Cum să depăşim crizele de panică

Robert şedea confortabil la el în birou. Deodată, inima a început să-i bată cu putere. S-a ridicat brusc, în timp ce fruntea i s-a umplut de broboane de sudoare. Robert era sigur că a avut un atac de cord! S-a repezit la telefon. „Mi se întâmplă ceva groaznic“, a spus el gâfâind. „Simt că-mi pierd cunoştinţa!“

ACEASTA a fost prima criză de panică a lui Robert. Din nefericire, nu şi ultima. Acelaşi lucru l-a simţit şi mai târziu într-un restaurant, apoi într-un centru comercial. L-a cuprins panica chiar şi când era în vizită la nişte prieteni. După puţin timp, singurul loc în care Robert se simţea „în siguranţă“ era acasă. Treptat l-a cuprins deprimarea. „M-am gândit chiar la sinucidere“, recunoaşte el.

Şase luni mai târziu, Robert a dat peste un articol dintr-un ziar în care se vorbea despre crizele de panică şi despre agorafobie. Ceea ce a aflat i-a salvat viaţa.

De ce panică?

Panica este reacţia normală a organismului în faţa pericolului. Imaginează-ţi că mergi pe marginea unei şosele. Deodată observi o maşină care se îndreaptă cu viteză direct spre tine. Schimbările fizice şi chimice care au loc instantaneu în organismul tău te ajută să fugi într-un loc în care te simţi în siguranţă.

Imaginează-ţi acum că ai acelaşi sentiment de panică, însă fără un motiv real. Dr. R. Reid Wilson declară: „Crizele de panică au loc atunci când panica înşală creierul, făcându-l să creadă că există un pericol iminent. Să spunem, de exemplu, că te afli într-o alimentară printre rafturi, fără să deranjezi pe nimeni. Clic! Butonul pentru alarmă a fost apăsat. «Alarmă de gradul întâi! Toate sistemele sunt pregătite de atac!»“

Numai cei care au avut astfel de crize pot înţelege pe deplin cât de puternic le resimt. Revista American Health o descrie drept „goana adrenalinei care urlă în tot corpul timp de cinci minute sau o oră sau o zi şi care apoi se îndepărtează la fel de repede şi de misterios precum a venit, lăsându-te fără vlagă, epuizat şi îngrozit în aşteptarea următoarei crize“.

Rădăcinile panicii

Crizele de panică apar de regulă la începutul vieţii de adult şi în general le afectează mai mult pe femei decât pe bărbaţi. Care sunt cauzele? Nu există un răspuns exact. Unii sunt de părere că cei care suferă de aşa ceva sunt predispuşi biologic la aceste crize din cauza unei anomalii a sistemului limbic al creierului. Mulţi cred că această situaţie poate fi moştenită, în timp ce alţii susţin că procesele chimice din creier sunt modificate de unii factori care provoacă stres.

În unele cazuri, crizele sunt provocate de amintirea unor experienţe traumatice, cum ar fi războiul, violul sau abuzul sexual asupra copiilor. Un sondaj a revelat faptul că procentajul persoanelor care au fost victime ale unui incest şi care au crize de panică este de 13 ori mai mare decât în cazul populaţiei în general. Într-adevăr, întrucât crizele de panică şi alte sindroame sunt prin însăşi natura lor adevărate probleme, ele pot fi şi ceea ce scriitoarea E. Sue Blume le-a numit „spiţe ale unei roţi care are ca butuc incestul“.

Bineînţeles, nu toate crizele de panică sunt provocate de o traumă. Dar dr. Wayne Kritsberg este de părere că, atunci când este cazul, „tratarea efectelor secundare ale abuzului — în locul vindecării traumei propriu-zise — nu va rezolva definitiv problema. Este ca şi cum ai lua sirop de tuse ca să te tratezi de pneumonie“.

Poate fi vindecată?

