Dedicare — Cui? Şi de ce?

„Dar voi sînteţi ,o rasă aleasă, o preoţie regală, o naţiune sfîntă [o naţiune consacrată; o naţiune dedicată]’” — 1 Petru 2:9; New World Translation; The Jerusalem Bible; The New English Bible.

1, 2. a) A făcut oare parte Abraham Lincoln din vreo biserică a creştinătăţii? Şi totuşi ce referire a făcut în discursul său de la Gettysburg, la naţiunea al cărei preşedinte a fost el? b) Ce acţiune reflectă încrederea în Dumnezeu a acestei naţiuni? De ce va fi oare guvernarea care va urma după necazul mondial o guvernare „pentru popor”?

NICI una dintre toate bisericile creştinătăţii nu se poate mîndri că l-a avut ca membru al ei pe cel de al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Şi totuşi, atunci cînd, la 15 noiembrie 1863, şi-a ţinut celebrul discurs de la Gettysburg, cititorul pasionat al Bibliei, Abraham Lincoln, a rostit următoarele cuvinte pline de forţă:

„În urmă cu optzeci şi şapte de ani părinţii noştri au dat naştere unei naţiuni concepute în Libertate şi dedicată scopului ca toţi oamenii, creaţi egali, să fie egali. [. . .] Dar, într-un sens mai larg, noi nu putem dedica — noi nu putem consacra — noi nu putem sfinţi pămîntul acesta. El a fost consacrat de oameni curajoşi, vii şi morţi, care au luptat aici, oameni mult prea sus faţă de noi pentru ca slaba noastră putere să poată adăuga ceva la a lor sau să le-o poată diminua. Mai degrabă, noi, cei vii, trebuie să fim consacraţi pe pămînt acesta lucrării neterminate pe care ei, care au luptat aici, au făcut-o să înainteze într-un mod atît de nobil. Este mai degrabă de datoria noastră să ne dedicăm uriaşei sarcini care ne rămîne în faţă . . .”

² De la rostirea acelei memorabile cuvîntări ţinute în cimitirul naţional din Gettysburg, Pensylvania, pînă astăzi, Statele Unite s-au dezis de afirmaţia înscrisă ca motto pe biletele dolarilor americani: „In God We Trust” („Ne încredem în Dumnezeu”). În ciuda consacrării preşedintelui şi a altor americani sinceri pentru atingerea scopului unei „guvernări prin oameni,” o asemenea guvernare va „pieri de pe pămînt.” Din fericire „pentru oameni,” aceasta nu va fi o nenorocire de durată, căci va urma să vină guvernarea regală supremă a lui Dumnezeu, exercitată prin Regele său numit, Isus Cristos, spre binecuvîntarea tuturor locuitorilor globului nostru terestru, inclusiv a celor de pe continentul american de astăzi.

3, 4. a) Ce „naţiune” va apărea atunci în prim plan? b) Din ce cuvinte ale lui Iehova, adresate lui Israel, a citat Petru cu privire la această nouă naţiune?

³ Atunci va apărea în prim plan o nouă naţiune. Ce naţiune va fi aceea? Aceea căreia i-au fost adresate următoarele cuvinte inspirate: „Dar voi sînteţi o rasă aleasă, o preoţie regală, o naţiune sfîntă, un popor ca proprietate specială.’” — 1 Petru 2:9.

⁴ Prin aceste cuvinte apostolul Petru citează exprimările folosite de Dumnezeu cu referire la poporul său ales, Israel, cînd acesta se afla la muntele Sinai din Arabia, exprimări consemnate la Exod 19:5, 6. Acolo citim: „Iar acum, dacă veţi asculta cu stricteţe de glasul meu şi veţi respecta cu adevărat convenţia mea [cu voi], atunci voi veţi deveni în mod categoric proprietatea mea specială dintre toate popoarele, căci întregul pămînt îmi aparţine mie. Şi voi îmi veţi deveni un regat de preoţi şi o naţiune sfîntă.”

