Scrisoarea către Efeseni: unitate prin Cristos
UNA din adunările creştine pe care apostolul Pavel le-a întemeiat în călătoriile sale misionare a fost adunarea din Efes. El a predicat acolo cel puţin de două ori. Pentru prima dată, el a rămas împreună cu Acuila şi Priscila doar foarte puţin în oraş (Faptele 18:18–21). Dar cînd s-a întors, a rămas mai mult, căci mai tîrziu a spus către bătrînii din Efes: „N-am încetat zi şi noapte timp de trei ani să îndemn serios cu lacrimi pe fiecare dintre voi“ (Faptele 20:17–35). Munca iubitoare pe care a depus-o Pavel a adus roade bune, căci scrisoarea sa către efeseni nu conţine nici o dojană aspră, după cum a considerat el necesar în cazul adunărilor din Corint şi Galatia.
Nu există nici o îndoială despre faptul că această scrisoare a fost scrisă de Pavel. Chiar în scrisoare, Pavel se desemnează de două ori ca autor (Efeseni 1:1; 3:1). Scrisoarea este caracterizată şi de stilul de scriere al lui Pavel. La fel mărturisesc şi „părinţii bisericeşti“ dinainte, că Pavel a scris această scrisoare. Toate vorbesc pentru faptul că el a scris-o special creştinilor din Efes, în timp ce se găsea la Roma în închisoare, şi anume în jurul anului 61 e.n.
Unitatea cu şi prin Cristos este tema acestei scrisori, la care se poate recunoaşte că Pavel indică în această scrisoare de treisprezece ori spre comuniunea cu Cristos, deci mai des decît în oricare alta din scrisorile sale. El arată că unitatea este planul lui Iehova şi explică ce rol joacă în aceasta jertfa lui Isus şi darurile în formă de oameni. Pe lîngă aceasta, Pavel sfătuieşte în scrisoarea sa, atît pe membrii de familie, cît şi pe sclavi şi stăpîni, ca aceştia să fie deopotrivă una între ei.
SCOPUL LUI DUMNEZEU: UNITATEA
În capitolul 1, Pavel scoate în evidenţă comuniunea cu Isus Cristos, de care se bucură urmaşii adevăraţi ai lui Isus Cristos pe baza bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu. El îndreaptă atenţia îndeosebi asupra scopului lui Dumnezeu de a aduce iarăşi la un loc toate lucrurile din cer şi de pe pămînt într-o „administraţie“, un mod de administrare. Această unire a început la Sărbătoarea a cincizecea, cînd aproximativ 120 de ucenici ai lui Cristos au primit spiritul sfînt al lui Dumnezeu şi ea a fost extinsă asupra neevreilor, atunci cînd Corneliu şi tovarăşii din casa lui s-au lăsat botezaţi la predica apostolului Petru. În prezent, s-a arătat că „adunarea la un loc a tuturor lucrurilor de pe pămînt“ a început odată cu aducerea la un loc a unei „mari mulţumi de oameni“ constînd din „alte oi“. Această reunire va continua atît timp pînă cînd toţi cei ce sînt în mormintele memoriale vor auzi glasul lui Isus şi vor ieşi afară. — Ioan 5:28, 29; 10:16; Apocalips 7:9.
Apoi, Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceşti creştini şi cere ca ei să poată păstra spiritul înţelepciunii. El aminteşte capacitatea lor de a recunoaşte sau de a judeca ceva, vorbind despre faptul că ‘ochii inimii lor ar fi fost luminaţi’. Prin aceasta, el arată în mod potrivit cum Dumnezeu îi lasă să se recunoască ceea ce doreşte inima lor. Aceasta îi poate face ‘să se înnoiască în forţa care le stimulează mintea’ (Efeseni 4:23). Prin această înţelegere, creştinii obţin convingerea că speranţa lor sublimă se va realiza şi pentru care Dumnezeu a dat chezăşia, făcîndu-şi de cunoscut puterea şi tăria prin învierea lui Isus.
