Trinitatea — trebuie să credem în ea?

CREDEŢI cu adevărat în trinitate? Sute de milioane de membri ai creştinătăţii cred. Poate că aţi fost întotdeauna de părere că această învăţătură se bazează pe Biblie. Dar cunoaşteţi cu exactitate ce este ea? O înţelegeţi? Puteţi să o explicaţi?

Crezul atanasian, una dintre declaraţiile cele mai vechi şi mai complete ale doctrinii trinităţii o explică astfel:

„Divinitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfînt este una singură: gloria lor este egală, maiestuozitatea fiecăruia este eternă (. . .) Tatăl este atotputernic, Fiul este atotputernic şi Duhul Sfînt este atotputernic (. . .) Deci Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu şi Duhul Sfînt este Dumnezeu. Şi totuşi nu există trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu (. . .) În această trinitate, nimeni nu este înaintea sau în urma celuilalt, nimeni nu este mai mare sau mai mic decît altul, ci toate cele trei persoane sînt împreună eterne şi egale.“

Aşadar, în conformitate cu dogma trinităţii, Tată, Fiul şi Duhul Sfînt sînt egali în putere, autoritate şi eternitate. Dar se pune o întrebare hotărîtoare: Oare Isus Cristos şi apostolii au crezut în această trinitate şi i-au învăţat pe oameni despre ea? Dacă tindem să credem că ei au făcut într-adevăr acest lucru sîntem confruntaţi cu o serie de întrebări care ne pun într-o mare încurcătură.

În Marcu 13:32, Isus Cristos a spus: „Dar despre ziua aceea sau ora aceea (a executării iminente a judecăţii lui Dumnezeu) nu ştie nimeni, nici măcar îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.“a (Vezi chenarul intitulat „De ce lipsesc ele?“) Dar dacă Tatăl şi Fiul sînt egali, cum se poate ca Fiul să nu cunoască lucrurile pe care le cunoaşte Tatăl? „Isus avea două naturi“, răspund unii. „Aici el vorbeşte ca om“, răspund alţii. Şi totuşi, chiar dacă ar fi aşa, cum rămîne cu „Duhul Sfînt“? Dacă el este de-a treia persoană a trinităţii, de ce nu ştie şi el? De fapt un lanţ este tot atît de puternic ca cea mai slabă verigă a lui — „Duhul Sfînt“ este o verigă din lanţul Trinităţii.

În mod similar, cu o ocazie anterioară, Isus a spus: „Nimeni nu ştie cine este Fiul, cu excepţia Tatălui, sau cine este Tatăl, cu excepţia Fiului.“ (Luca 10:22) Dar se pune din nou întrebarea: „Cum rămîne cu «Duhul Sfînt»?“ Dacă el este o parte conştientă a „Divinităţii“, egal cu Tatăl şi Fiul, de ce nu ştie şi el?

După 20 de ani de la moartea şi ascensiunea lui Isus la cer, apostolul Pavel a scris: „«Fiindcă cine a cunoscut gândul Domnului (Tatăl), astfel încît să-l instruiască?» Dar noi avem gîndul lui Cristos.“ (1 Corinteni 2:16) Dacă Tatăl şi Fiul sînt egali cum este posibil să ai „gîndul lui Cristos“ şi totuşi să nu cunoşti „gîndul lui Dumnezeu“?

În Proverbe 8:22, 24 citim următoarele: „DOMNUL m-a creat, la începutul lucrării sale, pe mine, prima dintre faptele sale din vechime. Cu (multe) ere în urmă am fost instituită dîntîi, înainte de începutul pămîntului. Cînd nu existau adîncimi, eu am fost produsă.“ Primii creştini au înţeles cu claritate că această descriere i se aplică lui Cristos. La fel afirmă şi învăţatul Edmund J. Fortman, un susţinător al Trinităţii: „Pavel a aplicat textul (Proverbe 8:22–31) la Fiul lui Dumnezeu. Apologeţiib l-au folosit pentru a dovedi păgînilor şi iudeilor preexistenţa Cuvîntului şi rolul său în (lucrarea de) creaţie.“ (Vezi Coloseni 1:15–17; Apocalips 3:14.) Dar dacă Isus a avut un început bine determinat, a fost „creat“, „instituit“, „produs“ cu mult timp înainte de naşterea sa pămîntească, atunci cum se poate spune că el este egal cu Tatăl său în privinţa eternităţii? În afară de aceasta, numai o creatură (deci cineva care a avut un început) ar putea spune: „Eu trăiesc datorită Tatălui.“ — Ioan 6:57.