5. În lumina utilizării lor în Biblie termenii de „a consacra” şi „a dedica” înseamnă oare unul şi acelaşi lucru?

⁵ La Exod 19:6 şi la 1 Petru 2:9, citat mai sus, unii traducători intensifică sensul expresiei simple „o naţiune sfîntă” traducînd-o prin „naţiune consacrată,” „naţiune dedicată”a (vezi Jerusalem Bible; Moffat; Knox; The New English Bible). Acceptarea normelor lui Dumnezeu şi aplicarea lor în viaţă avea să-i separe pe israeliţi ca pe un popor consacrat sau dedicat. Dumnezeu poate „consacra”b sau „dedica” un lucru, o persoană, sau un grup de oameni. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu aceste două cuvinte pot avea acelaşi înţeles de bază. Dar întrucît oamenii imperfecţi nu pot „consacra” nimic, adică nu pot purifica nimic în vederea unui scop sfînt, ei pot să „dedice” în mod pertinent şi iubitor un lucru şi pot să se dedice în acelaşi fel şi pe ei înşişi.

6. a) Ce acţiune a fost întreprinsă atît în mod individual cît şi colectiv de către naţiunea lui Israel atunci cînd aceasta a rostit cuvintele: „Sîntem gata să facem tot ce a spus Iehova”? b) În ce aranjament i-a încadrat Dumnezeu, fără constrîngere, pe evrei?

⁶ Dumnezeu a pus în faţa israeliţilor eliberaţi posibilitatea de a deveni o naţiune sfîntă pentru el, cu condiţia ca ei ,să asculte cu stricteţe de glasul lui şi să respecte convenţia sa’ cu ei. Ei au răspuns: „Sîntem gata să facem tot ce a spus Iehova.” Astfel, atît individual cît şi colectiv, ei sau dedicat în mod irevocabil Salvatorului lor, Iehova Dumnezeu. Astfel, cu toate că Iehova i-a ales pentru că erau descendenţii naturali si lui Avraam, şi cu toate că el i-a eliberat în mod miraculos din Egipt, trecîndu-i prin Marea Roşie, el a aşteptat totuşi ca israeliţii să facă în mod voluntar această dedicare — lui şi închinării sale. Pe temeiul acesta ei au fost constituiţi ca popor de legămînt sau de convenţie al lui Iehova. În sensul acesta putem citi următoarele:

„După ce Moise a adus la cunoştinţa întregului popor fiecare poruncă, potrivit Legii, el a luat sînge de viţei şi de ţapi împreună cu apă, cu lînă stacojie şi cu isop şi a stropit cartea şi întregul popor, spunînd: Acesta este sîngele convenţiei pe care Iehova a pus-o ca pe o sarcină asupra voastră.’” — Evr. 9:19, 20; Ex. 24:1–8.

7. a) Care avea să fie situaţia evreilor din generaţiile ulterioare? b) Cum îşi puteau şi pierde starea de consacrare?

⁷ Generaţiile ulterioare de evrei urmau să se nască în această naţiune dedicată şi, în consecinţă, într-o relaţie de dedicare cu Iehova. Dar în mod individual, odată ajunşi la vîrsta responsabilităţii, trebuia ca ei să-i imite pe evreii de la Muntele Sinai, dovedind prin motivele inimii şi prin acţiunile sau faptele lor că ei erau cu adevărat dedicaţi lui Iehova cu scopul de a–şi menţine o bună atitudine înăuntrul acestei naţiuni sfinte. Într-adevăr erau implicate bunăstarea lor ca naţiune şi propria lor viaţă. Aceasta — pentru că Iehova poate înlătura starea sacră sau sfîntă cu care a investit un popor în caz că acesta se dovedeşte nedemn şi poate transfera o asemenea stare asupra acelora care se dovedesc demni. Iată de ce cuvintele originare prin care Dumnezeu îi spunea Israelului natural că va deveni „un regat de preoţi şi o naţiune sfintă” au ajuns să fie aplicate de către apotolul Petru asupra noii naţiuni creştine care a venit în existenţă la sărbătoarea Zilei a cincizecea din anul 33 e.n. Dar cum s-a petrecut acest transfer al aprobării divine?

