Peste 50 de ani de ‘treceri’

RELATATĂ DE EMMANUEL PATERAKIS

Cu 19 secole în urmă, apostolul Pavel a primit o invitaţie neobişnuită: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!“ Pavel a acceptat cu promptitudine această nouă ocazie de a ‘vesti Evanghelia’ (Faptele 16:9, 10). Deşi invitaţia pe care am primit-o eu nu datează de atâta timp, cu mai bine de 50 de ani în urmă am consimţit să ‘trec’ în teritorii noi în spiritul cuvintelor din Isaia 6:8: „Iată-mă, trimite-mă!“ Numeroasele călătorii pe care le-am făcut mi-au atras numele de Veşnicul Turist, însă activităţile mele s-au asemănat prea puţin cu turismul. Nu o dată mi s-a întâmplat ca atunci când am ajuns în camera de la hotel să cad în genunchi şi să-i mulţumesc lui Iehova pentru ocrotirea sa.

M-AM născut în 16 ianuarie 1916 în Hierápetra, pe insula Creta, într-o familie ortodoxă foarte devotată. Încă de când eram un prunc, mama ne lua duminica la biserică pe mine şi pe cele trei surori ale mele. Tata însă prefera să stea acasă şi să citească din Biblie. L-am adorat pe tata — un bărbat cinstit, bun şi iertător —, iar moartea lui, care a survenit când eu aveam nouă ani, m-a marcat profund.

Îmi amintesc că, pe când aveam cinci ani, am citit la şcoală o frază care spunea: „Orice lucru care ne înconjoară proclamă existenţa lui Dumnezeu“. Pe măsură ce am crescut, am fost absolut convins de aceasta. Astfel, la 11 ani m-am hotărât să scriu un eseu având ca temă Psalmul 104:24: „Cât de multe sunt lucrările Tale, DOAMNE! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune. Pământul este plin de bogăţiile Tale“. Eram fascinat de minunăţiile naturii, chiar şi de lucrurile simple ca seminţele dotate cu aripioare pentru a fi purtate de vânt departe de umbra copacului-părinte. La o săptămână după ce mi-am prezentat eseul, profesoara l-a citit în faţa clasei şi apoi în faţa întregii şcoli. Pe vremea aceea, profesorii luptau împotriva ideilor comuniste şi au fost fericiţi să audă cum apăram eu existenţa lui Dumnezeu. În ce mă priveşte, eu am fost pur şi simplu încântat să-mi exprim credinţa în Creator.

Răspunsuri la întrebările mele

Prima mea întâlnire cu Martorii lui Iehova, pe la începutul anilor ’30, îmi este încă vie în minte. Emmanuel Lionoudakis predica în toate oraşele şi satele din Creta. Am acceptat de la el câteva broşuri, însă cea care mi-a reţinut efectiv atenţia a fost broşura Unde sunt morţii? Îmi era atât de frică de moarte, încât nici măcar nu am îndrăznit să intru în camera în care murise tata. După ce am citit de mai multe ori această broşură şi am aflat ce învaţă Biblia despre starea morţilor, am simţit că teama mea superstiţioasă dispare.

Martorii vizitau oraşul nostru o dată pe an, în timpul verii, şi îmi aduceau mai multă literatură de citit. Încet, încet, înţelegerea mea cu privire la Scripturi a crescut, dar am continuat să frecventez Biserica Ortodoxă. Însă cartea Eliberare a marcat un punct de cotitură. Ea arăta clar diferenţa dintre organizaţia lui Iehova şi cea a lui Satan. Din acel moment am început să studiez cu mai multă regularitate Biblia şi toate publicaţiile Societăţii Watch Tower care ajungeau în mâinile mele. Întrucât Martorii lui Iehova erau sub interdicţie în Grecia, studiam în secret noaptea. Totuşi eram atât de entuziasmat de ceea ce învăţam, încât nu mă puteam reţine să nu vorbesc cu oricine despre aceste lucruri. Nu peste mult timp, poliţia a început să mă urmărească, făcându-mi cu regularitate vizite la orice oră din zi sau din noapte şi căutând literatură.