În capitolul 2, Pavel îndreaptă atenţia la creştinii dintre neevrei, care deţineau probabil, majoritatea în Efes. Ei au umblat odinioară după domnitorul acestei lumi (Satan Diavolul) şi şi-au dus viaţa în armonie cu poftele cărnii lui decăzute, motiv pentru care n-au avut plăcerea lui Dumnezeu. Ca neevrei netăiaţi împrejur, el nu cunoşteau legămîntul încheiat de Dumnezeu cu Avraam şi ei au fost excuşi în afara acestuia. Dar acum ei au fost aduşi în comuniune cu Isus Cristos. Cum? Fiindcă prin jertfa lui Isus au fost împlinite icoanele conţinute în „Lege“ iar „Legea“, care era o barieră între evrei şi naţiuni, a fost înlăturată. Deoarece aceşti neevrei din Efes au devenit creştini, ei sînt acum concetăţeni şi oameni din casa lui Dumnezeu. Toate acestea nu se pot atribui vreunui merit al lor, ci pe faptul că ei exercită credinţă, o credinţă care este un dar al lui Dumnezeu.
Ca întemniţat, Pavel vorbeşte apoi despre administraţia cu care l-a însărcinat Dumnezeu. Ce-i drept, el ar fi cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, totuşi a fost însărcinat să facă de cunoscut taina sfîntă că şi neevrei puteau deveni părtaşi ai făgăduinţei, venind în comuniune cu Cristos. Prin Isus Cristos, ei se pot apropia de Dumnezeu cu toată încrederea şi îndrăzneala de a vorbi.
Pavel se roagă din nou pentru fraţii săi creştini. De această dată, el îl roagă pe Dumnezeu să-i întărească şi să facă ca ei să fie fundamentaţi solid prin credinţă şi dragoste. La încheierea acestei părţi a scrisorii lui, Pavel exprimă ideea foarte încurajatoare că Dumnezeu poate face peste toţi mai mult decît am putea cere noi.
„DARURILE“ LUI DUMNEZEU CA UN MIJLOC PENTRU UNITATE
La începutul celei de-a doua părţi a scrisorii sale, Pavel îi sfătuieşte pe creştini să se comporte în mod demn cu toată smerenia şi blîndeţea. Pentru ce? Pentru ca toţi să fie uniţi în convenţie păcii. Da, unitatea este de mare însemnătate! Este un „singur trup şi un singur spirit (. . .) [o singură] speranţă (. . .), un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor“ (Efeseni 4:2–6). O unitate de şapte ori! Cît de mult s-a îndepărtat însă creştinătatea de la o asemenea unitate!
Pavel continuă şi arată că Dumnezeu a dat daruri în formă de oameni, ca apostoli, profeţi, vestitori ai Evangheliei, păstori şi învăţători. Din ce motiv? Din nou, în vederea unităţii: „Pînă vom ajunge toţi la unire în credinţă şi în cunoaşterea precisă a Fiului lui Dumnezeu“ şi nu vom mai fi minori, ci adulţi care să rămînem statornici şi uniţi ca un singur trup, în care fiecare organ şi fiecare mădular contribuie la binele trupului şi la utilitatea acestuia. — Efeseni 4:11–16.
ÎNSUŞIRILE CREŞTINE SÎNT ÎNDISPENSABILE PENTRU UNITATE
De aceea, creştinii trebuie să dezbrace personalitatea veche împreună cu poftele şi faptele ei egoiste şi „să îmbrace personalitatea nouă care a fost făcută după voia lui Dumnezeu, în dreptate şi loialitate adevărată“ (Efeseni 4:22–24). Pentru a-şi păstra unitatea, creştinii trebuiau să vorbească adevărul unii cu alţii, să nu se mînie unii pe alţii şi să nu se fure reciproc. Ei n-au voie să folosească un limbaj murdar, ci ar trebui să vorbească ce este bun pentru edificare după cum este necesar. În loc să fie furioşi şi să se certe unii cu alţii, creştinii ar trebui să fie amabili şi plini de milă şi să se ierte de bună voie unii pe alţii, lucru prin care devin imitatorii lui Dumnezeu, care, de asemenea, iartă de bunăvoie. — Efeseni 4:25–32.
Pavel atrage atenţia cu privire la imoralitate care poate acţiona evident şi ca forţă dezbinatoare. Creştinii n-ar trebui să se dedea la curvie, necurăţie, la purtări ruşinoase sau la glume necuviincioase. Ei n-ar trebui să aibă comuniune cu persoanele care fac asemenea lucruri şi să nu participe la acestea, ci ‘să se asigure încontinuu cu ce este plăcut lui Dumnezeu’ şi să îi mustre pe cei ce fac lucruri rele. Da, ar trebui să veghem îndeaproape cum umblăm, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărînd timpul potrivit pentru lucrări rodnice, ‘fiindcă zilele sînt rele’ (Efeseni 5:10, 15, 16). În loc să ne îmbătăm cu băuturi alcoolice, ar trebui să ne umplem cu spiritul lui Dumnezeu; la aceasta ne va da ajutor dacă vorbim între noi cu psalmi, laudă lui Dumnezeu şi cîntece pline de spirit, dacă cîntăm în inimile noastre şi jubilăm.
