Respectaţi demnitatea altora?
ADUNAŢI ca nişte animale şi lăsaţi într-o mizerie şi un miros de nedescris, africanii autohtoni erau îmbarcaţi ca o marfă, cu destinaţia America. Se aştepta ca cel puţin jumătate dintre ei să moară înainte de a ajunge la destinaţie. Familiile au fost despărţite cu cruzime, fără ca membrii lor să se mai vadă vreodată. Comerţul cu sclavi a aparţinut uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria exploatării inumane a omului de către om. Alte episoade de acest gen au fost văzute atunci când cuceritori puternici au subjugat fără milă popoarele băştinaşe lipsite de apărare.
Călcarea în picioare a demnităţii unei persoane poate fi mai brutală decât bătaia fizică. Aceasta poate avea efecte devastatoare asupra spiritului omului. Deşi în cele mai multe ţări sclavia a fost abolită, subminarea demnităţii umane continuă să existe, probabil sub forme mai subtile.
Cu toate acestea, adevăraţii creştini se străduiesc să urmeze sfatul lui Isus Cristos de a-şi ‘iubi aproapele ca pe ei înşişi’. Ca urmare, fiecare ar trebui să se întrebe: „Respect eu demnitatea personală a altora?“ — Luca 10:27.
Demnitatea ilustrată
Potrivit unui dicţionar, demnitatea este calitatea sau starea de a fi demn, onorat şi stimat. Ce bine se potriveşte această descriere statutului Suveranului Universal, Iehova Dumnezeu! De fapt, Scripturile pun deseori demnitatea în legătură cu persoana şi suveranitatea lui Iehova. Moise, Isaia, Ezechiel, Daniel, apostolul Ioan şi alţii au fost privilegiaţi să aibă viziuni inspirate ale Celui Preaînalt şi ale curţii lui cereşti, iar în descrierile lor au transmis cu consecvenţă maiestatea şi demnitatea lui inspiratoare de veneraţie (Exodul 24:9–11; Isaia 6:1; Ezechiel 1:26–28; Daniel 7:9; Apocalipsa 4:1–3). Regele David a spus într-o rugăciune de laudă: „A Ta este, DOAMNE, mărirea, puterea şi măreţia, strălucirea şi slava [demnitatea, NW], căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău“ (1 Cronici 29:11). Într-adevăr, nimeni nu merită mai multă onoare şi stimă decât Iehova Dumnezeu însuşi.
Când l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, Iehova l-a înzestrat cu simţul valorii, cu respect de sine şi demnitate (Geneza 1:26). Aşadar, în relaţiile noastre cu alţii trebuie să acordăm fiecărei persoane onoarea şi respectul cuvenit. Procedând astfel nu facem decât să recunoaştem Sursa demnităţii umane, Iehova Dumnezeu. — Psalmul 8:4–9.
Demnitate în relaţiile familiale
Sub inspiraţie divină, apostolul Petru, un bărbat căsătorit, i-a sfătuit pe soţii creştini să le acorde soţiilor lor „onoare ca unui vas mai slab“ (1 Petru 3:7, NW; Matei 8:14). Pe de altă parte, apostolul Pavel a dat sfatul ca „soţia să manifeste un respect profund faţă de soţ“ (Efeseni 5:33, NW). Prin urmare, în căsnicie, onoarea şi respectul faţă de demnitatea personală a partenerului constituie o cerinţă biblică. Dar cum se pot manifesta acestea?
Aşa cum apa întreţine viaţa unei plante, cuvintele plăcute şi gesturile amabile între soţ şi soţie, în public şi în viaţa particulară, pot alimenta relaţia lor intimă. În schimb, atacurile verbale aspre şi jignitoare sau remarcele sarcastice şi frivole, cum sunt cele auzite deseori în comediile de pe micul ecran, sunt distructive. Ele pot duce la depresie, pierderea sentimentului propriei valori şi resentimente; ele pot cauza chiar răni afective greu de vindecat.
Respectarea demnităţii personale a altora înseamnă şi a-i accepta aşa cum sunt, neîncercând să-i presăm în tiparul unor idei preconcepute sau să-i comparăm în mod nedrept cu alţii. Acest lucru este deosebit de important în relaţia dintre soţ şi soţie. Acolo unde comunicarea este deschisă şi unde nimeni nu se teme că va fi criticat sau mustrat aspru, intimitatea prosperă. Când o persoană poate fi ea însăşi în căsnicie, căminul devine într-adevăr un adăpost împotriva lumii crude şi aspre de afară.
