singur.)

În Revelaţia 12:7–12 se spune că Mihael şi îngerii săi au luptat împotriva lui Satan şi a demonilor lui şi i-au aruncat din cer, iar acest eveniment este pus în legătură cu încredinţarea autorităţii regale lui Cristos. Mai târziu, Isus este prezentat în fruntea armatelor cereşti în războiul împotriva naţiunilor lumii (Rev. 19:11–16). Nu este oare logic să credem că tot Isus a intervenit împotriva celui numit „conducătorul acestei lumi“, Satan Diavolul (Ioan 12:31)? În Daniel 12:1 (BC), timpul când ‘se va scula Mihael’ ca să acţioneze cu autoritate este pus în legătură cu „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta“. Este vorba despre situaţia cu care se vor confrunta naţiunile când Cristos va acţiona împotriva lor ca executor ceresc. Aşadar, dovezile arată că Fiul lui Dumnezeu era cunoscut cu numele de Mihael înainte de a veni pe pământ şi că la fel este cunoscut după întoarcerea sa în cer, unde locuieşte ca Fiu spiritual glorificat al lui Dumnezeu.

Dacă cineva spune:

„Dumneavoastră nu credeţi în Isus“

Aţi putea răspunde: „Cu siguranţă, dumneavoastră credeţi în Isus. Şi eu cred, altfel nu aş fi astăzi la uşa dumneavoastră“. Apoi aţi putea adăuga: „De fapt, publicaţiile noastre arată clar că este important să credem în Isus“. (Deschideţi cartea pe care v-aţi propus s-o oferiţi la un capitol potrivit şi folosiţi-l ca bază pentru conversaţie, evidenţiind rolul lui Isus ca Rege. Sau citiţi la pagina 2 a Turnului de veghe scopul revistei.)

Sau aţi putea spune: „Permiteţi-mi să vă întreb ce vă face să credeţi lucrul acesta?“

Altă posibilitate: „Poate că aşa vi s-a spus, dar vă asigur că nu aşa stau lucrurile; noi avem o credinţă puternică în Isus Cristos“. Apoi aţi putea adăuga: 1) „Dar nu credem tot ce se spune despre el. De exemplu, unii spun că el a fost doar un om bun, nu Fiul lui Dumnezeu. Noi nu credem acest lucru; dar dumneavoastră? ... Biblia nu învaţă aşa ceva“. 2) „De asemenea, nu credem învăţăturile unor grupări religioase care contrazic ceea ce a spus chiar Isus despre relaţia sa cu Tatăl (Ioan 14:28). Tatăl său i-a dat autoritatea de a guverna, fapt care ne influenţează tuturor viaţa în prezent (Dan. 7:13, 14).“

„Dumneavoastră îl acceptaţi pe Isus ca Salvator?“

Aţi putea răspunde: „Biblia spune clar ... (citaţi Faptele 4:12). Eu cred lucrul acesta. Dar am mai învăţat că aceasta presupune responsabilităţi serioase. În ce sens? În sensul că, dacă eu cred cu adevărat în Isus, nu pot crede în el doar atât cât îmi convine“. Apoi aţi putea adăuga: „Viaţa sa perfectă pe care a oferit-o ca jertfă ne permite să obţinem iertarea păcatelor. Dar trebuie şi să acordăm atenţie instrucţiunilor sale referitoare la responsabilităţile noastre creştine (Fap. 1:8; Mat. 28:19, 20)“.

Sau aţi putea spune: (După ce aţi explicat că aveţi credinţă în Isus ca Salvator, dar nu numai al vostru, ci al tuturor celor ce manifestă credinţă în el . . .) „Este important să dovedim apreciere nu numai pentru ce a făcut el în trecut, ci şi pentru ce face în prezent (Mat. 24:14)“.

„Eu l-am acceptat pe Isus ca Salvator al meu“

Aţi putea răspunde: „Mă bucur să aud că aveţi credinţă în Isus, deoarece astăzi mulţi oameni nu manifestă niciun interes faţă de ceea ce a făcut Isus pentru noi. Fără îndoială, cunoaşteţi bine textul din Ioan 3:16. ... Dar unde vor trăi veşnic aceşti oameni? Unii vor merge cu Cristos în cer. Dar ne învaţă Biblia că toţi oamenii buni merg în cer (Mat. 6:10; 5:5)?“