8. a) În pragul cărei nenorociri se afla Israel atunci cînd Petru şi-a redactat întîia sa scrisoare inspirată? Ce relaţie au încetat să mai întreţină evreii cu Iehova Dumnezeu? b) Cine a constituit după aceea „naţiunea consacrată”?

⁸ Cînd apostolul a scris cuvintele din 1 Petru 2:9, poporul iudeu se afla în pragul unui dezastru naţional. Capitala lor, Ierusalimul, şi templul ce se afla în acest oraş urmau să fie distruse de către legiunile romane iar ei urmau să fie risipiţi printre toate naţiunile, aşa cum prevăzuse Isus (Luca 21:20–24). Este regretabil faptul că în anul 33 i l-ea respins pe Isus Cristos, Mediatorul noii convenţii a lui Dumnezeu şi indiscutabil că vechea convenţie a legii, care fusese mediată prin Moise, a încetat să mai fie în vigoare. „Israel după carne” era acum cel respins (1 Cor. 10:18; Matei 23:38). Iehova Dumnezeu adusese în existenţă noua naţiune a Israelului spiritual (Rom. 9:6; Gal. 6:15, 16). Această nouă „naţiune consacrată” era constituită din discipolii lui Isus Cristos cărora Petru le adresase scrisoarea sa, respectiv „cei aleşi potrivit preştiinţei lui Dumnezeu Tatăl, cu sfinţirea prin spirit.” — 1 Petru 1:1, 2.

9. Oare i-a cunoscut Dumnezeu mai dinainte pe membrii acelei naţiuni sfinte? Cum au devenit ei o „rasă aleasă”?

⁹ Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte, şi că i-a predestinat cu numele pe membri luaţi individual. Ceea ce a preştiut el a fost faptul că va aduce în existenţă o nouă „naţiune sfîntă” şi a preştiut lucrurile care aveau să i se ceară fiecărui membru în parte pentru ca respectivul să fie ales şi luat sau acceptat în rîndurile naţiunii sfinte. De asemenea această naţiune avea să fie făcută sfîntă într-un mod deosebit prin spiritul sfînt al lui Dumnezeu, membrii naţiunii fiind născuţi prin intermediul spiritului sfînt pentru a deveni fii spirituali ai lui Dumnezeu (Tit. 3:4–7). În această stare sfîntă sau sanctificată ei puteau servi ca o „preoţi regală.” În calitatea lor de persoane născute de spirit, ei erau o „rasă” sau „o rasă aleasă.”

10. Întrucît Dumnezeu tratează cu creştinii unşi ca „naţiune” sau grup, ce întrebări se ridică privitor la răspunderea individuală?

¹⁰ Dar cum a ajuns să primească importanţă această problemă a dedicării membrilor noii naţiuni pentru a-l servi pe Iehova? De vreme ce Dumnezeu îi „consacră” sau îi „dedică” în ansamblu, ca grup sau naţiune, mai trebuie oare ca fiecare să facă o dedicare a sa, fără rezerve, lui Dumnezeu, pentru a fi acceptat ca membru al acestei noi naţiuni? Nu conţin, oare, Scripturile declaraţia simplă şi clară: ,Crede în Domnul Isus Cristos şi ve fi salvat?’ Şi nu dau ele, oare, îndemnul la fel de simplu: ,Căieşte-te şi întoarce-te?’ Astfel tot ce este specificat drept cerinţe pentru a deveni discipol al lui Isus, adică un creştin, nu se reduce oare, pur şi simplu la faptul de a crede, a te căi şi a te întoarce? Isus, Fiul lui Dumnezeu, a făcut oare pasul dedicării atunci cînd a fost pe pămînt? Vom vedea.