Scripturile le poruncesc copiilor să-şi respecte părinţii şi să asculte de ei. Dar părinţii înţelepţi şi iubitori ar trebui să recunoască demnitatea copiilor lor. Laudele sincere pentru o comportare bună însoţite de o disciplinare aplicată cu răbdare când este cazul întipăreşte în ei „disciplina şi învăţătura Domnului“. Dacă îi criticaţi mereu, dacă strigaţi la ei şi le adresaţi apelative umilitoare de genul „tâmpitule“ sau „idiotule“, nu veţi face altceva decât să-i iritaţi. — Efeseni 6:4.
Un bătrân creştin care are trei fii şi trei fiice spune: „La Sala Regatului îi disciplinam, pe cât posibil, în tăcere. De obicei, un mic ghiont sau o privire serioasă şi dojenitoare era de-ajuns. Dacă era nevoie de o disciplinare mai aspră, atunci le-o făceam acasă, în particular, fără să vadă ceilalţi copii. Acum, când copiii sunt mai mari, disciplinarea constă în acordarea de sfaturi înţelepte şi iubitoare din Cuvântul lui Dumnezeu, potrivit necesităţilor lor individuale. Încercăm să păstrăm confidenţialitatea în aceste chestiuni particulare, arătând astfel respect faţă de dreptul fiecărui copil la intimitate şi demnitate“.
Nu trebuie trecută cu vederea necesitatea exprimărilor şi acţiunilor manierate în familie. Familiaritatea nu trebuie să înăbuşe cuvinte ca „te rog“, „mulţumesc“, „scuză-mă“ şi „îmi pare rău“. Bunele maniere sunt esenţiale atât pentru păstrarea propriei demnităţi, cât şi pentru respectarea demnităţii altora.
În congregaţia creştină
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“, a spus Isus (Matei 11:28). Cei cu inima zdrobită, cei deprimaţi şi chiar copiii mici se simţeau atraşi în mod irezistibil spre Isus. Ei erau dispreţuiţi de preoţii şi conducătorii aroganţi şi foarte siguri de ei înşişi. Însă în Isus au găsit o persoană care le acorda demnitatea care li se cuvenea.
Imitându-l pe Isus, şi noi dorim să fim o sursă de înviorare pentru colaboratorii noştri în credinţă. Aceasta presupune să căutăm ocazii de a-i edifica prin vorbirea şi acţiunile noastre. Este bine întotdeauna să folosim cuvinte amabile şi ziditoare în conversaţiile noastre (Romani 1:11, 12; 1 Tesaloniceni 5:11). Noi demonstrăm că avem consideraţie faţă de sentimentele altora fiind atenţi ce spunem şi cum o spunem (Coloseni 4:6). Îmbrăcămintea şi ţinuta corespunzătoare la întruniri reflectă, de asemenea, respect profund faţă de demnitatea Dumnezeului nostru, faţă de închinarea adusă lui şi faţă de colaboratorii noştri.
Isus a respectat demnitatea oamenilor chiar şi atunci când le făcea un serviciu. El nu s-a scos niciodată în evidenţă în detrimentul altora, nici nu i-a pus pe alţii într-o situaţie jenantă. Când un lepros a venit la el ca să fie vindecat, Isus nu l-a respins ca pe un om necurat şi nedemn, nici nu s-a dat în spectacol, atrăgând atenţia asupra lui. Dimpotrivă, când un lepros l-a implorat „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti“, Isus l-a tratat cu demnitate, spunându-i: „Voiesc“ (Luca 5:12, 13). Ce frumos este când nu numai că îi ajutăm pe cei ce sunt la strâmtorare, dar îi şi asigurăm că nu sunt o povară pentru noi, ci persoane dorite şi iubite! În lume, persoanele timide, deprimate sau infirme sunt, de obicei, ignorate, evitate sau umilite. Însă acest gen de persoane trebuie să găsească o companie adevărată şi să se simtă acceptate în mijlocul fraţilor lor creştini. Fiecare dintre noi trebuie să contribuie cu ceva în acest sens.
Isus şi-a iubit discipolii ca pe „ai Săi“ şi „i-a iubit până la capăt“, în pofida slăbiciunilor şi a trăsăturilor lor (Ioan 13:1). El a văzut că aveau o inimă curată şi un devotament sincer faţă de Tatăl său. Tot la fel, noi nu ar trebui să le atribuim niciodată motive greşite colaboratorilor noştri pentru simplul fapt că ei nu fac lucrurile la fel ca noi sau pentru că obiceiurile sau personalitatea lor ne irită. Respectul faţă de demnitatea fraţilor noştri ne va îndemna să-i iubim şi să-i acceptăm aşa cum sunt, având încredere că şi ei îl iubesc pe Iehova şi îl slujesc cu o motivaţie sinceră. — 1 Petru 4:8–10.
