Cum a ajuns Biblia până la noi — Partea 1a

ÎNTR-UN atelier mic, un tipograf şi tinerii lui ucenici manevrează ritmic o presă de lemn, punând cu grijă coli albe de hârtie peste tiparul imprimat cu cerneală. Pe măsură ce le scot, ei verifică textul tipărit. Pe sforile întinse dintr-un perete într-altul sunt agăţate la uscat paginile îndoite.

Deodată se aude o izbitură puternică în uşă. Speriat, tipograful trage zăvorul de la uşă şi un grup de soldaţi înarmaţi dau buzna înăuntru. Aceştia încep să scotocească pentru a găsi cea mai condamnabilă operă literară clandestină — Biblia în limba poporului!

Soldaţii au ajuns prea târziu. Înştiinţat de pericol, traducătorul şi ajutorul lui au părăsit în grabă atelierul, luând cu ei braţe de pagini, iar acum fug pe fluviul Rin. Cel puţin au salvat o parte din munca lor.

În acest caz, traducătorul era William Tyndale, care încerca să tipărească în 1525 la Cologne, Germania, „Noul Testament“ în limba engleză, operă literară oprită de lege. Experienţa lui nu a fost nici pe departe unică. Pe parcursul celor aproape 1 900 de ani care s-au scurs de la încheierea scrierii Bibliei, numeroşi bărbaţi şi femei au riscat totul pentru a traduce şi răspândi Cuvântul lui Dumnezeu. Astăzi, noi beneficiem încă de munca lor. Ce au făcut ei? Cum a ajuns până la noi Biblia pe care o ţinem acum în mâini?

Copierea şi traducerea primei părţi a Bibliei

Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au preţuit întotdeauna foarte mult Cuvântul său. New Catholic Encyclopedia confirmă lucrul acesta: „La fel ca strămoşii lor evrei, primii creştini au apreciat citirea Cărţilor Sfinte. Urmând exemplul lui Isus (Mt 4.4; 5.18; Lc 24.44; In 5.39), Apostolii se bucurau de o bună cunoaştere a V[echiului] T[estament], care presupunea o citire şi un studiu îndelungat şi atent, şi i-au îndemnat pe discipolii lor să facă acelaşi lucru (Rom 15.4; 2 Tm 3.15–17)“.

În acest scop, au trebuit făcute copii ale Bibliei. În timpurile precreştine, o bună parte din această muncă a fost realizată de ‘cărturari foarte pricepuţi’, cărora le era teamă să facă greşeli (Ezra 7:6, 11, 12). Străduindu-se să atingă perfecţiunea, ei au stabilit un înalt standard pentru toţi copiştii de mai târziu ai Bibliei.

Însă în secolul al IV-lea î.e.n. a apărut o problemă. Alexandru cel Mare dorea ca toţi oamenii din lume să fie instruiţi în spiritul culturii greceşti. Cuceririle sale consolidaseră greaca comună, sau koiné, ca limbă internaţională pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu. Ca urmare a acestui fapt, mulţi evrei crescuseră fără să înveţe să citească în ebraică şi, de aceea, nu puteau citi Scripturile. Astfel, în jurul anului 280 î.e.n., un grup de erudiţi evrei s-au strâns la Alexandria (Egipt) pentru a traduce Biblia ebraică în koiné. Traducerea lor a ajuns să fie cunoscută sub numele de Septuaginta, în latineşte „Şaptezeci“, cu referire la numărul aproximativ de traducători despre care se crede că au luat parte la traducere. Septuaginta a fost încheiată în jurul anului 150 î.e.n.

Pe timpul lui Isus, ebraica se folosea încă în Palestina. Însă limba cel mai mult folosită atât acolo, cât şi în îndepărtatele provincii ale lumii romane era koiné. De aceea, scriitorii creştini ai Bibliei au folosit această formă comună a limbii greceşti pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni de diferite naţionalităţi. De asemenea, ei au citat fără rezerve din Septuaginta şi au întrebuinţat mulţi termeni folosiţi în ea.

Întrucât primii creştini erau misionari zeloşi, ei au devenit repede experţi în folosirea Septuagintei pentru a dovedi că Isus era mult aşteptatul Mesia. Acest lucru i-a tulburat pe evrei şi i-a determinat să realizeze câteva traduceri noi în greacă, menite să-i priveze pe creştini de argumentele pe care le aduceau, revizuind anumite pasaje-cheie folosite de creştini. De exemplu, în Isaia 7:14, Septuaginta folosea un cuvânt grecesc care înseamnă „virgină“, referindu-se în mod profetic la mama lui Mesia. Noile traduceri foloseau un cuvânt grecesc diferit, care înseamnă „femeie tânără“. Deoarece creştinii au continuat să folosească Septuaginta, evreii au fost nevoiţi ca, în cele din urmă, să renunţe cu desăvârşire la tacticile lor şi să încurajeze întoarcerea la textul ebraic. Până la urmă, această acţiune s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru traducerea de mai târziu a Bibliei, deoarece a păstrat vie limba ebraică.