„Am venit [. . .] să fac voia ta”

11. Sub ce aranjament — convenţie cu Dumnezeu s-a născut Isus? În ce fel?

¹¹ Galateni 4:4 ne relatează următoarele cu privire la naşterea ca om a lui Isus: „Cînd a sosit limita deplină a timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său care a ajuns să se nasca dintr-o femeie şi să stea sub lege [a] [mozaică].” După naşterea lui miraculoasă dintr-o fecioară iudaică, circumcizia sa în a opta zi a confirmat că prin naştere era membru al poporului de legămînt sau de convenţie al lui Dumnezeu şi ca atare Iosif şi Maria „l-au dus la Ierusalim ca să-l prezinte lui Iehova.” — Luca 2:22–24.

12. a) Ca simbol al cărui lucru i-a botezat Ioan pe iudeii care veneau la el? Dar de ce la început el a obiectat, atunci cînd s-a prezentat Isus la el ca să fie botezat?

¹² La această naţiune dedicată a fost trimis Ioan Botezătorul, premergătorul lui Isus Cristos, ca să cheme naţiunea la căinţă. Însuşi Isus a zis: „Eu n-am fost trimis decît la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24). Mesajul adresat acestui popor consacrat lui Dumnezeu era un mesaj special care nu era aplicabil naţiunilor neisraelite. Ioan Botezătorul le-a chemat pe acele „oi pierdute ale casei lui Israel” să se căiască de păcatele lor împotriva convenţiei Legii” (Matei 3:1–6). Ioan a botezat cu botezul care era simbolul căinţei, spunîndu-le oamenilor să creadă în cel care venea după el, adică în Isus” (Fapte 19:4). Dar cînd s-a prezentat însuşi Isus la Ioan, pentru botez, fără îndoială că el n-a făcut-o ca simbol al căinţei, căci Isus era fără păcat şi nu era un violator al convenţiei Legii, convenţie sub care se născuse. Ştiind lucrul acesta, Ioan a ezitat să-l boteze pe Isus, dar i-a satisfăcut, totuşi, cererea, după ce Isus i-a spus: „Lasă de data aceasta, pentru că în felul acesta este potrivit să îndeplinim tot ce este drept” (Matei 3:13–17). Ce înseamna lucrul acesta?

13. a) Cum a împlinit Isus Psalmul 40:7, 8? b) Ce a simbolizat botezul lui Isus?

¹³ Cu acest prilej Isus a acţionat în armonie cu profeţia referitoare la el însuşi din Psalmul 40:7, 8: „Avînd în vedere lucrul acesta, am zis: ,Iată, am venit. În sulul cărţii este scris despre mine. Plăcerea mea a fost să fac voia ta, Dumnezeule.’” Această profeţie este aplicată la Isus în Evrei 10:5–10, căci în cazul lui Isus Dumnezeu n-a aşteptat să i se aducă jertfele care erau aduse potrivit convenţiei Legii mozaice, ci a dorit drept jertfă corpul omenesc perfect pe care i-l pregătise Dumnezeu Fiului său pentru a fi sacrificat sau jertfit ca baza a noii convenţii. Astfel, atunci cînd a fost botezat, Isus nu a făcut-o pentru a i se dedica lui Dumnezeu, căci el era deja membru al unei naţiuni dedicate şi, totodată, fiind fără păcat, nu era nevoie să facă actul unei întoarceri sau convertiri (Evrei 7:26). Botezul său a fost însă simbolul actual prezentării sale, a punerii sale la dispoziţia Tatălui său ceresc, pentru a îndeplini voia sa ulterioară. În această privinţă Isus a stabilit un exemplu pentru discipolii săi.

14. a) Ce mesaj a început Isus să predice după aruncarea în închisoare a lui Ioan? b) În vederea cărui lucru i-a pregătit de această dată pe oameni botezul şi căinţa?

