Speranţa — puterea de a persevera
CIT de valaroasă este perseverenţa! Fără ea violoniştii cei mai cunoscuţi nu ar fi ajuns niciodată atît de celebri, iar renumitele soprane nu ar fi fost în stare să-şi captiveze ascultătorii. Da, perseverenţa este o ţintă care trebuie nu numai dorită, ci şi atinsă. Lucrul acesta e adevărat cu deosebire pentru un creştin care aleargă într-o cursă în care are ca perspectivă viaţa veşnică. „Să alergăm cu perseverenţă în cursa care ne este pusă în faţă“, a îndemnat apostolul creştin Pavel. Fără perseverenţă n-ar putea fi atinsă niciodată „linia de sosire“. — Mat. 24:13; Evr. 12:1
Examinînd importanţa perseverenţei, se pot ridica unele întrebări. Poate persevera un om religios prin propria sa putere? De ce ar trebui să se ajute creştinii unii pe alţii să persevereze? Cum pot da ei un asemenea ajutor?
NEVOIA DE „A VORBI CONSOLATOR“
Trăim în „timpuri critice cu care e greu de a o scoate la capăt“ (2 Tim. 3:1). Există acum mulţi factori care fac dificilă perseverenţa pentru un creştin. El poate persevera numai dacă urmează îndemnul biblic de a ‘continua să ceară putere în Domnul şi în tăria forţei lui’. Mai întîi de toate, oamenii religioşi trebuie să lupte „împotriva forţelor spirituale rele din locurile cereşti“, adică împotriva demonilor de sub controlul lui Satan (Efes. 6:10, 12). Influenţa lor poate deveni atît de puternică încît un creştin şi-ar putea pierde încrederea în puterea lui Dumnezeu, slăbind în credinţă. Într-un asemenea caz devine necesar un promt ajutor spiritual. Dar ce se poate face?
Urmăriţi cum a dat ajutor spiritual într-o ocazie un oarecare bătrîn creştin. El a vizitat o pereche de căsătoriţi care fuseseră membri foarte activi ai adunării. Din pricina unui caz de boală în familie precum şi a unor mari presiuni la locul de muncă al soţului, ei au ajuns aproape să renunţe la alergarea creştină. Dar, spre sfîrşitul vizitei, bătrînul a avut mulţumirea de a auzi cuvintele: „Sînt atît de bucuros că ai venit să stai de vorbă cu noi. Soţia mea şi cu mine ne-am reînnoit puterea de a continua să-i servim lui Iehova“. O exprimare asemănătoare s-a putut auzi şi din partea unei alte familii creştine care, din cauza presiunilor şi problemelor la care a fost expusă, a ajuns la epuizarea nervoasă şi la un foarte scăzut nivel spiritual. De ce anume au fost determinate aceste familii să spună: „Ne-am reînnoit puterea de a-l servi pe Iehova?“?
Bătrînii care i-au vizitat i-au îndemnat pe fraţii lor de credinţă să vadă lucrurile aşa ca Iehova. Dumnezeu ştie că oamenii lui sînt făcuţi din ţărînă şi că, din cauza presiunilor, îmbolnăvirilor şi din alte motive asemănătoare, un creştin poate ajunge să se simtă deprimat (Ps. 103:14). Aşa se simţeau şi unii dintre creştinii din Tesalonic, din secolul întîi. Apostolul Pavel i-a sfătuit în mod corespunzător: „Vorbiţi în mod consolator sufletelor deprimate.“ — 1 Tes. 5:14
A ‘vorbi conselator’ înseamnă a vorbi alinător, înseamnă a mîngîia şi a întrema spiritul cuiva, prin asigurări îmbucurătoare. Da, a vorbi consolator înseamnă a fortifica inima ascultătorului în aşa fel încît să i se deschidă mai larg orizontul. În casul celor două familii descurajate, menţionate mai sus, a fost ca şi cum lumina strălucitoare a soarelui ar fi măturat ceaţa de la revărsatul zorilor, care le întuneca vederea spirituală. Inimile lor s-au înălţat printr-o speranţă reînnoită. Care este această speranţă?
