„Da, vreau!”

VESTEA că Isus Cristos vindeca bolnavii şi scotea demonii ajunsese deja şi într-un oarecare oraş din Galileea. Acolo a venit la el un lepros.

Leprosul s-a aruncat cu faţa la pămînt şi a început să-l implore pe Isus, zicîndu-i: „Dacă tu vrei poţi să mă curăţeşti.” „Auzind această,” relatează Biblia, „Isus s-a, simţit mişcat de milă, şi-a întins mîna, l-a atins şi i-a spus: „Da, vreau! Fii curăţat. Şi imediat lepra s-a îndepărtat de la el, iar el a fost curăţat.” — Marcu 1:40–42; Luca 5:12, 13.

Iată deci un om care suferea de lepră — o boală îngrozitoare în timpul acela. Deoarece se temeau ca nu cumva să se molipsească de această boală înspăimîntătoare, oamenii aveau repulsie faţă de leproşi. Dar ce a făcut Isus? Şi-a întins mîna şi l-a atins pe lepros. El nu s-a temut. Dimpotrivă, el a simţit compasiune faţă de acel om.

Deşi era foarte ocupat, Isus a reuşit întotdeauna să înţeleagă simţămintele, nevoile şi condiţiile în care se aflau oamenii. Există multe asemenea exemple semnificative care arată că Isus se interesa personal de alţii. Această însuşire a lui Isus ni-l face şi mai drag, ne mingîie şi ne întăreşte. Ceea ce simte el faţă de persoanele care au nevoie de ajutor nici astăzi n-ar putea fi exprimat cu mai multă elocvenţă decît prin ceea ce i-a spus el leprosului: „Da, vreau!”

Prin aceasta, Isus a reflectat în mod strălucit personalitatea Tatălui său, Iehova Dumnezeu. Ca Dumnezeu al eternităţii şi al perfecţiunii, lui nu îi lipsea nimic. Cu toate acestea el a hotărît ca şi alte fiinţe vii să profite de pe urma iubirii şi inţelepciunii sale. De aceea, el a creat în cer şi pe pămînt viaţă inteligentă şi conştientă, înzestrată cu capacitatea de a iubi. Iar el nu numai că procură cu generozitate ceea ce este necesar creaturilor lui în ansamblu, ci se interesează în mod personal de noi şi îndeaproape, ascultînd rugăciunea şi examinînd inima fiecăruia în parte. — Rom. 8:26, 27.

Interesîndu-se şi ei la rîndul lor, în mod personal, de fiecare în parte şi în mod neegoist, adevăraţii continuatori ai lui Isus dau dovadă că ei sînt imitatori ai lui Iehova Dumnezeu şi că împlinesc voia lui Dumnezeu, uneori chiar fără să-şi dea seama.

S-O VIZITEZ DIN NOU

Isus le-a poruncit discipolilor săi să predice vestea bună a regatului lui Dumnezeu (Mat. 24:14; 28:19, 20; Fapte 1:8). Deoarece Martorii lui Iehova acordă o foarte mare seriozitate acestei însărcinări, ei trec pe la fiecare uşă animaţi de dorinţa vie de a transmite mesajul Bibliei oricui ar fi dispus să-l asculte.

Cel mai mare succes îl au evanghelizatorii care manifestă un sincer interes faţă de oamenii care locuiesc în teritoriul repartizat lor. Un asemenea interes îi va determina pe cei care anunţă „vestea bună” să-i asculte pe oameni, pentru a putea afla cît mai multe lucruri despre ei. Un bun medic nu înmînează pacientului o reţetă fără sa-l fi examinat mai întîi cu deosebită atenţie. Tot aşa, dacă inima creştinului este plină de dorinţa de a ajuta oamenii, el, de asemenea, va vrea să ajungă să-i cunoască. Numai atunci va putea un martor al lui Iehova să-i ajute pe oameni efectiv.