Crizele de panică pot fi ţinute sub control. Mulţi dintre cei care au stat în casă de teama panicii au fost ajutaţi de terapia prin expunere. În acest tratament pacientul este expus unei situaţii de care are teamă şi este ajutat să depăşească această situaţie până când panica dispare. Cei care au probleme cardiace, astmă, ulcer peptic, colite sau alte boli ca acestea trebuie să consulte un medic înainte de a urma acest tratament.

Pot fi aplicate tehnici de relaxarea care contribuie la diminuarea anxietăţii. Unele dintre acestea sunt prezentate în chenarul alăturat, intitulat „Metode de calmare“. Însă nu aşteptaţi izbucnirea panicii. Aceste metode sunt cele mai eficiente în timpul perioadelor de uşoară anxietate. Când sunt bine stăpânite, ele pot diminua sau chiar preveni alte crize.

Panica înfloreşte în „solul“ perfecţionismului şi al lipsei respectului de sine. „Cât timp am avut crize de anxietate, dl Sentiment Negativ a pus stăpânire pe viaţa mea“, mărturiseşte o victimă. „Îmi spuneam că din cauza anxietăţii sunt inferior altora şi, prin urmare, nu pot fi iubit.“ Schimbarea unor atitudini ca acestea poate diminua neliniştea care duce în cele din urmă la panicăb.

Faptul de a-i destăinui unui prieten de încredere gândurile care te frământă are o mare valoare. Discutând despre ele, cel în cauză poate face o distincţie între problemele care trebuie suportate şi problemele care pot fi rezolvate. Nu trebuie neglijată nici rugăciunea. Psalmul 55:22 spune: „Aruncă-ţi sarcina asupra DOMNULUI şi El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept“.

Panica este produsă nu de o singură problemă uriaşă, ci de acumularea de greutăţi mărunte, aproape nesemnificative, aşa cum mai multe aparate electrice separate pot arde o siguranţă dacă sunt cuplate prea multe în acelaşi circuit. O soluţie ar fi aceea de a trece fiecare problemă pe nişte fişe, care urmează apoi să fie aranjate în ordinea complexităţii, de la cea mai simplă la cea mai complicată. Înfruntă-le pe rând. Aşternând în scris greutăţile cu care te confrunţi, vei fi ajutat să le consideri nu ca pe ceva de temut, care trebuie evitat, ci ca pe nişte lucruri pe care le poţi depăşi şi rezolva.

Pe unii îi ajută faptul că iau tranchilizantele şi antidepresivele prescrise de medic. Totuşi, este necesară prevederea şi în acest caz. „Nu cred că medicaţia în sine este soluţia“, afirmă consilierul Melvin Green. „Ea trebuie folosită ca un înlocuitor până la găsirea răspunsului. . . . Medicamentele te pot ajuta să-ţi continui activităţile zilnice, iar acest lucru îţi poate da posibilitatea să găseşti pe altcineva care să te ajute să identifici cauzele agorafobiei şi să depui eforturi ca să te vindeci.“

O problemă de natură spirituală?

„Având în vedere că Isus a spus «nu vă îngrijoraţi niciodată» — mărturiseşte Brenda —, credeam că creştini nu au motive să treacă prin crize de anxietate. Am ajuns să cred că, probabil, nu mă bazez suficient pe Dumnezeu.“ Totuşi, contextul cuvintelor lui Isus consemnate în Matei 6:34 (NW) arată că el nu vorbea despre crizele de panică. Dimpotrivă, el accentua pericolul de a fi preocupaţi mai degrabă de necesităţile materiale decât de cele spirituale.

Într-adevăr, chiar şi cei care pun pe primul plan interesele spirituale pot fi afectaţi de această boală, după cum reiese din următoarea experienţă a unei finlandeze:

„Eu şi partenera mea, amândouă Martore ale lui Iehova, mergeam în lucrarea de predicare din casă în casă. Deodată am simţit că mă cuprinde ameţeala. Nu mă mai puteam gândi la nimic. Totul părea ireal şi mă temeam să nu cad. La uşa următoare nu am putut urmări deloc firul conversaţiei.

