Învierea, ziua judecăţii şi apostazia

BISERICILE romano-catolică, ortodoxă şi protestantă au întors spatele adevărurilor clare ale Bibliei cu privire la starea morţilor şi la speranţa unei vieţi după moarte. Ele preferă vechea noţiune nebiblică de nemurire a sufletului. După cum am văzut, această credinţă a apărut în Babilon şi a fost precizată de filozoful grec Platon în secolul al IV-lea î.e.n.

Teologii creştinătăţii susţin că orice bărbat, femeie sau copil care a trăit vreodată pe pămînt are un suflet care părăseşte trupul cînd persoana respectivă moare. Pentru a completa această învăţătură, ei au inventat nişte locuri ca: limboa, purgatoriul şi iadul de foc. În aceste locuri trebuie să ajungă sufletele care s-au desprins de trupuri şi care nu corespund pentru „paradis,“ despre care ei spun că se găseşte în cer.

Bisericile arătate mai sus afirmă de asemenea că morţii nu sînt morţi cu adevărat. Dimpotrivă, ele susţin că sufletele continuă să trăiască. De aceea ele nu pot să înveţe pe alţii adevărata învăţătură biblică a învierii, definită drept o „întoarcere de la moarte la viaţă.“ De aceea teologii lor au inventat aşa zisa înviere a trupului, susţinînd că în ziua judecăţii, trupurile celor drepţi cît şi ale celor răi se vor reuni cu sufletele respective pentru a avea parte de fericirea cerească sau de condamnarea în iadul de foc. Şi deoarece ei cred că aceste „suflete“ nu trebuie să aştepte ziua judecăţii pentru a fi repartizate în „cer,“ în „iad“ sau în nişte ‘săli de aşteptare’ cum sînt acel „limbo“ sau „purgatoriul,“ teologii creştinătăţii au mai inventat învăţătura despre două judecăţi. Prima se numeşte judecata particulară care are loc atunci cînd „sufletul“ se presupune că părăseşte trupul la moarte. A doua se numeşte judecata generală, şi ca va avea loc atunci cînd vor „învia“ corpurile şi cînd ele îşi vor regăsi „sufletele,“ la Judecata de apoi.

ÎNVIEREA ŞI APOSTAZIA

Toate născocirile teologice menţionate mai sus au apărut deoarece biserica romano-catolică, urmată în anumite aspecte fundamentale de bisericile ortodoxă şi protestantă, s-a depărtat de învăţăturile biblice clare despre înviere şi de temele legate de aceasta, respectiv moartea, sufletul omului şi judecata finală.

În această privinţă, apostazia a început foarte devreme în istoria creştinătăţii. După douăzeci şi ceva de ani de la moartea şi învierea lui Cristos, apostolul Pavel a scris din Efes tinerei adunări creştine din Corint, Grecia: „Acum, dacă se predică despre Cristos că a fost ridicat din morţi, cum pot unii dintre voi [creştini unşi] să spună că nu există o înviere a morţilor?“ — I Corinteni 15:12.

Este posibil ca unii dintre creştinii din Corint cărora le-a scris Pavel să fi fost încă sub influenţa filozofiei greceşti. Cu cîţiva ani înainte, Pavel le vestise filozofilor greci din Atena ‘vestea bună despre Isus şi înviere.’ Dar „cînd au auzit de învierea morţilor, unii au început să-şi bată joc“ (Faptele 17:18, 32). Epicurienii şi stoicii îşi aveau teoriile proprii cu privire la ce se întîmpla cu sufletul după moarte. Alţi filozofi greci care au urmat pe Platon şi Socrate credeau în nemurirea sufletului. Niciunul dintre ei nu credea în înviere aşa cum era arătată în Biblie.

De asemenea, era posibil ca unii creştini din Corint să susţină deja concepţii apostate despre înviere, concepţii pe care apostolul Pavel le-a condamnat zece ani mai tîrziu. Aminteşte-ţi că atunci cînd i-a scris lui Timotei care se găsea probabil în Efes la data aceea, Pavel l-a avertizat: „Ocoleşte vorbirile care încalcă ceea ce este sfînt, căci ei vor înainta din ce în ce mai mult spre desconsiderarea devoţiunii sfînte, iar cuvîntul lor se va întinde asemenea cangrenei. Printre aceştia se numară Imeneu şi Filet. Chiar ei sînt cei care au deviat de la adevăr şi spun că învierea a avut deja loc şi ei răstoarnă credinţa unora.“ — II Timotei 2:16–18.