De repetate ori, Isus s-a referit la Tatăl său folosind expresia „Dumnezeul meu“, chiar şi după ce a revenit la gloria cerească (Matei 27:46; Ioan 20:17; Apocalips 3:2, 12). Numai un inferior, un închinător se poate referi la altcineva folosind expresia „Dumnezeul meu“. Dar cum se face că nu găsim nici măcar o singură dată că Tatăl se adresează Fiului folosind expresia „Dumnezeul meu“? Şi de ce nu citim niciodată că Tatăl sau Fiul se adresează „Duhului Sfînt“, folosind expresia „Dumnezeul meu“?

Sînt întrebări care ne incită la reflectare, nu-i aşa?

De ce nu a existat nici o reacţie?

Dacă sîntem de părere că Isus Cristos a crezut că el era egalul lui Dumnezeu şi i-a învăţat pe oameni despre lucrul acesta, atunci intervine o întrebare şi mai complicată: De ce nu citim nicăieri în „Noul Testament“ despre efectele care ar fi rezultat în mod implicit în urma unei astfel de învăţături? Dar, ce fel de efecte?

Mai întîi, să ne gîndim la modul în care discipolii lui Isus ar fi fost afectaţi de o astfel de învăţătură. La început, cu siguranţă că ei l-au considerat pe Isus drept un simplu om. (Vezi Marcu 6:3.) Apoi, să presupunem că, la un moment dat, Isus le-ar fi dezvăluit că el era însuşi Dumnezeu. Cum ar fi reacţionat ei în această situaţie? Cum ai fi reacţionat tu dacă te-ai trezi pe neaşteptate că stai alături de Dumnezeu?

Analizînd acest aspect, Andrews Norton, unul dintre primii profesori ai facultăţii de teologie de la Harvard, în secolul al XIX-lea, a exclamat: „Ce stupefacţie ne-ar fi cuprins!“ Şi dacă cineva ar fi aflat într-adevăr că fusese în compania prezenţei fizice a lui Dumnezeu, „s-ar fi exprimat fără încetare şi într-un limbaj foarte convingător ori de cîte ori ar fi avut ocazia să vorbească despre el.“

Dar să fim cît se poate de sinceri: Cînd parcurgeţi Evangheliile, întîlniţi oare această reacţie de uimire din partea discipolilor lui Isus? „Tocmai de aceea, Isus le-a dezvăluit treptat adevărul cu privire la această“, ar putea spune unii. De ce atunci nu există nici o urmă de asemenea uimire nici măcar în scrisorile „Noului Testament“, scrisori care au fost scrise la mulţi ani după moartea şi învierea lui Isus? Ciudat, nu-i aşa?

În plus, dacă Isus i-ar fi învăţat pe oameni că el era Dumnezeu, faptul acesta ar fi produs, în mod inevitabil, şi alte nedumeriri. Pentru iudei, care credeau că „DOMNUL (. . .) este un singur DOMN“, ar fi fost o blasfemie să se sugereze că Cristos în calitate de a doua persoană a trinităţii, era egalul lui Dumnezeu (Deuteronom 6:4). Faptul acesta ne determină să punem două întrebări:

1) De ce scriitorii „Noului Testament“ nu explică, nu clarifică, nu ilustrează şi nu apără frecvent această doctrină îndoielnică pentru a veni în ajutorul iudeilor credincioşi? De fapt, nici o altă învăţătură nu ar fi necesitat mai multe explicaţii!

2) De ce nu întîlnim texte în care să se spună că iudeii necredincioşi, care s-au opus cu înverşunare creştinismului, au atacat această doctrină care pentru ei ara fi fost un lucru odios? Nici o altă doctrină nu ar fi fost mai controversată decît aceasta!c

Astfel, profesorul Norton a remarcat următoarele:

„Se pare că în timp ce pentru stabilirea adevărului în privinţa altor probleme care suscitau îndoieli şi controverse şi care erau de o mult mai mică importanţă (de exemplu, circumcizia păgînilor convertiţi) chiar şi autoritatea apostolilor era acceptată în mod anevoios, această doctrină (trinitatea) atît de neobişnuită, atît de nocivă şi atît de greu de înţeles, a fost introdusă pe tăcute şi a fost acceptată fără ezitare, dezgust, opoziţie sau neînţelegere.“

Aşadar, de ce nu au oferit nici o explicaţie scrisorii „Noului Testament“? De ce nu au fost lansate atacuri de către opozanţii iudei? Deoarece nici Isus, nici apostolii săi nu i-au învăţat pe oameni despre trinitate, adică în ceea ce cred în mod obişnuit membri creştinătăţii! Dar, de unde provine doctrina trinităţii?

