Copiii noştri — o moştenire de la Iehova

„PIEI din ochii mei! Pleacă! Să nu îndrăzneşti să mai vii înapoi!“ — După ce a rostit ţipînd aceste propoziţii poruncitoare, tatăl şi-a alungat de acasă fiul în vîrstă de şaisprezece ani.

Acest adolescent face parte dintr-o categorie de minori în jurul căreia s-a făcut multă publicitate în ultimii ani. „Numiţi ‘copii-rebuturi’, ‘copii daţi afară’, ‘copii fără casă’, ‘alungaţi’ şi ‘izgoniţi’ — ei au fost renegaţi de familiile lor, punîndu-li-se în vedere să plece, adeseori fără nici un ban şi doar cu hainele de pe ei“, notează articolul din revista „Parade“. Articolul mai declara: „Unii părinţi îşi alungă de acasă copiii minori fără a dori să-i mai revadă sau să mai audă vreodată de ei.“

Este limpede că mulţi adulţi din ziua de astăzi au concepţii tulburi cu privire la copii. Este influenţat şi modul tău de a gîndi de această atitudine? Indiferent dacă vei răspunde afirmativ sau negativ, vei găsi totuşi că este folositor să examinezi acel punct de vedere pe care Biblia îl recomandă părinţilor să-l adopte faţă de copiii lor.

Despre copiii născuţi dintr-o căsătorie onorabilă psalmistul a scris sub inspiraţie: „Iată, fiii sînt o moştenire de la Iehova; rodul pîntecelui este o răsplată“ (Ps. 127:3). Potrivit Lexiconului ebraic al lui William Gesenius, cuvîntul „moştenire“ în acest caz înseamnă: „Un bun acordat de Iehova, un dar al lui Iehova“. Cînd oamenii primesc un dar de valoare, ei îl păstrează de obicei ca pe o comoară. Cînd darul pretinde apărare şi întreţinere, ei îi acordă acestuia tot ce au mai bun.

Îi tratezi tu pe copiii tăi ca şi cum ar fi o moştenire de la Creator, de la Iehova? Biblia declară: „Căci nu copiilor li se cuvine să pună ceva deoparte pentru părinţi, ci părinţii pentru copiii lor“ (2 Corint. 12:14). „Desigur că dacă cineva nu se îngrijeşte de cei care sînt ai lui şi îndeosebi de cei care sînt membri ai familiei lui, şi-a renegat credinţa şi este mai rău decît cineva lipsit de credinţă“ (1 Tim. 5:8). Dumnezeu doreşte ca părinţii „să pună de-o parte“, adică să procure cele necesare pentru copiii lor, atît din punct de vedere material cît şi spiritual. Cum se poate face cu succes lucrul acesta?

Deoarece toţi părinţii şi copiii îşi au propria lor personalitate, este cu neputinţă să se recomande reguli amănunţite cu privire la creşterea copiilor, reguli prin care să se ajungă la reuşită în cazul fiecărui copil şi în orice familie. Dar să examinăm totuşi liniile directoare de bază care s-au dovedit întotdeauna de folos.

COMUNICAREA

Un sfătuitor de la un centru de găzduire a copiilor alungaţi de acasă indică personalului acelei instituţii cum să încerce să-i ajute pe copii: „Trebuie să-i ascultăm pe tineri. În cazul fiecăruia noi recepţionăm o criză şi de aceea trebuie să aflăm cum simte fiecare.“ Pe scurt, aceasta înseamnă „comunicare“ şi ea începe prin ascultare. Şi familia ta poate trage folos din comunicare.

