Întrebări de la cititori
◼ Credeau creştinii din secolul I că sfîrşitul acestui sistem rău avea să vină în timpul vieţii lor?
Creştinii din secolul I aşteptau cu multă nerăbdare venirea sfîrşitului. După cum vom vedea, unii dintre ei au tras de fapt concluzia că sfîrşitul era iminent, că avea să vină dintr–odată. Punctul lor de vedere trebuia corectat. Însă, cu siguranţă, nu era ceva greşit pentru creştinii de atunci, aşa cum nu este nici pentru cei de azi, să creadă cu sinceritate că sfîrşitul prezis trebuie considerat ca fiind aproape şi să fie zilnic conştienţi de acest lucru.
Răspunzînd la întrebarea discipolilor săi cu privire la „semnul“ prezenţei sale, Isus i–a avertizat: „Continuaţi deci să vegheaţi, deoarece nu ştiţi în ce zi vine Domnul vostru“ (Matei 24:3, 42). Această veghere trebuia să se reflecte în acţiunile lor, deoarece Cristos a adăugat: „Fiţi atenţi la voi înşivă ca să nu vi se îngreuneze niciodată inima de prea multă mîncare şi de băutură în exces şi de îngrijorările vieţii, şi brusc, ziua aceea să vină numaidecît peste voi, ca un laţ (. . .) Menţineţi–vă deci treji, făcînd tot timpul implorări, ca să reuşiţi să scăpaţi de toate aceste lucruri care sînt destinate să se întîmple şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.“ — Luca 21:34–36.
Observaţi că Isus a dat acest sfat imediat după ce a descris evenimentele care urmau să alcătuiască „semnul“. Astfel, apostolii au fost avertizaţi că, înainte de sfîrşit, trebuiau să se întîmple anumite evenimente istorice. Totuşi, cîteva săptămîni mai tîrziu, ei l–au întrebat pe Isus, care înviase: „Doamne, în timpul acesta vei restabili regatul lui Israel?“ El le–a zis: „Nu vă aparţine vouă să cunoaşteţi timpurile şi epocile pe care Tatăl le–a pus sub propria sa autoritate.“ — Fapte 1:6, 7.
Din aceasta putem înţelege că cei mai apropiaţi continuatori ai lui Isus erau atît de nerăbdători să vadă venirea grabnică a sfîrşitului, încît ei nu au mai ţinut seama de ceea ce el le spusese cu puţin timp în urmă referitor la aspectele semnelor fizice care trebuiau să aibă loc în timpul prezenţei sale şi înainte de sfîrşitul respectiv.
O altă dovadă a nerăbdării lor o găsim în scrisoarea pe care apostolul Pavel le–a scris–o creştinilor din Tesalonic în jurul anului 50 e.n. El a scris: „În ceea ce priveşte timpurile şi epocile, fraţilor, nu aveţi nevoie să vi se scrie nimic. Căci voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua lui Iehova vine exact ca un hoţ noaptea. Aşadar, să nu continuăm să dormim, cum fac ceilalţi, ci să rămînem treji şi să ne păstrăm echilibrul“ (1 Tesaloniceni 5:1, 2, 6). Unii dintre acei creştini născuţi de spirit considerau că aceste cuvinte însemnau că prezenţa lui Isus (simultană cu ziua lui Iehova de executare a celor răi) urma să aibă loc sau să vină chiar atunci, imediat.
Dar nu aşa stăteau lucrurile. De fapt, Pavel le–a scris într–o a doua scrisoare: „Cu privire la prezenţa Domnului nostru Isus Cristos şi la strîngerea noastră împreună cu el, vă cerem, fraţilor, să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în raţiunea voastră, nici să vă lăsaţi tulburaţi, fie printr–o exprimare inspirată, fie printr–un mesaj verbal, fie printr–o scrisoare dată ca şi cum ar veni de la noi, conform cărora ziua lui Iehova a sosit. Nimeni să nu vă seducă în vreun fel, deoarece ziua aceasta nu va veni pînă cînd nu va veni întîi apostazia şi nu va fi dezvăluit omul nelegiuirii.“ — 2 Tesaloniceni 2:1–3.