Îl onorează pe Dumnezeu doctrina trinităţii?

Poate că unii susţin că deşi ea nu este menţionată în Scriptură, „Trinitatea a fost preluată mai tîrziu, prin intermediul tradiţiei.“ Atunci cum se armonizează această concepţie cu afirmaţia lui Pavel, consemnată în Galateni 1:8: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer v-ar predica o evanghelie contrară celei pe care v-am predicat-o noi, să fie blestemat“?

Biblia a avertizat cu privire la o apostazie de la adevăratul creştinism, menţionînd următoarele: „În timpurile de mai tîrziu unii se vor depărta de la credinţă, dînd ascultare spiritelor înşelătoare şi doctrinelor demonilor.“ (1 Timotei 4:1) Datorită faptului că potrivit cu New Catholic Encyclopedia, doctrina trinităţii nu a fost conturată deplin pînă în „ultimul pătrar al secolului al IV-lea, punem întrebarea: Nu cumva doctrina trinităţii este un rezultat al apostaziei de la adevăratul creştinism? Nu este oare trinitatea într-adevăr o doctrină a demonilor?

Un factor hotărîtor în această privinţă l-ar constitui roadele acestei doctrine. Cînd iudeii l-au acuzat pe Isus, spunîndu-i că are demon, Isus le-a răspuns: „Nu am demon, ci îl onorez pe Tatăl meu.“ (Ioan 8:49). Deci ce se poate spune despre doctrina trinităţii? Ne-a adus ea mai aproape de Dumnezeul Bibliei? L-a onorat ea pe Dumnezeu, apropiindu-i pe oameni de el? Ce ne arată faptele?

Iată ce declară clericul catolic Robert I. Gannon: „Doctrina Sfîntei Treimi este greu de explicat şi nu o înţelege nimeni.“ Ca să aibă o bază pentru credinţa lor, persoanele raţionale cer explicaţii care să satisfacă logica minţii. Oare nu este ceva în neregulă cu o concepţie care se referă la Dumnezeu, dar care nu poate fi explicată? Poate Dumnezeu să fie onorat de o concepţie cu privire la el, dar pe care „nimeni nu o poate înţelege“? Adevăraţii creştini trebuie să-l cunoască pe Dumnezeul la care ei se închină. Misterul nu-şi are rostul în această situaţie! — Ioan 17:3.

De asemenea în loc de a-i apropia într-o oarecare măsură pe oameni de Tatăl, doctrina trinităţii a făcut ca el să fie înlocuit. În tradiţia protestantă, faptul acesta a dus la îndepărtarea Tatălui într-o obscuritate aproape totală. Să întrebăm pe oricine dintre aceia care spun „Lăudat să fie Domnul!“, la cine se referă, şi ei vor răspunde invariabil: „La Isus Cristos, bineînţeles!“

Mai aproape de Dumnezeu — sau de Maria?

În tradiţia romano-catolică, efectul doctrinei trinităţii a fost şi mai profund datorită cultului Mariei ca „Mamă a lui Dumnezeu“, „Mediatoare a tuturor îndurărilor“, „corăscumpărătoare a omului“ şi „Regină a Cerului“, toate aceste fiind consecinţe logice ale doctrinei trinităţii! În acest sens, iată explicaţia pe care o dă New Catholic Encyclopedia: „Maria este într-adevăr mama lui Dumnezeu dacă sînt îndeplinite două condiţii: ea să fie într-adevăr mama lui Isus şi Isus să fie într-adevăr Dumnezeu.“ — Sublinierea ne aparţine.