De aceea, cea mai bună pregătire pe care o pot face Martorii lui Iehova pentru activitatea de predicare, nu constă atît în memorizarea anumitor prezentări verbale, cît în pregătirea inimii lor. Dacă înima noastră simte un interes sincer faţă de oamenii pe care îi întîlnim, niciodată nu vom duce lipsă de cuvinte. Vom vorbi şi vom face exact ceea ce trebuie pentru a-i ajuta din punct de vedere spiritual.

Faptul că arătăm interes faţă de persoana altora, pe parcursul serviciului nostru ministerial, ne va face să ne gîndim la persoanele pe care le întîlnim chiar şi după ce plecăm de la ele; ne va face să dorim să le vizităm din nou.

O martoră a lui Iehova din Connecticut (Statele Unite), relatîndu-i mamei sale cum, în timpul activităţii sale de predicare din casă în casă, a întîlnit o tînără femeie, a spus: „Ea s-a uitat la mine cu nişte ochi mari, albaştri şi mi-a zis: ’Eu nu cred în Dumnezeu.’ Dar simt că aici e ceva, mamă, şi vreau s-o vizitez din nou.”

Şi Martora s-a reîntors, într-adevăr. S-a început un studiu biblic. După şase luni, tînăra femeia a început să ia parte la predicarea din casă în casă şi curînd după aceea s-a botezat. Astăzi, fosta ateistă este soţia unui supraveghetor călător al Martorilor lui Iehova.

Deoarece îi imităm pe Iehova şi Isus, arătînd interes faţă de persoana altora, oamenii sînt atraşi spre noi şi spre adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu, pe care îl predicăm noi.

„GRIJĂ UNUL FAŢĂ DE ALTUL”

Legătura care uneşte pe discipolii lui Isus în adunarea creştină este interesul plin de iubire pe care-l manifestă unii faţă de alţii (Ioan 13:35; Gal. 6:10). Apostolul Pavel a asemănat adunarea creştină cu un corp omenesc, cînd a descris interdependenţa şi interesul reciproc care există între membrii ei. El a scris:

Ochiul nu poate să spună mîinii: ,Nu am nevoie de tine’; sau, din nou, capul nu poate să spună picioarelor: ,Nu am nevoie de voi’ (. . .) nu trebuie să fie nici o separare în corp, ci (. . .) membrele lui trebuie să aibă aceeaşi grijă unele faţă de altele.” — I Cor. 12:14–25.

Expresia în limba greacă pentru „să aibă aceeaşi grijă unele faţă de altele” înseamnă literal ,trebuie să fie îngrijorate unele pentru altele’ (Kingdom Interlinear Translation). Aceasta subliniază intensitatea interesului pe care membrii adunării trebuie să-l aibă unul faţă de celălalt. Pavel aduce un argument convingător în această privinţă, şi spune: „Dacă un singur membru suferă, toate celelalte membre suferă cu el; sau dacă un membru este glorificat, toate celelalte membre se bucură împreună cu el.” — I Cor. 12:26.

Arătînd interes faţă de o persoană, noi o determinăm să-şi manifeste calităţile. Astfel vom distinge capacitatea lor de a face binele şi o vom stimula.

Biblia ne spune că Barnaba a arătat interes faţă de persoana lui Ioan, supranumit Marcu, în care a văzut un tovarăş de lucru. Barnaba a văzut că Marcu avea bune aptitudini, în ciuda greutăţilor pe care acesta le făcuse lui Pavel şi Barnaba, în prima lor călătorie misionară. Ca urmare, Marcu a fost ajutat să se dezvolte spiritual, pentru a deveni un minunat slujitor al lui Dumnezeu (Fapte 13:5, 13; 15:36–39; II Tim. 4:9–11). Marcu a fost, în cele din urmă, binecuvîntat de Dumnezeu cu un deosebit privilegiu, acela de a fi inspirat să scrie cartea biblică ce îi poartă numele.

