Creştinismul timpuriu şi Statul

CU PUŢIN timp înainte de moarte, Isus le-a spus discipolilor săi: „[Voi] nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte“ (Ioan 15:19). Dar înseamnă aceasta că creştinii vor trebui să adopte o atitudine ostilă faţă de autorităţile acestei lumi?

Nu lumeşti, dar nici ostili

Apostolul Pavel le-a spus creştinilor care trăiau în Roma: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el [superioare, NW]“ (Romani 13:1). În mod similar, apostolul Petru a scris: „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi guvernatorilor, ca unii care sunt trimişi de el să răzbune pe făcătorii de rele şi să laude pe cei care fac bine“ (1 Petru 2:13, 14). Evident, supunerea faţă de Stat şi faţă de reprezentanţii săi oficiali era un principiu acceptat printre primii creştini. Ei se străduiau să fie cetăţeni supuşi legii şi să trăiască în pace cu toţi oamenii. — Romani 12:18.

La subiectul „Biserica şi Statul“, The Encyclopedia of Religion declară: „În primele trei secole AD, Biserica creştină era în mare parte separată de lumea oficialităţilor romane . . . Totuşi, conducătorii creştini . . . au predat supunerea faţă de legea romană şi loialitatea faţă de împărat, în limitele stabilite de credinţa creştină“.

Cinste, nu închinare

Creştinii nu erau ostili faţă de împăratul roman. Ei respectau autoritatea sa şi îi acordau cinstea pe care o pretindea poziţia sa. În timpul domniei împăratului Nero, apostolul Petru le-a scris creştinilor care trăiau în diverse părţi ale Imperiului Roman: „Cinstiţi pe toţi oamenii, . . . daţi cinste împăratului [regelui, NW]“ (1 Petru 2:17). Cuvântul ‘rege’ era folosit în societatea de limbă greacă nu numai pentru regii locali, ci şi pentru împăratul roman. Apostolul Pavel i-a sfătuit pe creştinii care trăiau în capitala Imperiului Roman: „Daţi tuturor ce sunteţi datori . . . cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea“ (Romani 13:7). În mod absolut sigur, împăratul roman pretindea cinste. Cu timpul, el a pretins chiar închinare. Aici însă primii creştini au spus nu.

La procesul său ţinut înaintea unui proconsul roman în secolul al II-lea e.n., se spune că Policarp a declarat: „Eu sunt creştin. . . . Noi suntem instruiţi să le dăm tuturor cinstea cuvenită . . . , puterilor şi autorităţilor rânduite de Dumnezeu“. Policarp a ales însă moartea în locul închinării la împărat. În secolul al II-lea, apologetul Teofil din Antiohia a scris: „Vreau, mai degrabă, să dau cinste împăratului, nicidecum să mă închin lui, ci să mă rog pentru el. Dar lui Dumnezeu, Dumnezeului celui viu şi adevărat, mă închin“.

Rugăciunile potrivite pentru împărat nu aveau în nici un caz legătură cu închinarea la împărat sau cu naţionalismul. Apostolul Pavel a explicat scopul acestora: „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea“. — 1 Timotei 2:1, 2.

„La periferia societăţii“

Această conduită respectuoasă din partea primilor creştini nu le-a atras prietenia lumii în care trăiau. Istoricul francez A. Hamman relatează că primii creştini ‘se aflau la periferia societăţii’. În realitate, ei se aflau la periferia a două societăţi, cea iudaică şi cea romană, având de-a face cu multe prejudecăţi şi fiind adesea înţeleşi greşit de amândouă.

De exemplu, când a fost acuzat în mod fals de conducătorii evrei, apostolul Pavel a declarat în apărarea sa înaintea guvernatorului roman: „N-am greşit cu nimic nici împotriva legii iudeilor, nici împotriva templului, nici împotriva Cezarului . . . . Apelez la Cezar“ (Faptele 25:8, 11). Conştient că evreii complotau uciderea lui, Pavel a apelat la Nero, recunoscând astfel autoritatea împăratului roman. Mai târziu, la primul său proces ţinut la Roma, se pare că Pavel a fost achitat. Dar ulterior a fost întemniţat din nou şi se spune că a fost executat din ordinul lui Nero.

Referitor la situaţia dificilă a primilor creştini în societatea romană, sociologul şi teologul Ernst Troeltsch a scris: „Erau excluse toate serviciile şi activităţile care aveau vreo legătură cu închinarea la idoli sau cu închinarea la împărat sau cele care aveau de-a face cu vărsarea de sânge sau cu pedeapsa capitală sau cele care aveau să-i pună pe creştini în contact cu imoralitatea păgână“. Nu lăsa loc această poziţie unei relaţii paşnice şi de respect reciproc între creştini şi Stat?

Daţi Cezarului „ce sunteţi datori“

Isus a stabilit o regulă care avea să guverneze conduita creştină faţă de Statul roman şi, de altfel, faţă de orice alt guvern, declarând: „Daţi . . . Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“ (Matei 22:21). Acest sfat adresat continuatorilor lui Isus contrasta în mod izbitor cu atitudinea multor evrei naţionalişti, care nu agreau dominaţia romană şi contestau legalitatea faptului de a plăti impozite unei puteri străine.