Primii editori creştini

Zeloşii creştini din secolul I au început să producă tot mai multe copii ale Bibliei, toate scrise de mână. De asemenea, în loc să folosească în continuare sulurile, ei au folosit primii codexul, care avea pagini la fel ca o carte modernă. În afara faptului că versetele puteau fi găsite mai repede, codexul putea cuprinde într-un singur volum mai mult decât putea fi consemnat într-un singur sul — de exemplu, toate Scripturile greceşti sau chiar întreaga Biblie.

Canonul Scripturilor greceşti creştine s-a încheiat în jurul anului 98 e.n. cu cărţile ultimului apostol care mai era în viaţă, Ioan. Există un fragment dintr-o copie a Evangheliei lui Ioan, numit Papirusul Rylands 457 (P⁵²), care nu datează mai târziu de anul 125 e.n. Încă din anii 150 până în 170 e.n., Tatian, un elev al lui Iustin Martirul, a întocmit lucrarea Diatessaron, o sinteză a vieţii lui Isus compilată din aceleaşi patru Evanghelii care se găsesc în Bibliile noastre de astăzi.b Acest lucru indică faptul că el a considerat autentice numai aceste Evanghelii şi că ele circulau deja. În jurul anului 170 e.n. a fost realizat cel mai vechi catalog cunoscut al cărţilor „Noului Testament“, numit Fragmentul Muratorian. În el sunt enumerate majoritatea cărţilor Scripturilor greceşti creştine.

Răspândirea convingerilor creştine a creat în scurt timp o cerere pentru traduceri ale Scripturilor greceşti creştine, precum şi ale Scripturilor ebraice. Până la urmă au fost realizate numeroase versiuni în limbi ca: armeană, coptă, georgiană şi siriacă. Deseori au trebuit inventate alfabete tocmai în acest scop. De exemplu, se spune că Ulfila, episcop din secolul al IV-lea al Bisericii Romano-Catolice, a inventat alfabetul gotic pentru a traduce Biblia. El a omis însă cărţile Împăraţilor deoarece a considerat că acestea ar încuraja tendinţele războinice ale goţilor. Acest lucru nu i-a împiedicat însă pe goţii „creştinaţi“ să jefuiască Roma în 410 e.n.!

Bibliile în latină şi slavă

Între timp, latina a cunoscut o largă răspândire şi au apărut mai multe versiuni în latina veche. Însă acestea se deosebeau ca stil şi exactitate. Astfel, în 382 e.n., papa Damasus l-a împuternicit pe secretarul său, Ieronim, să pregătească o Biblie latină autorizată.

Ieronim a început cu revizuirea versiunilor latine ale Scripturilor greceşti creştine. Cât priveşte Scripturile ebraice însă, el a insistat să traducă din originalul ebraic. Astfel, în 386 e.n., el s-a mutat la Betleem pentru a studia ebraica şi pentru a cere ajutorul unui rabin. Din cauza aceasta, el a stârnit însemnate controverse în cercurile bisericeşti. Unii, printre care şi Augustin, contemporan cu Ieronim, credeau că Septuaginta era inspirată şi l-au acuzat pe Ieronim că „trecuse de partea evreilor“. Încet, dar sigur, Ieronim şi-a terminat lucrarea în jurul anului 400 e.n. Fiind aproape de limbile şi de documentele originale şi redându-le în limba vie a timpului său, Ieronim a anticipat cu o mie de ani metodele moderne de traducere. Lucrarea sa a ajuns să fie cunoscută sub numele de Vulgata, sau Versiunea populară, şi le-a adus foloase oamenilor timp de secole.

În partea răsăriteană a creştinătăţii, mulţi puteau citi încă Septuaginta şi Scripturile greceşti creştine. Mai târziu însă, slava veche, predecesoarea limbilor slave de astăzi, a devenit principala limbă din nord-estul Europei. În 863 e.n., doi fraţi care ştiau limba greacă, Chiril şi Metodiu, au mers în Moravia, situată acum în Republica Cehă. Ei au început să traducă Biblia în slava veche. Pentru aceasta, ei au inventat alfabetul glagolitic, care a fost înlocuit mai târziu cu alfabetul chirilic, numit după numele lui Chiril. Acest alfabet a stat la baza alfabetelor rusesc, ucrainean, sârbesc şi bulgar de astăzi. Biblia în slavă le-a fost de ajutor oamenilor din acea parte generaţii la rând. Cu timpul însă, pe măsură ce limbile s-au schimbat, Biblia a devenit neinteligibilă pentru persoanele de rând.