Aceasta nu însemna că ei puteau fi neglijenţi în ce priveşte prezenţa lui Isus şi sfîrşitul sistemului. Cu fiecare an care trecea, mesajul lui Isus devenea şi mai important: „Continuaţi deci să vegheaţi, deoarece nu ştiţi în ce zi vine Domnul vostru.“
Astfel, la aproximativ cinci ani după ce a scris a doua sa scrisoare către tesaloniceni, Pavel a scris următoarele: „Deja este ora ca să vă treziţi din somn, fiindcă acum salvarea noastră este mai aproape decît atunci cînd am devenit credincioşi. Noaptea este înaintată; ziua s–a apropiat. Să respingem deci lucrurile care aparţin întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii“ (Romani 13:11, 12). După alţi cinci ani, Pavel i–a sfătuit pe creştinii evrei astfel: „Aveţi nevoie de perseverenţă, pentru ca, după ce aţi îndeplinit voinţa lui Dumnezeu, să primiţi împlinirea promisiunii. Căci încă ’foarte puţină vreme‘ şi ’cel care vine va sosi şi nu va întîrzia‘ (Evrei 10:36, 37). Apoi, în penultimul verset din Apocalips, apostolul Ioan a scris următoarele: „Cel care depune mărturie despre aceste lucruri spune: «Da, eu vin în grabă.» Amin! Vino, Doamne Isus.“ — Apocalips 22:20.
Fără îndoială că, pentru un creştin din timpul acela, nu era un lucru iraţional să considere că sfîrşitul putea să vină în timpul vieţii sale. Şi dacă în urma unui accident sau a unor cauze naturale el ar fi murit înaintea sfîrşitului, creştinul respectiv ar fi trăit pînă la moarte cu simţul îndreptăţit al stringenţei comunicată de Isus şi de Scripturile inspirate.
Toate acestea se aplică şi mai mult în cazul nostru, în această oră tîrzie în care trăim. Parafrazînd cuvintele lui Pavel, nu putem nega faptul că ’acum, salvarea noastră este mai aproape decît atunci cînd primii creştini au devenit credincioşi şi chiar de cînd noi înşine am devenit credincioşi. Noaptea este înaintată; cu certitudine, ziua s–a apropiat‘.
În istoria care a început odată cu primul război mondial am putut vedea acumulîndu–se o enormă cantitate de dovezi care demonstrează că trăim în finalul sistemului de lucruri. În loc să ne preocupe ideea de a ghici momentul exact în care va veni sfîrşitul, trebuie să ne ocupăm cu predicarea veştii bune, care poate să salveze atît viaţa noastră cît şi a multor altor persoane. — 1 Timotei 4:16.
Avem motive temeinice pentru a aştepta ca această predicare să se încheie în timpul nostru. Înseamnă aceasta că ea va fi terminată la sfîrşitul acestei luni, al acestui an, al acestui deceniu sau al acestui secol? Nici un om nu ştie lucrul acesta, deoarece Isus a zis că ’nici chiar îngerii din ceruri‘ nu ştiu (Matei 24:36). În plus, noi nici nu avem nevoie să ştim lucrul acesta, în timp ce continuăm să facem ceea ce Domnul ne–a poruncit să facem în mod susţinut. Lucrul cel mai important este ca voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu să fie îndeplinite, iar noi să participăm la aceasta în mod deplin. Astfel, vom reuşi „să scăpăm de toate aceste lucruri care sînt destinate să se întîmple şi să stăm în picioare înaintea Fiului omului“. — Luca 21:36.
◼ Avînd în vedere cuvintele lui Isus din Ioan 15:15, trebuie ca creştinii să se considere „sclavii“ săi, sau ne putem considera drept „prietenii“ săi?