Ulterior, Pavel le-a spus creştinilor din Roma: „De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi datorită conştiinţei. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci ei [„autorităţile superioare“ guvernamentale] sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat lucrul acesta. Daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul; cui datoraţi vama, daţi-i vama“ (Romani 13:5–7). Deşi nu făceau parte din lume, creştinii aveau obligaţia să fie cetăţeni cinstiţi, care îşi achitau impozitele, plătind Statului pentru serviciile făcute. — Ioan 17:16.

Dar se limitează cuvintele lui Isus la plătirea impozitelor? Întrucât Isus nu a specificat cu exactitate ce este al Cezarului şi ce este al lui Dumnezeu, există cazuri limită în care trebuie să se decidă potrivit contextului sau potrivit modului în care înţelegem întreaga Biblie. Cu alte cuvinte, faptul de a decide ce lucruri poate da un creştin Cezarului va implica uneori conştiinţa creştinului, aşa cum este ea luminată de principiile biblice.

Un echilibru atent între două cerinţe contradictorii

Mulţi oameni tind să ignore ceea ce a adăugat Isus după ce a spus că ceea ce este al Cezarului trebuia dat Cezarului, şi anume: „[Daţi-i] lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“. Apostolul Petru a arătat ce anume are prioritate pentru creştini. Imediat după ce i-a sfătuit să se supună regelui, sau ‘împăratului’, şi ‘guvernatorilor’ săi, Petru a scris: „Purtaţi-vă ca nişte oameni liberi, fără să faceţi din libertatea aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu. Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, daţi cinste împăratului“ (1 Petru 2:16, 17). Apostolul a arătat că creştinii sunt sclavi ai lui Dumnezeu, nu ai unui conducător uman. În timp ce trebuie să le acorde cinstea şi respectul cuvenit reprezentanţilor Statului, ei trebuie să facă lucrul acesta din teamă de Dumnezeu, ale cărui legi sunt supreme.

Cu ani mai devreme, Petru a arătat în mod clar că legea lui Dumnezeu este superioară legii omului. Sanhedrinul evreiesc era un corp administrativ pe care romanii îl învestiseră atât cu autoritate civilă, cât şi cu autoritate religioasă. Când acesta le-a ordonat continuatorilor lui Isus să înceteze să înveţe în numele lui Cristos, Petru şi ceilalţi apostoli au răspuns cu respect, dar în mod ferm: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“ (Faptele 5:29). Evident, primii creştini trebuiau să păstreze un echilibru atent între ascultarea de Dumnezeu şi supunerea potrivită faţă de autorităţile umane. Pe la începutul secolului al III-lea e.n., Tertulian s-a exprimat astfel: „Dacă totul este al Cezarului, ce îi mai rămâne lui Dumnezeu?“

Compromis cu Statul

Odată cu trecerea timpului, poziţia adoptată de creştinii din secolul întâi faţă de Stat a devenit treptat mai puţin fermă. Apostazia profeţită de Isus şi de apostoli a înflorit în secolele al II-lea şi al III-lea e.n. (Matei 13:37, 38; Faptele 20:29, 30; 2 Tesaloniceni 2:3–12; 2 Petru 2:1–3). Creştinismul apostat a făcut compromisuri cu lumea romană, a adoptat sărbătorile ei păgâne şi filozofia ei şi a acceptat nu numai serviciul civil, ci şi serviciul militar.

Profesorul Troeltsch a scris: „Începând din secolul al III-lea, situaţia a devenit mai dificilă, deoarece numărul creştinilor a crescut în păturile superioare ale societăţii şi în profesiile mai importante, în armată şi în rândul oficialităţilor. Câteva pasaje din scrierile creştine [nebiblice] conţin proteste pline de indignare împotriva ocupării unor astfel de poziţii; pe de altă parte, găsim, totodată, tentative de compromis — argumente menite să liniştească conştiinţa tulburată . . . Din timpul lui Constantin, aceste dificultăţi au dispărut; fricţiunile dintre creştini şi păgâni au încetat, şi toate funcţiile guvernamentale au devenit accesibile“.

Spre sfârşitul secolului al IV-lea e.n., această formă de creştinism falsificată şi plină de compromisuri a devenit religia de stat a Imperiului Roman.

De-a lungul istoriei sale, creştinătatea — reprezentată de Bisericile Catolică, Ortodoxă şi Protestantă — a continuat să facă compromis cu Statul, implicându-se adânc în politica acestuia şi sprijinindu-l în războaiele sale. Mulţi membri sinceri ai bisericilor care au fost şocaţi de acest lucru s-ar bucura, fără îndoială, să ştie că astăzi există creştini care respectă poziţia creştinilor din secolul întâi în relaţiile lor cu Statul. Următoarele două articole vor analiza această chestiune mai detaliat.

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Cezarul Nero despre care Petru a scris: „Daţi cinste împăratului“.

[Provenienţa fotografiei]

Muzeul capitolin, Roma

[Legenda ilustraţiei de la pagina 6]

Policarp a ales moartea în locul închinării la împărat.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 7]

Primii creştini au fost cetăţeni paşnici, cinstiţi şi care îşi achitau impozitele.