Aceasta se întâmpla în 1970. A fost primul simptom dintr-o serie de manifestări ciudate care aveau să mă chinuie pe parcursul următoarelor două decenii. De nenumărate ori simţeam că mă aflu într-o lume confuză, în care nu puteam gândi limpede. Ameţeam şi inima îmi bătea cu putere. Îmi găseam cu greu cuvintele sau nu mi le găseam deloc.

Slujeam cu timp integral ca Martoră a lui Iehova şi eram tânără, energică şi fericită. Îmi plăcea atât de mult să-i ajut pe alţii să înţeleagă Biblia! Însă aceste crize au devenit o adevărată tortură pentru mine. Mă întrebam: «Ce nu este în regulă cu mine?» Un neurolog mi-a pus diagnosticul epilepsie a lobului temporal. În următorii zece ani am urmat medicaţia prescrisă de el. Totuşi, m-am întrebat de ce tratamentul are un efect atât de slab. Am început să-mi accept starea şi să consider că pur şi simplu trebuie să îndur aşa ceva.

După puţin timp am ajuns să îmi dau seama că nu sufeream de epilepsie şi că medicamentele pe care le luam nu erau eficiente. Până şi activităţile obişnuite au ajuns să fie o sarcină de nedepăşit. Mă înspăimânta gândul de a mă întâlni cu cineva pe drum. Ca să merg la întrunirile creştine, aveam nevoie de toată energia de care dispuneam. Deseori şedeam şi transpiram toată, ameţeam şi mă ţineam cu mâinile de tâmple, inima îmi bătea cu putere şi nu mă mai puteam gândi la nimic. Uneori îmi simţeam întregul corp agitat şi crispat. La un moment dat am fost sigură că voi muri.

Ministerul creştin m-a susţinut, deşi a fost o adevărată minune că l-am putut continua. Uneori îmi era atât de greu să conduc un studiu biblic, încât însoţitoarea mea trebuia să conducă ea studiul mai departe. Într-adevăr, lucrarea noastră de predicare este o muncă în echipă, dar în cele din urmă Dumnezeu este cel care face să crească (1 Corinteni 3:6, 7). Cei asemănători oilor aud şi răspund, în pofida limitelor pe care le are cel care predă.

Într-o zi din luna martie a anului 1991, soţul meu mi-a arătat o broşură despre crizele de panică. Simptomele descrise erau identice cu ale mele! Am început să citesc mai multe despre acest subiect, am asistat la unele seminarii pe această temă şi m-am programat la un specialist pentru un consult. După douăzeci de ani am aflat, în sfârşit, care era problema. Acum eram pe calea spre vindecare!

Dacă li se aplică un tratament corect, majoritatea celor care au crize de panică pot fi ajutaţi. Prietenii pot fi şi ei un sprijin real atunci când sunt înţelegători. În loc să învinovăţească şi mai mult un suflet deja împovărat, un prieten înţelegător îşi va da seama că persoana care are crize de panică nu vrea în mod intenţionat să fie nesociabilă. — Compară cu 1 Tesaloniceni 5:14.

Trecând în revistă cei 20 de ani care s-au scurs, mă bucur că în tot acest timp am putut rămâne în ministerul cu timp integral. Aceasta a fost o binecuvântare pentru care a meritat să lupt. În plus, asemenea lui Epafrodit, mi-am dat seama că unii trebuie să renunţe la anumite privilegii de serviciu din cauza unei sănătăţi precare. Iehova nu este dezamăgit de aceştia. El nu aşteaptă de la o persoană mai mult decât poate oferi ea în mod rezonabil.

Faptul că trăiesc cu această boală m-a învăţat să nu mă consider atât de importantă. De asemenea, am ajuns să-i înţeleg pe cei care au unele limite. Dar, mai presus de orice, boala m-a ajutat să mă apropii mai mult de Iehova. Din toate prin câte am trecut am văzut de repetate ori că El constituie o reală sursă de putere şi mângâiere“.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 22]

Metode de calmare

Respiraţi calm. Crizele de panică sunt însoţite frecvent de o respiraţie accelerată. Ca să respiraţi cu uşurinţă, încercaţi acest exerciţiu: Întindeţi-vă pe burtă. Inspiraţi numărând până la şase; expiraţi numărând până la şase. Apoi, stând aşezaţi, încercaţi să respiraţi adânc. După aceea încercaţi din nou stând în picioare. Respiraţi adânc diafragmatic şi exersaţi aceasta zilnic, până când o veţi face în mod natural. Unora le este de folos faptul că, în timp ce fac acest exerciţiu, îşi imaginează că se află într-un mediu înconjurător încântător.

