Să ne facem dinainte o planificare pentru cei dragi

POVESTEA tristă a lui Annie a apărut de curând într-un ziar african. Soţul lui Annie a fost om de afaceri. El a murit în 1995, lăsând în urmă 15 automobile, câteva conturi în bancă, aproximativ 4 000 de dolari americani în numerar, un magazin, un bar şi o casă cu trei dormitoare. Însă nu a lăsat nici un testament.

Potrivit unor informaţii, cumnatul lui Annie a pus mâna pe bunuri şi pe bani şi i-a dat cu forţa afară din casă pe ea şi pe copiii ei. Rămaşi pe drumuri, Annie împreună cu copiii locuiesc acum la fratele ei. Patru copii au fost nevoiţi să părăsească şcoala, deoarece nu au cu ce să-şi plătească taxele şcolare şi uniformele.

Annie a apelat la un tribunal, care a hotărât să i se înapoieze o parte din bunuri, inclusiv un automobil. Însă nu i s-a înapoiat nimic. Ea trebuie să meargă din nou la tribunal pentru a obţine o ordonanţă prin care să-l forţeze pe cumnatul ei să se supună hotărârii judecătoreşti.

De ce să ne gândim la moarte?

Povestea lui Annie ilustrează ce se poate întâmpla când un cap de familie nu face un testament în eventualitatea că ar muri. Când mor, toţi oamenii „lasă altora avuţiile lor“ (Psalmul 49:10). În plus, morţii nu au nici o autoritate asupra bunurilor lor (Eclesiastul 9:5, 10). Pentru a avea un cuvânt de spus în legătură cu ce se va întâmpla cu bunurile sale, o persoană trebuie să pună lucrurile în ordine înainte de a muri.

Deşi cu toţii ştim că am putea muri pe neaşteptate, mulţi oameni nu iau măsuri anticipate pentru cei dragi care rămân în viaţă. Chiar dacă în centrul discuţiei noastre se vor afla anumite grupuri culturale din Africa, probleme asemănătoare există şi în alte zone ale globului.

Faptul de a face un testament sau de a lua alte măsuri legale cu privire la împărţirea bunurilor tale în cazul morţii este o chestiune personală (Galateni 6:5). Totuşi, cineva ar putea întreba: „Cum este posibil ca un bărbat care îşi iubeşte şi îşi îngrijeşte soţia şi copiii cât timp este în viaţă să nu ia nici o măsură pentru bunăstarea lor în cazul în care ar muri?“ Un motiv principal este acela că celor mai mulţi dintre noi nu ne place să ne gândim că am putea muri, cu atât mai puţin să facem planuri în această privinţă. De fapt, noi nu putem prevedea ziua morţii noastre, aşa cum spune Biblia: „Şi nu ştiţi ce va fi ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu este decât un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare“. — Iacov 4:14.

Faptul de a face planuri în eventualitatea morţii este un lucru practic, dar şi o modalitate de a manifesta grijă iubitoare pentru cei rămaşi în viaţă. Dacă nu ne îngrijim noi de treburile noastre, o vor face alţii. Probabil că oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată vor lua hotărâri cu privire la bunurile noastre şi la pregătirile pentru înmormântare. În unele ţări, în asemenea situaţii, Statul hotărăşte cine va intra în posesia banilor şi a bunurilor noastre. În alte ţări, hotărăsc rudele, iar deciziile lor sunt deseori însoţite de certuri care provoacă animozitate între membrii familiei. Mai mult decât atât, s-ar putea ca ceea ce vor hotărî alţii să fie foarte diferit de ceea ce am fi dorit noi.

Acapararea bunurilor

O soţie suferă cel mai mult atunci când îi moare soţul. Pe lângă suferinţa cauzată de pierderea partenerului ei, deseori bunurile îi sunt luate cu forţa. Lucrul acesta a fost prezentat mai înainte în cazul lui Annie. În parte, motivul pentru care bunurile îi sunt luate are legătură cu modul în care ar putea fi privite soţiile. În unele culturi, soţia nu este privită ca făcând parte din familia soţului. Dintr-un anumit punct de vedere, ea este o străină care se poate întoarce oricând la familia ei sau se poate recăsători într-o altă familie. În schimb, potrivit aceleiaşi mentalităţi, fraţii, surorile şi părinţii unui bărbat nu-l vor părăsi niciodată. Dacă moare, familia lui consideră că bunurile acestuia le aparţin lor, nu soţiei şi copiilor lui.