Îndeosebi bătrânii trebuie să fie atenţi să nu-i tulbure peste măsură pe cei încredinţaţi lor (1 Petru 5:2, 3). Când se întâlnesc cu un membru al congregaţiei care a comis un păcat, ar fi bine ca bătrânii să se exprime cu amabilitate şi consideraţie şi să nu pună întrebări stânjenitoare inutile (Galateni 6:1). Chiar şi atunci când este necesară o mustrare severă şi o disciplinare, ei nu vor călca în picioare demnitatea şi respectul de sine la care are dreptul răufăcătorul. — 1 Timotei 5:1, 2.
Să ne păstrăm demnitatea personală
Fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi trebuie să reflectăm cât mai bine posibil calităţile sale magnifice — inclusiv demnitatea sa — în viaţa de zi cu zi (Geneza 1:26). În plus, porunca de a-ţi ‘iubi aproapele ca pe tine însuţi’ presupune o măsură echilibrată de demnitate personală şi respect de sine (Matei 22:39). Adevărul este că, dacă vrem ca alţii să ne respecte şi să ne trateze cu demnitate, trebuie să demonstrăm că merităm acest lucru.
Un factor important în menţinerea respectului de sine şi a demnităţii personale este păstrarea unei conştiinţe curate. O conştiinţă murdară şi remuşcările de conştiinţă duc foarte uşor la pierderea sentimentului propriei valori, la frustrare şi depresie. Aşadar, dacă o persoană a comis un păcat grav, ea trebuie să ia imediat măsuri, manifestând căinţă şi căutând ajutorul spiritual al bătrânilor pentru a avea parte de ‘timpuri de înviorare’ din partea lui Iehova. Înviorarea include restabilirea demnităţii personale şi redobândirea respectului de sine. — Faptele 3:19.
Totuşi, este mai bine să depunem eforturi asidue pentru a ne păstra curată conştiinţa instruită pe baza Bibliei, nepermiţând nici unui lucru să o păteze sau să o facă insensibilă. Stăpânirea de sine în orice aspect al vieţii — mâncarea, băutura, afacerile, divertismentele, relaţia cu persoanele de sex opus — ne va ajuta să ne păstrăm conştiinţa curată şi ne va permite să reflectăm gloria şi demnitatea lui Dumnezeu în viaţa noastră. — 1 Corinteni 10:31.
Dar ce se poate face dacă sentimentele de vinovăţie nu dispar sau dacă amintirea abuzurilor suferite continuă să doară? Aceste sentimente ne pot zdrobi demnitatea personală şi ne pot deprima profund. Cât de mângâietoare sunt cuvintele regelui David consemnate în Psalmul 34:18: „DOMNUL este aproape de cei cu inima zdrobită şi mântuieşte pe cei cu duhul înfrânt“! Iehova este dispus să-şi susţină slujitorii când se confruntă cu depresia şi îşi pierd sentimentul propriei valori. Implorarea ajutorului lui, precum şi căutarea ajutorului la cei calificaţi spiritualiceşte — cum ar fi părinţii creştini, bătrânii şi alte persoane mature din congregaţie — constituie calea de redobândire a respectului de sine şi a demnităţii personale. — Iacov 5:13–15.
Pe de altă parte, trebuie să fim atenţi să nu depăşim limita dintre demnitatea personală şi aroganţă. Scripturile îndeamnă ca nimeni „să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia“ (Romani 12:3). Deşi este bine să cultivăm respect de sine, nu vrem să ne supraevaluăm sau să confundăm demnitatea umană cu eforturile egoiste şi exagerate pe care le fac unii pentru a ieşi cu faţa curată din orice situaţie.
Da, respectul faţă de demnitatea altora este o cerinţă creştină. Membrii familiei noastre şi colaboratorii creştini sunt demni de respectul, onoarea şi stima noastră. Iehova ne-a acordat fiecăruia o măsură de demnitate şi onoare, pe care ar trebui să o recunoaştem şi să o păstrăm. Dar mai presus de toate, trebuie să cultivăm o veneraţie profundă faţă de demnitatea şi maiestatea supremă a Tatălui nostru ceresc, Iehova Dumnezeu.
[Legenda fotografiei de la pagina 31]
Tinerii pot arăta respect faţă de cei infirmi