¹⁴ După ce Isus a auzit că Ioan Botezătorul a fost aruncat la închisoare, a început o campanie de predicare printre israeliţii deja dedicaţi „De atunci Isus a început să predice şi să spună: ,Căiţi-vă, căci regatul cerurilor s-a apropiat.’” (Mat. 4:17). Botezul ca simbol al căinţei a primit astfel o nouă intensitate (Ioan 3:26; 4:1, 2). Cînd Isus Cristos, acela care era mai mare decît Moise, s-a înălţat la cer şi i-a prezentat lui Iehova Dumnezeu valoarea jertfei sale umane, convenţia Legii mozaice a fost anulată şi a fost pusă baza „noii convenţii,” anunţată cu mult timp înainte (Ier. 31:31–34). Astfel, la sărbătoarea Zilei a cincizecea din anul 33 e.n., discipolii iudei ai lui Isus au fost transferaţi de sub convenţia Legii mozaice sub „noua convenţie,” al cărei Mediator a fost Isus Cristos, Cel care era mai mare decît Moise.c

15. Ce anume nu a luat imediat sfîrşit, odată cu anularea convenţiei Legii? b) Care era de acum voinţa lui Dumnezeu cu privire la iudeii care erau preocupaţi de relaţia lor cu Dumnezeu, bazată pe dedicare?

¹⁵ Deşi acum convenţia Legii era abrogată, totuşi perioada de timp de favoare şi de atenţie specială a lui Dumnezeu faţă de evrei, pe baza faptului că ei erau sămînţa naturală a lui Avraam, încă nu luase sfîrşit; ea a ajuns la capăt abia în anul 36 e. n. Astfel, chiar şi după prima vărsare a spiritului sfînt în anul 33 al e.n., apostolul uns de spirit — Petru — s-a adresat mulţimii de iudei din Ierusalim cu cuvintele: „Aşadar căiţi-vă şi întoarceţi-vă [convertiţi-vă] ca să vă fie şterse păcatele şi să vină de la persoana lui Iehova timpuri de înviorare şi să vă fie trimis Cristosul numit pentru voi, Isus.” Îmbunătăţirea relaţiei lor cu Dumnezeu avea să implice acum nu numai căinţa pentru păcatele săvîrşite împotriva convenţiei Legii, în care considerau că se mai află, ci şi faptul de a se prezenta ca membri în perspectivă ai acestei noi naţiuni. Aceasta avea să fie voinţa lui Dumnezeu de aici înainte pentru toţi cei care urmau şi urmează încă să devină discipoli ai lui Isus, creştini. Faptul acesta este confirmat de declaraţiile lui Petru adresate anterior, la sărbătoarea Zilei a cincizecea, iudeilor „străpunşi prin inimă” privitor la complicitatea lor la provocarea morţii lui Isus. Petru le-a spus: „Căiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în numele lui Isus Cristos, pentru iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul fără plată al spiritului sfînt.” Astfel faptul acesta implica mult mai mult decît o simplă căinţă şi decît o hotărîre generală de a face binele, bazaţi pe credinţa în Isus. — Fapte 3:19, 20; 2:37–40, NW; AV.

16. a) Atunci cînd mesajul Regatului a ajuns la samaritenii circumcişi, ce simboliza botezul lor în apă? De ce? b) Care a fost dovada palpabilă a faptului că ei fuseseră acceptaţi într-o relaţie de convenţie cu Dumnezeu?