Gândiţi-vă calm. ‘Dacă mă prăbuşesc?’ ‘Dacă nu este nimeni să mă ajute?’ ‘Dacă-mi cedează inima?’ Ideile alarmante alimentează panica. Ţinând cont de faptul că aceste idei sunt, de obicei, nenorociri viitoare sau crize trecute, încercaţi să vă concentraţi asupra situaţiei prezente. „Te calmezi pe loc dacă te concentrezi asupra prezentului“, susţine dr. Alan Goldstein. Unii au sugerat ideea de a se purta o gumiţă la încheietura mâinii. Când vă vin idei alarmante, ciupiţi gumiţa şi spuneţi-vă: „Destul!“ Puneţi capăt neliniştii înainte ca aceasta să ajungă să se transforme în panică.

Reacţionaţi calm. Dacă vă cuprinde panica, nu vă opuneţi. Aceasta nu este decât o senzaţie, iar senzaţiile nu trebuie să vă facă vreun rău. Imaginaţi-vă că vă aflaţi pe malul oceanului, privind valurile. Ele se înalţă, coboară, apoi dispar. Cu panica se întâmplă la fel. În loc să vă împotriviţi valului, mişcaţi-vă odată cu el. Panica va trece. După ce a trecut, nu reacţionaţi exagerat sau nu analizaţi prea mult cele întâmplate. Totul a trecut, ca un strănut sau ca o durere de cap.

Panica este ca un bătăuş. Îl provoci, te atacă; nu îl provoci, îţi dă pace. Dr. R. Reid Wilson spune că obiceiurile de calmare „nu sunt destinate să vă facă să «înfruntaţi» mai uşor panica sau să «alunge» pe loc panica. Consideraţi-le mai degrabă modalităţi de a vă petrece timpul atunci când panica încearcă să vă determine să luptaţi cu ea“.

[Chenarul de la pagina 23]

Agorafobia, teama de teamă

Multe dintre persoanele care fac crize de panică suferă de agorafobie. Deşi a fost definită drept teama de locurile publice, agorafobia poate fi denumită mai exact teama de teamă. Agorafobicii se tem atât de mult de panică, încât evită toate locurile publice în care au avut cândva crize. Nu peste mult timp, se simt în „siguranţă“ într-un singur loc — de obicei acasă.

„Imaginează-ţi că pleci de acasă“, spune scriitorul Melvin Green. „Deodată, nici n-apuci să-ţi dai seama de unde, apare cel mai solid om pe care l-ai văzut vreodată. Are în mână un bătător de base-ball şi, fără nici un motiv, îţi dă una în cap. Mergi clătinându-te până în casă, fără să-ţi vină să crezi ce ţi s-a întâmplat. Când te simţi mai bine, priveşti pe furiş dincolo de uşă, dar totul pare normal. Porneşti din nou la drum. El apare pe neaşteptate şi te loveşte din nou. Te întorci în casă, unde eşti în siguranţă. Te uiţi din spatele uşii . . . Este acolo. Te uiţi pe fereastră . . . Este acolo. Ştii că dacă pleci din casă, din acest loc în care te afli în siguranţă, te va lovi din nou. Întrebarea care se pune este: Vei mai pleca?“

Mulţi agorafobici aseamănă ceea ce simt ei cu cele prezentate în această ilustrare şi consideră că situaţia lor este fără ieşire. Însă dr. Alan Goldstein le dă următoarea asigurare: „Nu sunteţi ieşiţi din comun, nu sunteţi singuri. . . . Vă puteţi ajuta voi înşivă“.