În 1936 am asistat pentru prima dată la o întrunire, în oraşul Iráklion, aflat la o distanţă de aproximativ 120 de kilometri. Eram atât de fericit să-i întâlnesc pe Martori! Majoritatea dintre ei erau oameni simpli, agricultori în mare parte, însă ei m-au convins că acesta este adevărul. Dedicarea la Iehova am făcut-o acolo şi atunci.

Botezul a fost un eveniment pe care nu-l voi uita niciodată. Într-o noapte foarte întunecoasă din 1938, fratele Lionoudakis ne-a luat pe mine şi pe doi dintre tinerii cu care eu studiam Biblia şi ne-a dus pe plajă. După ce a spus o rugăciune, ne-a scufundat în apă.

Sub arest

Prima dată când am ieşit în predicare a fost o ocazie memorabilă, ca să nu spun mai mult. Am întâlnit un fost prieten de şcoală care devenise preot şi am avut o discuţie excelentă cu el. Însă, după aceea, el mi-a explicat că, potrivit ordinului dat de episcop, trebuia să pună să fiu arestat. În timp ce aşteptam în biroul primarului să vină poliţia dintr-un sat vecin, afară s-a strâns o mulţime. Aşa că am luat Noul Testament în greacă pe care l-am găsit în birou şi am început să le vorbesc din capitolul 24 al cărţii Matei. La început, oamenii nu au vrut să asculte, dar a intervenit preotul. „Lăsaţi-l să vorbească“, a spus el. „Este Biblia noastră.“ Am fost în stare să vorbesc o oră şi jumătate. Astfel, prima mea zi în minister a fost şi prima ocazie de a ţine o cuvântare publică. Întrucât poliţia nu sosise când am terminat, primarul şi preotul au decis să pună un grup de oameni să mă gonească din localitate. La prima cotitură a drumului am început să fug cât am putut de tare pentru a nu fi lovit de pietrele pe care le aruncau după mine.

În ziua următoare, doi poliţişti însoţiţi de episcop m-au arestat la locul de muncă. La secţia de poliţie am reuşit să le depun mărturie din Biblie, dar, pentru că literatura biblică pe care o deţineam eu nu avea ştampila episcopului, cerută de lege, am fost acuzat de prozelitism şi de distribuire de literatură neautorizată. Am fost eliberat până la proces.

Procesul a avut loc o lună mai târziu. În apărarea mea am susţinut că nu făceam altceva decât să ascult de porunca lui Cristos de a predica (Matei 28:19, 20). Judecătorul a replicat cu sarcasm: „Băiete, Cel care a dat această poruncă a fost crucificat. Din nefericire, eu nu am autoritatea de a-ţi aplica o pedeapsă similară“. Cu toate acestea, un avocat tânăr pe care nu îl cunoşteam mi-a luat apărarea, spunând că, cu atâta comunism şi ateism peste tot, tribunalul ar trebui să fie mândru că există tineri pregătiţi să apere Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi a venit la mine şi m-a felicitat cu sinceritate pentru declaraţia de apărare pe care o făcusem în scris şi care se afla în dosarul meu. Impresionat de faptul că eram atât de tânăr, el s-a oferit să mă apere fără plată. În loc de minimum trei luni, am fost condamnat la numai zece zile de închisoare şi la o amendă de 300 de drahme. O astfel de opoziţie nu a făcut decât să-mi întărească hotărârea de a-l sluji pe Iehova şi de a apăra adevărul.

Cu altă ocazie când am fost arestat, judecătorul a remarcat uşurinţa cu care citam din Biblie. El i-a cerut episcopului să părăsească biroul lui, spunând: „Dumneavoastră v-aţi făcut partea. Acum mă ocup eu de el“. Apoi a scos Biblia lui şi am vorbit despre Regatul lui Dumnezeu toată după-amiaza. Astfel de întâmplări m-au încurajat să continuu în pofida dificultăţilor.