Soţii care nu au încredere în soţiile lor încurajează această mentalitate. Mike discuta despre afaceri numai cu fraţii lui. Aceştia ştiau ce bunuri are, în timp ce soţia lui ştia foarte puţin. Când a murit, fraţii lui au venit la ea pentru a-i cere banii pe care soţul ei îi aşteptase de la un datornic. Ea nici nu ştia de această datorie. După aceea au pus mâna pe xeroxurile şi maşinile de scris pe care i le cumpărase soţul ei. În cele din urmă, fraţii lui i-au luat casa cu tot ce era în ea. Această văduvă şi fetiţa ei au fost obligate să plece, luându-şi cu ele numai hainele.

„Cei doi vor fi un singur trup“

Soţii creştini îşi iubesc soţiile şi le consideră demne de încredere. Aceşti bărbaţi iau în serios sfatul scriptural: „Bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor“. De asemenea, aceşti bărbaţi sunt de acord cu următoarea afirmaţie inspirată de Dumnezeu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup“. — Efeseni 5:28, 31.

Soţii temători de Dumnezeu sunt de acord şi cu apostolul Pavel, care a scris: „Dar dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi şi mai ales de cei din casa lui, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios“ (1 Timotei 5:8). În armonie cu acest principiu, dacă un soţ creştin ar planifica să plece într-o călătorie lungă, el s-ar asigura că familiei lui i se va purta de grijă atât timp cât el este plecat. În mod asemănător, nu este rezonabil ca soţul să ia măsuri pentru bunăstarea soţiei şi a copiilor lui în cazul în care el ar muri? Faptul de a te pregăti pentru un eveniment tragic neaşteptat nu este numai practic, ci şi iubitor.

Obiceiuri de înmormântare

Mai este un aspect al acestei probleme la care trebuie să reflecteze soţii creştini. Contribuind la durerea cauzată de pierderea soţului, a bunurilor şi, probabil, chiar a copiilor ei, unele societăţi o obligă pe o văduvă să respecte anumite ritualuri de doliu. Ziarul The Guardian din Nigeria se plânge că, în unele regiuni, tradiţia îi cere unei văduve să doarmă în camera neluminată în care se află trupul neînsufleţit al soţului ei. În alte locuri, unei văduve nu i se permite să-şi părăsească locuinţa aproape şase luni, cât durează perioada de doliu. Pe parcursul acestei perioade, ea nu trebuie să facă baie, fiindu-i interzis chiar să se spele pe mâini înainte sau după masă.

Aceste obiceiuri constituie o problemă îndeosebi pentru văduvele creştine. Deoarece doresc să fie pe placul lui Dumnezeu, ele nu ţin obiceiuri care nu corespund învăţăturilor biblice (2 Corinteni 6:14, 17). Însă o văduvă ar putea fi persecutată din cauză că nu se conformează acestor ritualuri. Poate că trebuie chiar să fugă pentru a-şi salva viaţa.

Luarea unor măsuri legale

Biblia afirmă cu înţelepciune: „Planurile omului harnic nu duc decât la belşug“ (Proverbele 21:5). Ce planuri ar putea face un cap de familie? În majoritatea societăţilor este posibil să se întocmească un testament sau să se pregătească un document care să menţioneze cum trebuie împărţite bunurile unei persoane în caz că aceasta moare. Acest document poate cuprinde unele detalii cu privire la pregătirile de înmormântare. În document se mai poate specifica ce trebuie să facă (sau să nu facă) partenerul de căsătorie în ce priveşte obiceiurile de înmormântare şi de doliu.

