Deoarece, cînd Creatorul omenirii a dat–o pe prima femeie în căsătorie primului bărbat, El a numit bărbatul cap al soţiei sale şi al viitorilor lor copii. Lucrul acesta era, fireşte, raţional. La orice grup de oameni organizat, cineva trebuie să ia conducerea, precum şi hotărîrile finale. În ce priveşte căsnicia, Creatorul a decretat că „soţul este capul soţiei“. — Efeseni 5:23.

Nu un tiran

Cum ar trebui să–şi exercite un soţ autoritatea? Urmînd exemplul excelent al Fiului lui Dumnezeu. Biblia spune: „Soţul este capul soţiei sale, aşa cum şi Cristos este capul congregaţiei, el fiind salvatorul corpului acesta. Soţilor, continuaţi să vă iubiţi soţiile, tot aşa cum şi Cristos a iubit congregaţia şi s-a dat pe sine pentru ea“ (Efeseni 5:23, 25, NW). Exercitarea autorităţii de către Isus Cristos a fost o binecuvîntare pentru congregaţie. El nu era un tiran. El nu i–a făcut pe discipoli să se simtă constrînşi sau oprimaţi. În schimb, el a cîştigat respectul tuturor prin modul plin de iubire şi de compasiune cu care îi trata. Ce minunat exemplu de urmat pentru soţi cu privire la modul în care să–şi trateze soţiile!

Există, totuşi, soţi care nu urmează acest minunat exemplu. Ei folosesc autoritatea pe care le–a dat–o Dumnezeu mai curînd în mod egoist, decît spre binele soţiilor lor. Ei îşi domină soţiile în mod tiranic, pretinzîndu–le supunere totală şi, deseori, nepermiţîndu–le să ia nici o hotărîre singure. Se înţelege că soţiile unor asemenea soţi duc o viaţă nefericită. Şi un astfel de soţ suferă şi el, în sensul că nu reuşeşte să cîştige respectul plin de iubire al soţiei sale.

Este adevărat că Dumnezeu cere unei soţii să respecte poziţia pe care o deţine soţul ei în calitate de cap de familie. Dar dacă soţul doreşte să se bucure de respectul ei sincer, el trebuie să şi–l cîştige; iar cel mai bun mod de a face aceasta este să acţioneze cu responsabilitate şi să cultive calităţi divine, excelente în calitate de cap al familiei.

Supunerea este relativă

Autoritatea soţului asupra soţiei nu este totală. În unele privinţe, supunerea soţiei poate fi comparată cu supunerea unui creştin faţă de un conducător lumesc. Dumnezeu decretează că un creştin trebuie «să fie supus autorităţilor superioare» (Romani 13:1, NW). Totuşi, această supunere trebuie să fie întotdeauna echilibrată cu ceea ce îi datorăm lui Dumnezeu. Isus a zis: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!“ (Marcu 12:17). Dacă Cezarul (guvernul laic) cere să îi dăm ce îi aparţine lui Dumnezeu, ne amintim ce a spus apostolul Petru: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca guvernator decît de oameni.“ — Faptele 5:29, NW.

Un soţ va continua să–şi iubească şi să–şi respecte soţia dacă el va reflecta calităţile divine ale capului său, Isus Cristos, care le–a poruncit continuatorilor săi să se iubească unul pe altul (Ioan 13:34). Chiar dacă un soţ face greşeli şi este imperfect, dacă el aplică autoritatea sa în armonie cu autoritatea superioară a lui Cristos, el îi dă posibilitate soţiei sale să se simtă fericită că îl are pe el drept cap (1 Corinteni 11:3). Iar dacă o soţie cultivă calităţi creştine, ca modestia şi bunătatea iubitoare, nu îi vine greu să se supună soţului ei.

Asemenea atitudini trebuie cultivate în congregaţie. Şi ele ar trebui cultivate îndeosebi între soţul şi soţia dintr–o familie creştină. Un soţ îşi poate arăta afecţiunea tandră şi blîndeţea prin faptul că ascultă sugestiile soţiei sale. El trebuie să ia în considerare punctul ei de vedere înainte de a lua o decizie care priveşte familia. Soţiile creştine nu sînt fără judecată. Deseori, ele pot da soţilor lor sugestii valoroase, aşa cum i–a dat Sara lui Avraam, soţul ei (Geneza 21:12). Pe de altă parte, soţia creştină nu va fi exagerat de pretenţioasă cu soţul ei. Ea va manifesta amabilitate şi umilinţă a minţii, ascultînd de conducerea sa şi sprijinind hotărîrile sale, chiar dacă ele diferă, poate, uneori, de preferinţele ei.

Un soţ raţional, asemenea unui bătrîn raţional, este abordabil şi binevoitor. O soţie iubitoare răspunde la aceasta manifestînd compasiune şi îndelungă răbdare, recunoscînd eforturile pe care le face el pentru a–şi îndeplini responsabilităţile, în pofida imperfecţiunii şi a greutăţilor vieţii. Cînd se cultivă asemenea atitudini atît de către soţ, cît şi de către soţie, supunerea în căsnicie nu va fi o problemă, ci, dimpotrivă, o sursă de bucurie, siguranţă şi mulţumire durabilă.