SPERANŢA CARE „NU DUCE LA DEZAMĂGIRE“
„A spera“ înseamnă a dori şi în acelaşi timp a aştepta împlinirea dorinţei. De aceea speranţa are putere de a susţine, ea este o forţă conducătoare deoarece priveşte înainte spre realizarea ei. Fireşte că o persoană ar putea nutri cu uşurinţă o speranţă falsă, lipsită de o bază reală. De pildă, omenirea a sperat timp de milenii în realizarea unei guvernări umane perfecte. Această aşteptare însă nu sa realizat pentru că omenirea este imperfectă, păcătoasă, egoistă şi supusă morţii. — Rom. 5:12; 7:14
O speranţă demnă de încredere trebuie să privească spre Dumnezeu care este prima Cauză a tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile (Apoc. 4:11). Într-adevăr, speranţa adevărată îşi află temelia în scopul infailibil al lui Dumnezeu cu privire la omenire şi, de aceea, această „speranţă nu duce la dezamăgire“ (Rom. 5:5). De exemplu, profetul Isaia a arătat că Dumnezeu a creat pămîntul ca locuinţă a oamenilor (Is. 45:18). Acesta e scopul lui Dumnezeu şi el va fi realizat. Dumnezeu va netezi calea în vederea restabilirii paradisului pe acest pămînt (Luca 23:43). Această restabilire se va înfăptui prin intermediul Regatului lui Dumnezeu, tema predicării lui Isus, guvernul pentru care i-a învăţat pe continuatorii lui să se roage. — Matei 4:17; 6:10
Lucrurile pe care le va aduce acest Regat al lui Dumnezeu sînt chiar mai presus de puterea noastră de înţelegere. El va restabili sănătatea perfectă şi viaţa veşnică. Da, moartea nu va mai exista, iar aceasta înseamnă că se va sfîrşi chiar şi cu păcatul, pentru că moartea este o consecinţă a păcatului (Rom. 6:23; Apoc. 21:4). Vor dispărea totodată şi efectele dăunătoare ale păcatului, care l-au adîncit pe om într-o stare fizică şi mintală dezastruoasă. Ce uşurare! Această speranţă nu duce la dezamăgire pentru că ea se întemeiază pe promisiunea lui Dumnezeu, iar el nu poate să mintă (Tit 1:1, 2). De ce atunci unii creştini sînt atît de deprimaţi de parcă viitorul ar părea lipsit de speranţă?
SPERANŢA TREBUIE PASTRATA ŞI CONSOLIDATA
Inceputul pierderii speranţei poate fi neobservabil. Poate că împlinirea speranţei pare a se tărăgăna şi acest fapt îmbolnăveşte inima (Prov. 13:12). Sau poate că împrejurările din viaţa cuiva îl fac pe respectivul să fie preocupat de sine însuşi în loc să fie preocupat de relaţia lui cu Dumnezeu. Persoana se poate descuraja din cauza unei boli, a unui rău tratament sau chiar din cauza unor gînduri negative. S-ar putea să fie oarecum invidios din pricina prosperităţii materiale şi spirituale a altora. Lăsîndu-se copleşit treptat de aceste lucruri, el poate înceta să-şi arunce poverile asupra lui Iehova (Ps. 55:22). În curînd creştinul se poate pomeni că gîndeşte negativ, astfel încît realitatea speranţei cu privire la Regat slăbeşte în inima şi mintea sa. Da, speranţa se poate pierde şi cei în cauză pot înceta să mai persevereze în alergarea pentru viaţă.
Insăşi natura speranţei face ca ea să poată dispărea cu uşurinţă dacă nu este păstrată în permanenţă înaintea ochilor. De aceea trebuie să ducem o luptă dîrză pentru a ne menţine tare speranţa. Aceasta fiindcă sperăm în ceva invizibil (Compară cu Rom. 8:24, 25). Dar aceasta nu înseamnă neapărat că speranţa este slabă.