Unei femei pe nume Leah i-a murit soţul în 1992. Ea spune: „Am cinci copii — patru fete şi un băiat. Soţul meu a fost bolnav o perioadă de timp înainte de a muri. Dar chiar înainte de a se îmbolnăvi, el a scris un testament în care spunea că dorinţa lui era ca toate bunurile sale să-mi revină mie şi copiilor noştri. Aceste bunuri cuprindeau o asigurare bănească, un teren agricol, animale şi o casă. A semnat testamentul şi mi l-a dat mie. . . . După moartea soţului meu, rudele au vrut şi ele o parte din moştenire. Le-am spus că soţul meu cumpărase terenul cu banii lui şi că nu aveau nici un drept să pretindă ceva. Când au văzut testamentul scris nu au mai zis nimic“.

Discutarea problemelor cu familia

Dacă o persoană nu vorbeşte cu familia sa despre convingerile şi dorinţele sale, pot apărea probleme. Să luăm cazul unui bărbat ale cărui rude au insistat ca acesta să fie înmormântat în sat, potrivit obiceiului local. Fiindu-le pusă viaţa în pericol, văduva lui şi copiii ei au fost nevoiţi să lase corpul neînsufleţit cu ceilalţi membri ai familiei. Ea se plânge: „Dacă soţul meu i-ar fi spus măcar unui unchi sau unui văr de-al lui cum vrea să fie înmormântat, familia nu ar fi stăruit să fie respectate obiceiurile lor tradiţionale de înmormântare“.

În unele societăţi, o înţelegere verbală are aceeaşi valoare ca un document scris. Aşa stau lucrurile în unele regiuni din Swaziland, unde convingerile multora încurajează obiceiuri tradiţionale de înmormântare şi de doliu. Deoarece ştia lucrul acesta, un bărbat creştin pe nume Isaac şi-a convocat rudele, care nu erau Martori ai lui Iehova, şi a discutat ce dorea să fie făcut după moartea sa. Le-a spus cine urma să intre în posesia anumitor bunuri şi le-a explicat clar cum trebuia să se desfăşoare înmormântarea sa. După ce a murit, lucrurile au decurs aşa cum dorise el. Lui Isaac i s-a făcut o înmormântare creştină, iar soţia lui a fost tratată bine.

Ocroteşte-ţi familia

Ceea ce vei face pentru a-ţi ocroti familia în eventualitatea că mori este o chestiune personală, dar un creştin pe nume Edward spune: „Am o poliţă de asigurare pe viaţă de care vor putea beneficia cei opt membri ai familiei mele. Soţia mea este semnatară pentru contul meu din bancă. Astfel, în cazul în care voi muri, ea va putea scoate bani din cont. . . . Am un testament pentru familia mea. Dacă mor, tot ce las în urmă va aparţine soţiei şi copiilor mei. Am scris testamentul acum cinci ani. Testamentul a fost întocmit de un avocat, iar soţia şi fiul meu au câte o copie. În testament am specificat că celelalte rude ale mele nu trebuie să se amestece în problemele legate de înmormântare. Eu fac parte din organizaţia lui Iehova. Astfel, chiar dacă nu sunt disponibili decât unu sau doi Martori pentru a conduce înmormântarea mea, va fi de-ajuns. Am discutat această problemă şi cu celelalte rude ale mele“.

Dintr-un anumit punct de vedere, faptul de a face asemenea pregătiri este un cadou pentru familia ta. Bineînţeles, a face planuri în eventualitatea morţii nu seamănă cu o ciocolată sau cu un buchet de flori oferit în dar. Totuşi, lucrul acesta arată iubirea ta şi este o dovadă a faptului că doreşti să ‘te îngrijeşti de cei din casa ta’ chiar şi atunci când nu mai eşti cu ei.

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 21]

Isus a luat măsuri pentru a i se purta de grijă mamei sale

„Lângă stâlpul de tortură al lui Isus însă stăteau mama sa şi sora mamei sale; Maria, soţia lui Clopas şi Maria Magdalena. De aceea Isus, văzându-şi mama, iar alături pe discipolul pe care-l iubea, i-a zis mamei sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi i-a zis discipolului: «Iată mama ta!» Şi din ora aceea discipolul [Ioan] a luat-o la el acasă.“ — Ioan 19:25–27, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Mulţi creştini prevăzători iau măsuri legale pentru a-şi ocroti familia