Condamnat la moarte

În 1940 am fost recrutat pentru serviciul militar şi am scris o scrisoare în care am explicat de ce nu puteam accepta să fiu încorporat. Două zile mai târziu am fost arestat şi bătut cu cruzime de poliţie. Apoi m-au trimis pe front în Albania, unde am fost judecat de curtea marţială pentru că refuzasem să lupt. Autorităţile militare mi-au spus că erau mai puţin interesate de validitatea refuzului meu de a lupta decât de efectul pe care l-ar putea avea exemplul meu asupra soldaţilor. Am fost condamnat la moarte, însă, din cauza unei greşeli făcute într-un document legal, această sentinţă a fost comutată, spre marea mea uşurare, la zece ani de muncă silnică. Am petrecut următoarele câteva luni într-o închisoare militară din Grecia în condiţii foarte grele, din cauza cărora am şi acum urmări fizice.

Însă închisoarea nu m-a oprit din predicare. Dimpotrivă! Era uşor să iniţiezi discuţii, deoarece mulţi erau curioşi să ştie de ce se afla un civil într-o închisoare militară. Una dintre aceste discuţii purtate cu un tânăr sincer a dus la un studiu biblic, pe care l-am ţinut în curtea închisorii. După 38 de ani l-am întâlnit din nou pe acest bărbat la o adunare. El acceptase adevărul şi slujea ca supraveghetor într-o congregaţie de pe insula Lefkás.

În 1941, când trupele lui Hitler au invadat Iugoslavia, noi am fost transferaţi la închisoarea din Preveza, un port situat mai în sud. În timpul călătoriei, convoiul nostru a fost atacat de bombardiere germane, iar nouă, prizonierilor, nu ni s-a mai dat nimic de mâncare. Când pâinişoara pe care o aveam s-a terminat, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dacă este voinţa ta să mor de foame după ce m-ai salvat de la pedeapsa cu moartea, atunci facă-se voia ta“.

În ziua următoare, un ofiţer m-a chemat deoparte în timpul apelului şi, după ce a aflat de unde eram, cine erau părinţii mei şi de ce mă aflam în închisoare, mi-a spus să-l urmez. El m-a dus în oraş la popota ofiţerilor, m-a pus în faţa unei mese pe care era pâine, brânză şi miel fript şi mi-a spus să mă servesc. Însă i-am explicat că, atâta timp cât ceilalţi 60 de prizonieri nu aveau nimic de mâncare, conştiinţa nu-mi permitea să mănânc. Ofiţerul a răspuns: „Nu pot hrăni toată lumea! Tatăl tău a fost foarte generos cu tatăl meu. Am o obligaţie morală faţă de tine, dar nu faţă de ceilalţi“. „În cazul acesta nu pot face altceva decât să mă întorc“, i-am răspuns. El s-a gândit un moment şi apoi mi-a dat o geantă mare în care să pun câtă mâncare puteam.

Când m-am întors în închisoare am pus geanta jos şi am spus: „Domnilor, aceasta este pentru voi“. Întâmplător, cu o seară înainte fusesem acuzat că eu eram răspunzător de situaţia jalnică a celorlalţi prizonieri, deoarece nu mă alăturasem rugăciunilor lor adresate fecioarei Maria. Însă un comunist îmi luase apărarea. Acum, văzând mâncarea, el le-a spus celorlalţi: „Unde este «fecioara Maria» a voastră? Aţi spus că vom muri din cauza acestui om, şi totuşi el este cel care ne aduce de mâncare“. Apoi s-a întors spre mine şi a zis: „Emmanuel! Vino şi spune o rugăciune de mulţumire“.