Speranţa are o asemenea putere încît este asemănată cu o ancoră care poate să fixeze o navă atît de ferm încît să poată înfrunta o îngrozitoare furtună. Şi de fapt speranţa este chiar numită „o ancoră pentru suflet“ (Evrei 6:19). Cînd a scris Pavel aceste cuvinte, discuta despre promisiunea lui Dumnezeu de a-l binecuvînta pe Avraam. Această promisiune este baza speranţei în Regatul lui Dumnezeu, pentru că Iehova i-a dat acelui credincios patriarh următoarea asigurare: „Prin sămînţa ta vor fi binecuvîntate negreşit toate naţiunile pămîntului“ (Gen. 22:18). Dumnezeu a adăugat la această promisiune propriul său jurămînt solemn, pentru ca astfel „prin două lucruri neschimbătoare în care este imposibil pentru Dumnezeu să mintă, noi, cei care am fugit în locul de refugiu, să putem avea un puternic imbold de a apuca speranţa pusă în faţa noastră“ (Ev. 6:18). Păstrarea în minte a acestei promisiuni întărite prin jurămînt a lui Dumnezeu, întăreşte speranţa creştinului şi o face într-adevăr „o ancoră pentru suflet“. Ea dă stabilitate, întăreşte, dă putere de a persevera.
Speranţa noastră este întărită din zi în zi atunci cînd dăm expresie speranţei care este în noi. Cu cît mai mult vorbim despre ea, cu atît o preţuim mai mult şi cu atît mai puternică devine ea. Faptul acesta este comparabil cu atitudinea Sulamitei ale cărei exprimări privitoare la iubitul ei păstor i-au întărit, fără îndoială, iubirea faţă de el (Cînt. 5:10–16). Privitor la acea iubire se putea spune: „Vîlvătăile ei sînt vîlvătăile unui foc, sînt flacăra lui Iah. Oricît de multe ape, nu pot stinge iubirea şi nici chiar rîurile nu o pot mătura.“ — Cînt. 8:6, 7
Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la exprimările călduroase despre speranţa creştină. De aceea Pavel i-a îndemnat pe fraţii săi să ţină „tare la declararea publică a speranţei noastre, fără şovăială“ (Evr. 10:23). Această exprimare publică a speranţei, această preocupare de a discuta în jurul ei, o va întări, făcînd-o foarte reală pentru noi. O asemenea vie realitate mintală forjează lanţurile prin care speranţa devine o puternică ancoră pentru suflet.
Pentru a ne reînsufleţi speranţa, avem nevoie de un ajutor pozitiv. Stiind că speranţa este o forţă conducătoare pentru perseverenţă, bătrînii menţionaţi mai sus, care au vizitat familiile descurajate, le-au distras acestora atenţia de la ele însele şi au discutat despre realitatea Regatului lui Dumnezeu. Speranţa este ceva de natură spirituală. De aceea mintea şi inima trebuie umplute cu lucrurile spirituale ale Cuvîntului lui Dumnezeu, cu promisiunile sigure ale lui Dumnezeu şi cu lucrurile spuse de Isus. Trebuie restabilită o viguroasă comunicare cu Iehova Dumnezeu şi aceasta va duce desigur, la bucurie. Nu ne arată oare Pavel că tocmai acesta e rezultatul pozitiv al rugăciunii? „Nu vă îngrijoraţi de nimic — a spus apostolul Pavel — ci faceţi-i cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre în toate lucrurile, prin rugăciuni şi implorări, împreună cu exprimări de mulţumire; şi pacea lui Dumnezeu care depăşeşte orice închipuire vă va păzi inimile şi facultatea voastră de a gîndi prin Cristos Isus.“ — Fil. 4:6, 7
Pentru a persevera în împrejurări critice, în necazuri, trebuie ‘să ne bucurăm în speranţă’ şi ‘să perseverăm în rugăciune’ (Rom. 12:12). Vom fi fericiţi chiar şi în încercări dacă vom înţelege că Iehova nu caută să ne găsească greşili şi ‘nu iută munca noastră şi nici dragostea pe care o arătăm faţă de numele său’. — Evr. 6:10
Inspiratoare de credinţă mai sînt aceste cuvinte ale lui Pavel: „Dorim din partea fiecăruia dintre voi, să arătaţi aceeaşi hărnicie ca să aveţi asigurarea deplină a speranţei pînă la sfîrşit, ca să nu deveniţi leneşi, ci să fiţi imitatori ai acelora care prin credinţă şi răbdare moştenesc promisiunile“ (Evr. 6:11, 12). Fie ca această fortifiantă asigurare că Dumnezeu este de partea noastră, să ne ajute să facem din speranţa Regatului puterea noastră de a persevera.