În mod asemănător, în Statele Unite, un bătrîn creştin a manifestat interes faţă de persoana unui adolescent din adunare. El îl invita cu regularitate pe tînăr să vină şi să ajute la construirea unei Săli a Regatului, locul de întîlnire a adunării. În drumul lor spre casă, luau o gustare împreună şi discutau. Adolescentul a crescut acum şi e supraveghetor de circuit. Dar el îşi mai aminteşte de interesul pe care l-a arătat bătrînul faţă de el, ca unul din momentele importante ale dezvoltării sale spirituale.

Prin urmare, interesul nostru sincer faţă de alţii — fie persoane cărora le transmitem mesajul Bibliei — fie fraţi şi surori de spirit din adunare, inclusiv tineri, bătrîni, bolnavi, văduve şi orfani, fie membrii ai familiilor noastre — ne va înmulţi bucuria, va da un sens suplimentar vieţii noastre şi va contribui totodată la fericirea lor.

În acelaşi timp avem încrederea că şi Dumnezeu ne va răsplăti în multe feluri. După cum ne-a asigurat Isus: „Este mai multă fericire să dai decît să primeşti” (Fapte 20:35). Aşadar toţi cei ce-l iubesc pe Dumnezeu cu sinceritate, să-l imite pe Tatăl ceresc, manifestînd interes faţă de persoana altora. Isus a exemplificat cum să facem aceasta cînd i-a spus leprosului: „Da, vreau!”

Iehova — un turn tare

SALVAREA vine din încrederea în Iehova, după cum arată şi experienţa pe care au avut-o două surori de sînge din sud-estul Franţei. Una dintre ele relatează:

„Era ora 12,30 noaptea şi amîndouă dormeam liniştite. Deodată, am fost deşteptate de un zgomot ciudat care venea din bucătărie, iar apoi un bărbat apăru în pragul uşii. Cuprinsă de panică, sora mea a strigat: ’Iehova, Iehova, te rog ajută-ne!’ Drept care omul ne-a poruncit să tăcem, ameninţîndu-ne cu un cuţit şi cu o pilă. Mulţumită lui Iehova, ne-am recăpătat calmul şi ne-am îmbracat.

Deoarece străinul se tăiase la mînă cînd a spart geamul bucătăriei, după ce se căţarase pînă pe balconul apartamentului nostru care se afla la etajul al VI-lea, i-am pansat rana, i-am pregătit ceva de mîncare şi i-am făcut o cafea, ca să-l ajutăm să înlăture efectele alcoolului. De asemenea, i-am vorbit despre Iehova şi i-am arătat cum trebuie să ne încredem în el. El a răspuns că nu îl cunoaşte pe Iehova, ba chiar şi- bătut joc de numele lui. În timp ce şedea şi privea la noi, sora mea citea Biblia iar eu mă rugam în gînd. Evident, iritat de calmul nostru, luă de pe jos un ciob din geamul spart, îl lipi de gîtul sorei mele, iar cuţitul i-l puse la ceafă şi apoi spuse: ,Numai să ăpăs un pic şi va ţîşni sîngele.’ Am sărit în picioare şi i-am spus răspicat: ’Nu poţi să ne sperii, deoarece Iehova este cu noi ca să ne susţină şi să ne scape. Chiar dacă ne omori, avem speranţa că vom fi înviate.’ Descumpănit de aceste cuvinte, se lăsă păgubaş.

Era aproape 2,45 dimineaţa cînd a spus că va pleca, iar eu l-am însoţit pînă la uşă. În timp ce ieşea, a spus: ’E-n regulă. Am înţeles: Iehova este mai puternic decît mine.’ După ce am tras jaluzelele la bucătărie, am înălţat o rugăciune de mulţumire lui Iehova, Dumnezeul nostru, care nu ne-a părăsit.” — Prov. 18:10.