La puţin timp după aceea, înaintarea trupelor germane i-a determinat pe gardienii închisorii să fugă, eliberând prizonierii. Eu m-am îndreptat spre Patras ca să mă întâlnesc cu alţi Martori înainte de a merge la Atena, la sfârşitul lunii mai a anului 1941. Acolo am reuşit să fac rost de haine şi pantofi şi am făcut prima baie după mai mult de un an de zile. Cât timp a durat ocupaţia, germanii m-au oprit de multe ori în timp ce predicam, însă nu m-au arestat niciodată. Unul dintre ei a spus: „În Germania, pe Martorii lui Iehova îi împuşcăm. Dar aici am dori ca toţi duşmanii noştri să fie Martori!“

Activităţile postbelice

Ca şi cum Grecia nu ar fi văzut destule lupte, din 1946 până în 1949 ea a fost sfâşiată în continuare de războiul civil, care a provocat mii de morţi. Fraţii aveau nevoie de multă încurajare pentru a rămâne tari într-o perioadă în care simpla asistare la întruniri se putea solda cu arestul. Câţiva fraţi au fost condamnaţi la moarte pentru poziţia lor neutră. Dar, în pofida acestui lucru, mulţi oameni au reacţionat pozitiv la mesajul Regatului, iar noi efectuam un botez sau două pe săptămână. În 1947 am început să lucrez în timpul zilei la birourile din Atena ale Societăţii, iar noaptea să vizitez congregaţiile ca supraveghetor itinerant.

În 1948 am avut bucuria de a fi invitat la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower, în Statele Unite. Însă exista o problemă. Din cauza condamnării mele anterioare nu puteam obţine un paşaport. Dar un bărbat cu care studiam Biblia era în relaţii amicale cu un general. Mulţumită acestui elev, în numai câteva săptămâni am obţinut paşaportul. Însă am fost îngrijorat când, nu cu mult înainte de data plecării, am fost arestat pentru că distribuiam Turnul de veghere. Un poliţist m-a dus la şeful Securităţii Statului din Atena. Spre surprinderea mea totală, el era unul dintre vecinii mei. Poliţistul i-a explicat de ce fusesem arestat şi i-a dat pachetul cu reviste. Vecinul meu a scos din biroul lui un teanc de reviste Turnul de veghere şi mi-a spus: „Nu am ultimul număr. Pot să iau un exemplar?“ Ce uşurare am simţit când am văzut cum acţionează mâna lui Iehova în astfel de situaţii!

A 16-a clasă a Galaadului, ţinută în 1950, mi-a îmbogăţit experienţa. La sfârşit am fost repartizat în Cipru, unde, nu după mult timp, am descoperit că opoziţia din partea clerului era la fel de cruntă ca în Grecia. Deseori ne-am confruntat cu mulţimi de fanatici religioşi incitaţi la revoltă de preoţi ortodocşi. În 1953, viza mea pentru Cipru nu a fost reînnoită, aşa că am primit o nouă repartiţie la Istanbul, Turcia. Şederea mea a fost de scurtă durată şi aici. Tensiunile politice dintre Turcia şi Grecia au făcut ca, în pofida unor rezultate bune în lucrarea de predicare, să trebuiască să plec, primind o altă repartiţie: Egipt.

Pe când mă aflam în închisoare, îmi venea în minte Psalmul 55:6, 7. În acest psalm, David şi-a exprimat dorinţa fierbinte de a fugi în deşert. Nu mi-am imaginat niciodată că într-o zi voi fi exact într-un astfel de loc. În 1954, după o călătorie obositoare de câteva zile cu trenul şi apoi cu vaporul pe Nil, am ajuns în sfârşit la destinaţie: Khartoum, Sudan. Tot ce doream era să fac un duş şi să mă culc. Însă am uitat că era miezul zilei. Apa, păstrată într-un rezervor pe acoperiş, m-a opărit, obligându-mă să port câteva luni o cască colonială, până când mi s-a vindecat pielea capului.

Deseori m-am simţit izolat acolo, singur în mijlocul Saharei, la o mie şase sute de kilometri depărtare de cea mai apropiată congregaţie, însă Iehova m-a susţinut şi mi-a dat tăria de a continua. Câteodată, încurajarea venea din cele mai nebănuite surse. Într-o zi l-am întâlnit pe directorul Muzeului din Khartoum. El era un om cu vederi largi şi am purtat cu el o discuţie interesantă. Aflând că eram grec de origine, m-a rugat să merg la muzeu ca să traduc nişte inscripţii de pe câteva obiecte găsite într-o biserică datând din secolul al VI-lea. După cinci ore petrecute într-un subsol neaerisit am descoperit numele lui Iehova, tetragrama, scris pe o farfurioară. Imaginaţi-vă bucuria mea! În Europa nu este ceva neobişnuit să vezi numele divin în biserici, dar în mijlocul Saharei este extraordinar de neobişnuit!