Arătînd cît de mult a fost pus în umbră Tatăl, Arnold Toynbee îl citează în lucrarea sa Punctul de vedere al unui istoric asupra religiei (engleză), pe hughenotul francez din secolul al XVII-lea Pierre Bayle, care într-o satiră, arată că Dumnezeu i-a înmînat Mariei universul:

„Din ziua aceea în continuare, Dumnezeu nu s-a mai amestecat în nimic, ci s-a sprijinit, în toate lucrurile pe vigilenţa Mariei; astfel că au fost transmise ordine la mai mulţi îngeri care să înştiinţeze pe Pămînt despre această schimbare de guvern, pentru ca oamenii să ştie cui şi în ce mod urmau să se adreseze în viitor, în cadrul actelor lor de închinare; şi că ei nu urmau să se adreseze Fecioarei Maria în calitate de mediatoare sau regină subordonată, ci urmau să se adreseze ei în calitate de suverană şi împărăteasă absolută a tuturor lucrurilor.“

Spre deosebire de această atitudine, Iehova Dumnezeu pretinde devoţiune exclusivă! (Exod 20:5) „Eu nu-mi voi da gloria altuia“, ne avertizează el. — Isaia 42:8, Douay Version.

Aşadar, ce ne arată faptele? Iată ce: Doctrina trinităţii nu l-a onorat pe Dumnezeu şi nu i-a adus pe oameni mai aproape de el. În schimb, ea a comis o eroare grosolană în ceea ce priveşte modul în care l-a reprezentat pe Dumnezeu. Deci este evident că aceia care sînt răspunzători de elaborarea ei au devenit apostaţi ai adevăratului creştinism.

De unde provine ea?

De fapt, triadele de zeităţi au precedat cu mult timp apariţia creştinismului şi constituiau un aspect comun al mitologiei egiptene şi babiloniene din antichitate. Istoria creştinismului de Peter Eckler ne furnizează următoarea explicaţie:

„Dacă păgînismul a fost învins de creştinism este tot atît de adevărat că şi creştinismul a fost degradat de păgînism. Deismul pur al primilor creştini (care se deosebeau de concetăţenii lor iudei doar prin credinţa că Isus era promisul Mesia) a fost schimbat — de către Biserica din Roma — într-o dogmă neînţeleasă a trinităţii. Multe dintre concepţiile păgîne, inventate de egipteni şi idealizate de Platon au fost reţinute ca fiind demne de crezut.“

„Demne de crezut“? Putem fi oare de acord? Isus Cristos a declarat desluşit că adevăraţii săi discipoli trebuie „să se închine Tatălui (. . .) cu adevăr.“ (Ioan 4:23, 24). Da, închinarea noastră trebuie să fie în armonie cu adevărul care se găseşte în Biblie, Cuvintul lui Dumnezeu. Aceasta include şi acceptarea lui Isus Cristos ca „Fiul lui Dumnezeu“, şi nu ca Dumnezeu Fiul! (Ioan 20:31; 1 Ioan 4:15). Ea ne cere să respingem cu fermitate toate falsităţile religioase păgîne. Revista de faţă ajută de peste o sută de ani milioane de persoane sincere să se închine cu adevăr, singurului Dumnezeu „Iehova, Domnul Suveran“. — Psalm 140:7; New World Translation.

[Note de subsol]

*Apologie = Discurs sau scriere care apără, justifică o persoană sau un lucru (Petit Robert)

[Text generic pe pagina 6]

De ce nu întîlnim texte în care să se spună că iudeii împotrivitori au atacat această doctrină care pentru ei ar fi fost un lucru odios?

[Chenarul de la pagina 7]

De ce lipsesc ele?

Cu privire la fixarea timpului „marelui necaz“, Matei 24:36 conţine următoarele, potrivit Bibliei Authorized Version (Versiunea Autorizată), adică King James Version (Versiunea Regele Iacob): „Dar despre ziua şi ora aceea nu ştie nici un om, nu, nici îngerii din cer, ci numai Tatăl meu.“ Observaţi că cuvintele „nici Fiul“ sînt omise, deşi ele apar în multe alte traduceri. De ce lipsesc aceste cuvinte? Evident, acest verset le-a produs necazuri susţinătorilor doctrinei trinităţii! Pentru că, dacă Tatăl şi Fiul sînt egali, cum s-ar putea ca Fiul să nu cunoască lucrurile pe care le cunoaşte Tatăl? Comentînd asupra textului din Matei 24:36, lucrarea The CODEX SINAITICUS and The CODEX ALEXANDRINUS editată de administraţia de la British Museum, explică următoarele: „Sinaiticus şi Vaticanus (manuscrise ale Bibliei) adaugă nici Fiul după cer, cuvinte care apar, evident, în original şi care au fost îndepărtate datorită fricii de o greşeală doctrinală.“

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

Reprezentare a trinităţii în biserica catolică Sf. Petru, construită în secolul al XIV-lea în Tagnon, Franţa

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Stiaţi că triadele de (dumne)zei au apărut cu mult timp înaintea creştinismului?