Spunînd că „învierea a avut deja loc,“ aceşti apostaţi nu susţineau că creştinii decedaţi fuseseră deja ridicaţi din morţi. Ei credeau, evident, că creştinii în viaţă fuseseră deja înviaţi, învierea fiind de natură pur simbolică, spirituală. Ei negau orice viitoare înviere din morţi. Aceste idei „răsturnau credinţa“ unora, motiv pentru care apostolul Pavel a emis un avertisment puternic împotriva acestor învăţători apostaţi.

APOSTAZIA ‘SE EXTINDE ASEMENEA CANGRENEI’

Acest Imeneu era, fără îndoială, acelaşi pe care Pavel l-a menţionat în prima sa scrisoare către Timotei. Acest om fusese exclus din adunarea creştină, împreună cu un oarecare Alexandru, deoarece „au suferit un naufragiu în privinţa credinţei.“ Pavel l-a sfătuit pe Timotei să „continue lupta excelentă“ împotriva acestor apostaţi. (I Timotei 1:18–20). Cît timp mai trăiau apostolii, ei au dat un exemplu de combatere a apostaziei. Dar odată ce nu au mai fost de faţă ca ‘să acţioneze ca o stavilă,’ temerile lui Pavel s-au confirmat, iar „cuvîntul“ apostaţilor ‘s-a întins asemenea cangrenei.’ — II Tesaloniceni 2:3–12; Faptele 20:29, 30.

Ideile despre o înviere pur simbolică, aşa cum erau răspîndite în Efes de Imeneu şi Filet, au fost dezvoltate mai tîrziu de gnostici.b În timpul secolelor al II-lea şi al III-lea ale erei noastre, gnosticii (de la cuvîntul grecesc gno’sis „cunoaştere“) au combinat creştinismul apostat cu filozofia greacă şi misticismul oriental. Ei susţineau că tot ce este materie este rău şi subliniau că salvarea a venit prin „cunoaşterea“ (gno’sis) mistică, nu prin credinţa în Cristos ca răscumpărător.

Dar gnosticismul nu era singura formă de apostazie care ‘s-a întins asemenea cangrenei.’ În secolul al IV-lea adevăratul creştinism răspîndit de Cristos şi de apostolii şi discipolii săi fideli era deja denaturat de alţi oameni care ‘deviaseră de la adevăr.’ Documentata lucrare New International Dictionary of New Testament Theology (Noul dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament) recunoaşte că în timpul „drumului pe care l-a urmat istoria bisericii, multe motive, imagini şi idei străine de Biblie au fost amestecate în concepţia despre paradis.“ Acest dicţionar biblic vorbeşte în continuare despre „faptul că doctrina nemuririi sufletului a fost întrodusă pentru a lua locul escatologiei (studiul destinului final al omenirii şi lumii) N(oului) T(estament), care exprima speranţa în învierea morţilor.“

După cum am văzut mai sus şi în articolul precedent, negarea realităţii morţii şi acceptarea ideii păgîne a supravieţuirii unui suflet nemuritor au îndepărtat tot mai mult biserica romano-catolică şi pe cea ortodoxă de învăţăturile extrem de clare ale Bibliei cu privire la înviere şi judecată. Faptul acesta a dus la apariţia unor dogme care îl dezonorează pe Dumnezeu. Este vorba de dogma iadului de foc şi a infernului cît şi de ideea absurdă a învierii trupurilor de carne pentru a pluti pentru totdeauna în cer sau pentru a fi chinuite veşnic în „iadul de foc.“

„Cangrena“ nu s-a oprit aici. În secolele următoare reformiştii protestanţi au adăugat propriile lor teorii nebiblice cu privire la moarte, înviere şi judecată finală. Cei mai mulţi au adoptat dogma catolică a nemuririi sufletului, fapt care i-a obligat să accepte totodată şi dogma „învierii trupului.“

Multe biserici protestante învaţă, de asemenea, dogma iadului de foc. Dar teologii protestanţi au dat şi ei dovadă de spirit inventiv, elaborînd alte doctrine nebiblice. De exemplu unele biserici reformate calviniste învaţă că Dumnezeu predestinează anumite suflete pentru salvare, iar altele pentru condamnare veşnică. Alţi protestanţi cred în salvarea universală, adică în salvarea finală a tuturor sufletelor, chiar şi a celor aparţinînd celor răi.