¹⁶ Înainte de a se înălţa la cer Isus le-a spus apostolilor că ei vor urma să extindă mărturia cu privire la el „în Samaria şi pînă în cea mai îndepărtată parte a pămîntului” (Fapte 1:8). Deşi samaritenii erau neisraeliţi, oameni „de altă naţiune,” ei s-au circumcis, totuşi, pentru că au acceptat cărţile Bibliei scrise de Moise şi îl considerau pe acesta drept mijlocitor între ei şi Dumnezeu (Luca 17:16–18). În bunătatea sa nemeritată Iehova a considerat că este potrivit să-l determine pe apostolul Petru să utilizeze o cheie specială pentru samariteni cu cîtva timp înainte de folosirea aceleia pentru păgînii necircumcişi, pentru a le deschide şi unora şi altora ocaziile privitoare la regatul cerurilor. Dar întrucît acei samariteni nu fuseseră în realitate în convenţia Legii mozaice şi întrucît ei se închinau ,la ce nu cunoşteau,’ acum, cînd urmau să se boteze, este de la sine înţeles că trebuia înainte să se dedice lui Iehova Dumnezeu în numele lui Mesia, Isus, în calitate de Mediator al noii convenţii. Faptul că ulterior au fost botezaţi cu spiritul sfînt a fost dovada palpabilă a acceptării lor în noua convenţie — Matei 16:18, 19; Ioan 4:4–42; Fapte 8:5–25.

17. Cînd şi în ce fel i-a vizitat Dumnezeu pentru întîia oară pe neiudeii necircumcişi „pentru a scoate din mijlocul lor un popor pentru numele său”? b) Ce simboliza botezul lor în apă?

¹⁷ În anul 36 e.n. cînd timpul de favoare divină specială arătată iudeilor a expirat, Iehova Dumnezeu şi-a îndreptat atenţia spre neisraeliţii necircumcişi, spre păgîni, „pentru a scoate din mijlocul lor un popor pentru numele său” (Fapte 15:14–18). Pentru a utiliza încă una dintre „chei,” Petru a fost trimis la casa centurionului roman Cornelius care manifesta multă simpatie faţă de poporul iudeu. Categoric că aceşti păgîni au acceptat mărturia despre Iehova Dumnezeu şi despre glorificatul său Mesia, căci spiritul sfînt a coborît asupra lor şi ei începură să vorbească în limbi. Dumnezeu a început în mod îndurător să acorde „căinţa în vederea vieţii şi oamenilor dintre naţiuni,” prin Isus Cristos, „Mielul lui Dumnezeu care îndepărtează păcatul lumii” (Fapte 11:18; Ioan 1:29). Iehova i-a acceptat totodată şi pe ei în naţiunea sa spirituală, pe baza dedicării făcută în inima lor de a-i servi lui. Spiritul sfînt a confirmat lucrul acesta. Astfel, nici unul dintre iudeii convertiţi deja la creştinism, care l-au însoţit pe apostolul Petru, n-au putut găsi nimic de obiectat la porunca acestuia ca oamenii din casa lui Corneliu să fie botezaţi în numele lui Isus Cristos.” Această întîmplare a marcat începutul ,convertirii oamenilor dintre naţiuni’ (Fapte 10:1–48; 15:3). De atunci înainte, toţi cei care au dorit să-i servească lui Dumnezeu, fie iudei, fie păgîni, a fost nevoie să facă în inima lor o dedicare de a-i servi lui Iehova. Iar în legătură cu botezul lor în apă, ei se prezintă pentru a face voia lui Dumnezeu privitoare la ei, imitîndu-l în acest sens pe Isus. —

[Note de subsol]

DEDICARE — CUI? ŞI DE CE?

Pentru a recapitula, puteţi răspunde oare la întrebările?

□ Cine constituie ,naţiunea consacrată’ sau „sfîntă” menţionată la 1 Petru 2:9?

□ Cum s-au dedicat lui Iehova israeliţii din antichitate?

□ Oare Isus i s-a dedicat lui Dumnezeu atunci cînd a fost botezat?

□ Ce se simboliza prin apa de botez a credincioşilor samariteni şi păgîni?

□ Ce era necesar să facă neiudeii necircumcişi a deveni continuatori ai lui Isus?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Israeliţii din antichitate s-au dedicat în mod voluntar lui Iehova Dumnezeu