Menţii o bună comunicare cu regularitate, între tine şi copiii tăi? Nu înţelegem prin aceasta doar vorbărie goală sau o conversaţie „forţată“ despre vreme sau despre alte probleme superficiale. Comunicarea cu adevărat eficace trebuie să fie ‘de la inima la inimă’. Ea trebuie să izvorească dintr-o iubire şi dintr-o afecţiune autentică între părinte şi copil. Pentru că ‘din prinosul inimii vorbeşte gura’, dînd atenţie la cele ce are de spus copilul tău, te vei menţine întotdeauna pe aceeaşi „lungime de undă“ cu necesităţile lui afective şi spirituale. — Luca 6:45

A menţine o bună comunicare cu copiii presupune multă răbdare şi muncă asidua. Pentru a reuşi în această privinţă, părinţii trebuie să respecte sfatul scriptural de a nu face „nimic din spirit de ceartă sau din egotism“. Ei trebuie ‘să aibă în vedere să manifeste în mod personal interes, nu numai faţă de propriile lor probleme, ci şi faţă de ale altora’ în special faţă de ale copiilor lor (Filip. 2:3, 4). Datorită păcatului moştenit toţi oamenii tind să fie mai interesaţi de ei înşişi decît de alţii. Părinţii trebuie să lupte împotriva acestei tendinţe şi să manifeste interes şi faţă de lucrurile pe care le găsesc atrăgătoare copiii lor.

„CORECŢIA ŞI SFATUL AUTORITAR“

O dovadă importantă de iubire părintească este descrisă la Prov. 13:24: „Cel care îşi reţine nuiaua îl urăşte pe fiul său, dar cel care îl iubeşte este [părintele] care îl caută cu corecţia“. Un text scriptural care dă linii de orientare asemănătoare spune: „Nuiaua şi certarea dau înţelepciune; dar un fiu lăsat fără frîu îi va pricinui ruşine mamei sale“. — Prov. 29:15

Corecţia menţionată aici nu înseamnă doar pedeapsă fizică, deşi ocazional este necesară şi ea. Copii trebuie să ştie nu numai ce să facă şi de la ce să se reţină, ci trebuie totodată să ştie şi de ce anumite lucruri sînt corecte sau greşite. Cu alte cuvinte, disciplinarea eficace a copiilor pretinde sfaturi cu putere de corectare pe care copiii le vor accepta ca fiind juste.

Această necesitate poate fi satisfăcută prin ascultarea poruncii scripturale: „Voi, părinţilor, nu-i iritaţi pe copiii voştri, ci continuaţi să îi creşteţi în disciplina şi sfatul autoritat al lui Iehova“ (Efes. 6:4). Copiii trebuie să afle modul în care gîndeşte Creatorul omului şi ce lucruri îi plac sau îi displac lui. Pentru a afla un asemenea sfat autoritar, înşişi părinţii trebuie să fie bine familiarizaţi cu Biblia.

Instructivă în acest sens este următoarea declaraţie a lui Moise către părinţii din vechiul Israel: „Aceste cuvinte pe care vi le poruncesc eu astăzi trebuie să se dovedească a fi [pătruns] în inima voastră; să le întipăriţi [în mintea] copiilor voştri şi să vorbiţi de ele cînd staţi acasă, cînd sînteţi la drum, cînd vă culcaţi şi cînd vă sculaţi. Să vi le legaţi ca un semn la mîinile voastre şi să vă slujească de bentiţă, între ochii voştri; să vi le scrieţi pe stîlpii uşii casei voastre şi pe porţile voastre“ (Deut. 6:6–9). Cu privire la aceste versete comentariul făcut asupra Bibliei de Keil şi Delitsch declară:

„Pentru ca iubirea faţă de Dumnezeu să fie de un fel corect, poruncile lui Dumnezeu trebuie puse la inimă şi să constituie un permanent subiect de cugetare şi conversaţie. ‘Pe inima ta’, adică poruncile lui Dumnezeu urma să fie o chestiune de inimă şi nu doar de memorie . . . (Compară cu Deut. 11:18) Ele trebuia impuse copiilor, trebuia să se discute despre ele acasă şi la drum, seara la culcare şi dimineaţa la deşteptare adică oriunde şi în orice clipă; ele trebuia legate la mînă ca semn şi purtate ca nişte bentiţe (fruntarii) între ochi . . . aceste cuvinte au sens figurat şi denotă o respectare fără abatere a poruncilor divine.“

Ca să-i puteţi trata pe copiii voştri ca pe o moştenire de la Iehova e nevoie de o comunicare permanentă cu ei şi de o învăţare prin continuă repetare (‘întipărire’) în mintea lor a gîndirii lui Dumnezeu, aşa cum este consemnată ea în Biblie.