După adunarea internaţională din 1958 am fost numit supraveghetor de zonă, urmând să vizitez fraţii din 26 de ţări şi teritorii din Orientul Mijlociu şi Apropiat, precum şi din jurul Mediteranei. Deseori nu ştiam cum voi ieşi dintr-o situaţie încurcată, dar Iehova mi-a arătat mereu o cale de ieşire.

Întotdeauna am fost impresionat de grija pe care organizaţia lui Iehova le-o poartă Martorilor care sunt izolaţi în anumite ţări. Odată am întâlnit un frate indian care lucra la o sondă petrolieră. După toate probabilităţile, el era singurul Martor din ţară. În dulăpiorul lui avea publicaţii în 18 limbi, pe care li le oferea colegilor de muncă. Nici aici, unde orice religie străină era strict interzisă, fratele nostru nu şi-a neglijat responsabilitatea de a predica vestea bună. Colegii lui au fost impresionaţi văzând că un reprezentant al religiei lui fusese trimis să-l viziteze.

În anul 1959 am vizitat Spania şi Portugalia. În acel timp, în ambele ţări era dictatură militară, iar lucrarea Martorilor lui Iehova era strict interzisă. Într-o lună am reuşit să ţin peste o sută de întruniri, încurajându-i pe fraţi să nu renunţe în pofida dificultăţilor.

Nu mai sunt singur

Timp de peste 20 de ani l-am slujit pe Iehova în serviciul cu timp integral ca celibatar, însă la un moment dat am obosit din cauza călătoriilor mele constante şi a lipsei unei locuinţe stabile. Cam în această perioadă am cunoscut-o pe Annie Bianucci, o pionieră specială ce activa în Tunisia. Ne-am căsătorit în 1963. Iubirea ei pentru Iehova şi pentru adevăr, devoţiunea pentru minister îmbinată cu arta de a preda, precum şi cunoştinţele ei în domeniul limbilor străine s-au dovedit a fi o adevărată binecuvântare în lucrarea noastră misionară şi de circumscripţie pe care am desfăşurat-o în nordul şi vestul Africii şi în Italia.

În august 1965, soţia mea şi cu mine am fost repartizaţi la Dakar, Senegal, unde am avut privilegiul să organizez biroul de filială local. Senegalul era o ţară remarcabilă în ce priveşte toleranţa ei religioasă, care se datora, fără îndoială, preşedintelui Léopold Senghor, unul dintre puţinii şefi de stat africani care i-au scris preşedintelui statului Malawi, Banda, în sprijinul Martorilor lui Iehova în timpul cumplitei persecuţii din anii ’70.

Bogata binecuvântare a lui Iehova

În 1951, când am plecat de la Galaad spre Cipru, aveam şapte valize. Când am plecat spre Turcia, am rămas cu cinci. Însă călătorind atât de mult, a trebuit să mă obişnuiesc cu un bagaj de 20 de kilograme, limita maximă permisă în avion, care includea dosarele şi mica mea maşină de scris. Într-o zi i-am spus fratelui Knorr, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower: „Voi mă ocrotiţi de materialism. Mă faceţi să trăiesc cu 20 de kilograme, şi eu o duc foarte bine“. Nu m-am simţit niciodată privat de ceva pentru că nu aveam multe lucruri materiale.

Principala mea problemă în timpul călătoriilor a fost trecerea dintr-o ţară într-alta. Într-o zi, în timp ce mă aflam într-o ţară în care lucrarea era interzisă, un funcţionar vamal a început să-mi scotocească prin dosare. Acest lucru îi punea în pericol pe Martorii din ţară, aşa că am scos din jachetă o scrisoare de la soţia mea şi i-am spus funcţionarului vamal: „Observ că vă place să citiţi corespondenţa. Aţi dori să citiţi şi această scrisoare de la soţia mea, scrisoare care nu este în dosare?“ Stânjenit, el şi-a cerut scuze şi m-a lăsat să trec.