Da, putem şi trebuie să fim şi una şi alta. Pentru a vedea de ce, să observăm ce a zis Isus apostolilor săi fideli în ultima noapte petrecută cu ei:
„Nimeni nu are o iubire mai mare decît aceasta: ca cineva să renunţe la sufletul său în favoarea prietenilor săi. Voi sînteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc sclavi, deoarece sclavul nu ştie ce face stăpînul său. Eu însă v–am numit prieteni, deoarece v–am făcut cunoscute toate lucrurile pe care le–am auzit de la Tatăl meu.“ — Ioan 15:13–15.
În primul rînd, ce a vrut să spună Isus cînd a menţionat că discipolii săi loiali erau sclavi? El le–a spus că erau sclavi în sensul că toţi descendenţii umani ai lui Adam se nasc imperfecţi, deci vînduţi păcatului sau deveniţi sclavi ai păcatului (Ioan 8:34; Romani 5:18, 19; 6:16; 7:14). Ca şi ceilalţi creştini, apostolii fuseseră cîndva sclavi în felul acesta, dar jertfa lui Isus avea să le furnizeze mijlocul de a–i elibera sau descătuşa (1 Petru 1:18, 19; Galateni 4:5). Totuşi, prin aceasta ei nu deveneau totalmente liberi. După cum a scris apostolul Pavel mai tîrziu, ei au fost „cumpăraţi cu un preţ“ — sîngele lui Isus — şi astfel au devenit sclavi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos. — 1 Corinteni 6:20; 7:22, 23.
Prin cuvintele din Ioan 15:15 Isus spunea că apostolii fideli, care aveau să primească în scurt timp spiritul sfînt şi să devină creştini unşi, nu mai erau sclavi. (Compară Ioan 15:20.) Bineînţeles că starea de sclavie faţă de Dumnezeu prin intermediul lui Cristos nu este o stare de oprimare şi nu aduce moartea, ci ea beneficiază de iubire şi salvează viaţa (2 Timotei 4:8; Tit 1:1, 2). Creştinul care acceptă cu bucurie valoarea sîngelui lui Cristos şi devine sclav al lui Dumnezeu va avea parte de o moarte eternă dacă ulterior va respinge această jertfă şi se va lăsa din nou pradă păcatului, devenind iarăşi sclav al acestuia (Galateni 1:10; 4:8, 9; Evrei 6:4–6). Aşadar, discipolii lui Isus aveau să fie în continuare sclavi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos, dar aveau să fie totodată mai mult decît sclavi. De ce?
Isus şi apostolii au înţeles că, în cadrul unor relaţii reci, de tip oficial, cum existau de obicei pe vremea aceea între stăpîni şi sclavi, ’un sclav nu ştia ce face stăpînul‘. În mod normal un stăpîn uman nu stătea de vorbă cu sclavul pe care îl cumpărase, nici nu–i dezvăluia acestuia gîndurile şi sentimentele proprii.
Totuşi, din cuvintele lui Isus înţelegem că în cazul apostolilor lucrul acesta era ceva diferit. El le–a spus: „V–am numit prieteni deoarece v–am făcut cunoscute toate lucrurile pe care le–am auzit de la Tatăl meu“ (Ioan 15:15). Într–adevăr, după cum se obişnuieşte între prietenii apropiaţi, Isus le–a dezvăluit amănunte şi înţelesuri care fuseseră ţinute secret (Matei 13:10–12; 1 Corinteni 2:14–16). Cu toate că erau slujitori sau sclavi ai lui Dumnezeu prin intermediul lui Isus, apostolii s–au bucurat de o intimitate afectuoasă care îi definea ca prieteni demni de încredere. (Compară Psalm 25:14.) Lucrul acesta poate fi şi trebuie să fie valabil şi în cazul nostru. Ce minunat privilegiu este să avem ca stăpîni în ceruri pe Cei care ne consideră drept confidenţi respectaţi şi demni de încredere, într–un cuvînt: prieteni!