SĂ RĂMÎNEM ATAŞAŢI ADEVĂRULUI BIBLIC

Lupă avertismentul împotriva apostaziei lui Imeneu şi Filet cu privire la înviere, Pavel a adăugat: „Totuşi fundamentul solid al lui Dumnezeu rămîne în picioare, purtînd pecetea aceasta: ‘Iehova îi cunoaşte pe cei care îi aparţin.’“ — II Timotei 2:19.

După ce ai trecut în revistă dezvoltarea istorică a ideilor apostate cu privire la suflet, moarte, înviere şi judecata finală, şi după ce ai văzut confuzia existentă în credinţele actuale cu privire la aceste probleme vitale, ce vei face? Cu privire la aceste probleme, creştinul sincer va fi mai convins ca niciodată de necesitatea de a nu abandona „fundamentul solid al lui Dumnezeu,“ aşa cum apare el în Cuvîntul Său, Biblia. Totuşi, chiar acceptînd ceea ce ne învaţă Biblia cu privire la sufletul omului, cu privire la moarte şi înviere, un creştin poate, din motive sentimentale, să adopte cu privire la judecata finală anumite opinii care par să înalţe bunătatea lui Iehova, dar care, în realitate, aruncă o umbră de îndoială asupra justiţiei sale şi asupra dreptului său de a-i distruge pe cei răi. Pentru a face lumină în jurul acestor probleme, articolele următoare vor examina ce spune Biblia despre adevărata speranţă a înviereii, raportînd-o la regatul lui Dumnezeu şi la ziua judecăţii divine. Te invităm să continui lectura.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 10]

Ce spune Biblia despre suflet, moarte, înviere şi judecată finală

Omul nu posedă un suflet, el este un suflet. — I Corinteni 15:45.

Sufletul, adică întreaga persoană, moare. — Ezechiel 18:4.

Moartea este un duşman nu un prieten. — I Corinteni 15:26.

Viaţa după moarte nu este posibilă decît prin înviere. — Ioan 5:28, 29.

Răsplata pentru fidelitate este viaţa eternă. — Ioan 10:27, 28.

Pedeapsa pentru păcatul intenţionat este moartea veşnică şi nu chinul veşnic. — Romani 6:23

[Chenarul de la pagina 11]

O dogma oficială a bisericilor creştinătăţii

Crezul atanasian care este acceptat oficial de bisericile: romano-catolică, anglicană şi diferitele ramuri protestante, declară: „El [Isus] a urcat în cer, el şade la dreapta Tatălui, Dumnezeul Atotputernic. De acolo el va veni să judece viii şi morţii. La a cărui venire, toţi oamenii se vor scula din nou cu trupurile lor şi vor da socoteală pentru propriile lor lucrări. Cei care au făcut binele vor merge în viaţa veşnică, iar cei care au făcut răul [vor merge] în focul veşnic.“

[Chenarul de la pagina 12]

Învierea văzută de către biserică

„Învierea generală este greu de demonstrat cu ajutorul raţiunii cu toate că i-am putea arăta oportunitatea: a) întrucît, avînd o atracţie naturală faţă de corp, ar părea nefiresc ca sufletul să rămînă separat pentru eternitate de corp? b) Întrucît corpul este complice la crimele săvîrşite de suflet şi părtaş la virtuţile sale, justiţia lui Dumnezeu pare să predindă ca şi trupul să aibă parte în mod egal la pedeapsa sau la recompensa primită de suflet. c) Întrucît sufletul separat de corp este în mod firesc imperfect, se pare că n-ar exista o deplină fericire, plină de toate lucrurile bune, fără o înviere a trupului.“ — Catholic Encyclopedia (Scriere cursivă ne aparţin).