Din 1982, soţia mea şi cu mine slujim ca misionari în Nice, în sudul Franţei. Din cauza sănătăţii mele precare, eu nu mai pot face la fel de mult ca înainte. Dar aceasta nu înseamnă că bucuria noastră s-a diminuat. Am văzut că ‘lucrarea noastră nu este zadarnică’ (1 Corinteni 15:58). Am bucuria să văd numeroase persoane cu care am avut privilegiul să studiez de-a lungul anilor, precum şi peste 40 de membri ai familiei mele slujindu-i cu fidelitate lui Iehova.

Nu regret absolut deloc sacrificiile pe care le-a implicat viaţa mea presărată cu atâtea ‘treceri’. La urma urmelor, nici unul dintre sacrificiile pe care noi le facem nu se poate compara cu ceea ce au făcut pentru noi Iehova şi Fiul său, Cristos Isus. Când privesc în urmă la cei peste 60 de ani de când cunosc adevărul, pot spune că Iehova m-a binecuvântat din abundenţă. Aşa cum declară Proverbele 10:22, „binecuvântarea [lui Iehova, NW] îmbogăţeşte“.

Fără îndoială, „bunătatea [lui Iehova] preţuieşte mai mult decât viaţa“ (Psalmul 63:3). Pe măsură ce neplăcerile generate de vârsta înaintată continuă să se înmulţească, în rugăciunile mele menţionez deseori cuvintele psalmistului inspirat: „În Tine, DOAMNE, îmi pun încrederea; să nu rămân de ruşine niciodată! Căci Tu eşti nădejdea mea, Stăpâne, DOAMNE; în Tine mă încred din tinereţea mea; Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţea mea şi până acum eu am vestit lucrările Tale minunate. Nu mă părăsi, Dumnezeule, acum, când sunt bătrân şi cu capul cărunt“. — Psalmul 71:1, 5, 17, 18.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu soţia mea, Annie, astăzi

„Un cadou minunat de la Iehova“

EDIŢIA din 1 mai 1996 a revistei Turnul de veghere a dezbătut pe larg subiectul neutralităţii creştine şi modul în care putem ţine în echilibru responsabilităţile pe care le avem faţă de Iehova şi faţă de „Cezar“ (Matei 22:21). S-au primit multe exprimări de apreciere pentru noile informaţii furnizate. Printre ele se află următoarea scrisoare a unui Martor din Grecia, adresată Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova:

„Vreau să-mi exprim profunda recunoştinţă faţă de voi toţi, fraţi dragi, pentru că vă îngrijiţi de noi atât de bine din punct de vedere spiritual. Întrucât am petrecut nouă ani în închisoare pentru credinţa mea creştină, apreciez foarte mult ideile minunate din numărul din 1 mai 1996 al Turnului de veghere (Isaia 2:4). Acesta a fost un cadou minunat de la Iehova. — Iacov 1:17.

În timp ce mă delectam cu aceste articole, mi-am amintit un comentariu făcut într-o ediţie anterioară a Turnului de veghere (1 august 1994, pagina 14): «Evident, rezonabilitatea este o calitate preţioasă care ne îndeamnă să-l iubim pe Iehova şi mai mult». Da, fraţilor, îi mulţumesc lui Iehova pentru că fac parte din organizaţia lui binevoitoare şi iubitoare, care reflectă în mod clar înţelepciunea sa. — Iacov 3:17.

Lumina crescândă care s-a observat în Turnul de veghere din 1 mai a fost bine primită aici în Grecia, mai ales de cei care au petrecut câţiva ani în închisoare sau care se află încă în închisoare din cauza credinţei lor. Vă mulţumesc încă o dată. Iehova să vă întărească cu spiritul lui ca să continuaţi să ne furnizaţi o hrană spirituală valoroasă în aceste timpuri dificile“.