SUBORDONAREA CONTRIBUIE LA UNITATE
După aceea, Pavel citează principiul subordonării, care este indispensabilă pentru unitatea creştină. Toţi creştinii ar trebui să fie supuşi unii altora. Femeile să fie supuse bărbaţilor lor. Aceasta n-ar trebui, desigur, să le necăjească, căci Pavel sfătuieşte apoi pe bărbaţi să-şi iubească soţiile ca pe trupul lor propriu, ba chiar mai mult ca pe ei înşişi, deoarece bărbaţii ar trebui să-şi iubească femeile la fel cum Cristos şi-a iubit adunarea. Şi cît de mare a fost dragostea lui Isus pentru adunare? Atît de mare, încît el şi-a dat viaţa pentru ea. Într-adevăr, dacă un soţ îşi iubeşte astfel soţia şi soţia lui îi este supusă pe deplin, cei doi vor fi una, ca „o singură carne“, după cum a intenţionat Dumnezeu de la început. Pentru ca unitatea familială asemănătoare lui Cristos să persiste, copii ar trebui să asculte de părinţii lor iar taţii să ia seama să nu-i enerveze inutil pe copii lor, ci să-i crească în mustrarea lui Iehova (Efeseni 5:21–6:4). Pavel aplică principiul unităţii şi într-un alt domeniu al relaţiilor umane, dînd sclavilor sfaturi să asculte de stăpînii lor şi să le slujească cu bune intenţii. În cele din urmă, Dumnezeu va răsplăti binefacerea indiferent dacă ea este răsplătită de un stăpîn omenesc sau nu. În acelaşi timp, stăpînii omeneşti ar trebui să se gîndească în comportarea faţă de sclavii lor, că ei au un stăpîn în cer căruia trebuie să-i dea socoteală. — Efeseni 6:5–9.
ÎNARMAREA SPIRITUALA ÎNDISPENSABILĂ
Oraşul Efes n-a fost cunoscut numai din cauza marilor sale temple ale zeiţei Artemis, ci şi pentru practicarea unei arte magice (Faptele 19:11–20). De aceea, este potrivit că Pavel îi invită pe creştini să-şi pună toată armătura lui Dumnezeu ca să poată ţinea piept „stăpînitorilor mondiali ai acestui sistem întuneric, puterilor spirituale rele din locurile cereşti.“ — Efeseni 6:11–13.
Din ce constă această armătura? Ea se compune din adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu şi dintr-o platoşă a dreptăţii pentru inimă. Pe lîngă acestea, mai este arsenalul veştii bune a păcii, marele scut al credinţei, speranţa în mîntuire care slujeşte oarecum ca un coif şi aşazicînd ca armă, sabia spiritului care este Cuvîntul lui Dumnezeu. — Efeseni 6:14–17.
Pe lîngă această armătură completă mai este nevoie de ceva: rugăciunea pentru ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Pavel a spus mai departe: „. . . în timp ce continuaţi să vă rugaţi în spirit cu orice fel de rugăciune şi implorare în orice ocazie (. . .) pentru toţi sfinţii“. Pavel îi roagă smerit să ce roage şi pentru el ca să poată face de cunoscut vestea bună cu „îndrăzneală de vorbire.“ — Efeseni 6:18–20.
În incheiere Pavel scrie că Tihic, un frate iubit, va relata adunării din Efes cum îi merge. Aceste cuvinte par să indice că Tihic a adus scrisoarea lui Pavel din Roma şi ca şi în toate celelalte scrisori ale lui, Pavel încheie cu rugăciunea ca bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu să fie cu ei.
Ce de belşug de învăţături adînci şi îndemnuri privitoare la unitate s-a îngrijit deci Pavel prin scrisoarea sa către efeseni! Să ne familiarizăm tot mai mult cu conţinutul scrisorii lui, să ni-l însuşim şi să ne aducem astfel viaţa tot mai mult în armonie cu acesta!