Biblia ebraică supravieţuieşte

În această perioadă, care a început prin secolul al VI-lea şi a durat până în secolul al X-lea e.n., un grup de evrei, cunoscuţi sub numele de masoreţi, au elaborat metode sistematice de copiere pentru a păstra textul Scripturilor ebraice. Ei au mers până acolo încât au numărat toate rândurile şi chiar fiecare literă, semnalând diferenţele dintre manuscrise, totul din dorinţa de a păstra un text autentic. Eforturile lor nu au fost zadarnice. Pentru a menţiona doar un exemplu, o comparaţie a textelor masoretice moderne cu Sulurile de la Marea Moartă, scrise între 250 î.e.n. şi 50 e.n., nu indică nici o schimbare doctrinară pe parcursul a peste 1 000 de ani.c

În Europa, evul mediu a fost sinonim cu epoca întunericului. Cititul şi scrisul au fost în declin în rândul populaţiei. În cele din urmă, chiar şi preoţii, în general, nu mai ştiau să citească în latina bisericească şi, deseori, nu ştiau să citească nici în propria lor limbă. Tot în această perioadă, în Europa, evreii erau constrânşi să trăiască în ghetouri. Într-o oarecare măsură, datorită acestei izolări, cunoştinţele de ebraică biblică s-au păstrat. Cu toate acestea, din cauza prejudecăţilor şi a neîncrederii, cunoştinţele evreilor nu le erau deseori accesibile celor din afara ghetourilor. În Europa Occidentală, cunoştinţele de greacă erau şi ele în declin. Această situaţie a fost agravată şi mai mult de veneraţia acordată de Biserica Occidentală Vulgatei latine a lui Ieronim. Aceasta era privită în general ca singura versiune autorizată, chiar dacă la sfârşitul perioadei masoretice latina devenise o limbă moartă. Astfel, în timp ce dorinţa de a cunoaşte Biblia începea să încolţească încet, se pregătea scena pentru un mare conflict.

Traducerea Bibliei întâmpină opoziţie

În 1079, papa Grigore al VII-lea a emis primul edict medieval bisericesc, dintr-o serie lungă ce a urmat, care interzicea producerea şi uneori chiar posedarea versiunilor în limba poporului. El a anulat permisiunea ca Liturghia să fie oficiată în slavonă, pe motiv că lucrul acesta ar fi pretins traducerea unor porţiuni din Sfânta Scriptură. Complet contrar atitudinii primilor creştini, el a scris: „Dumnezeului Atotputernic i-a făcut plăcere ca în anumite locuri sfânta scriptură să fie un secret“. Aceasta fiind poziţia oficială a bisericii, promotorii citirii Bibliei erau consideraţi tot mai periculoşi.

În ciuda acestui climat nefavorabil, copierea şi traducerea Bibliei în limbile populare a continuat. În Europa au circulat clandestin versiuni în numeroase limbi. Acestea erau toate manuscrise, deoarece tiparul cu litere mobile nu a fost inventat în Europa decât după jumătatea secolului al XV-lea. Dar, întrucât copiile erau scumpe şi puţine la număr, un cetăţean de rând se considera fericit dacă avea măcar o parte dintr-o singură carte a Bibliei sau numai câteva pagini. Unii au memorat porţiuni imense, chiar Scripturile greceşti creştine în întregime!

Cu timpul însă, în multe locuri au început să apară mişcări în vederea reformei din cadrul bisericii. Acestea au fost motivate în parte de o nouă conştientizare a importanţei Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa de toate zilele. Ce influenţă urmau să aibă aceste mişcări şi perfecţionarea tiparului asupra Bibliei? Şi ce s-a întâmplat cu William Tyndale şi cu traducerea lui, menţionată la început? De această captivantă povestire care se continuă până în zilele noastre ne vom ocupa în numerele viitoare.

[Note de subsol]

[Graficul de la paginile 8, 9]

Date-cheie cu privire la transmiterea Bibliei

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

ÎNAINTEA EREI NOASTRE (î.e.n.)

Încheierea Scripturilor ebraice, cca 443 î.e.n.

400 î.e.n.

Alexandru cel Mare (m. 323 î.e.n.)

300 î.e.n.

Începerea Septuagintei, cca 280 î.e.n.

200 î.e.n.

ERA NOASTRĂ (e.n.)

Distrugerea Ierusalimului, 70 e.n.

Încheierea Scripturilor greceşti, 98 e.n.

100 e.n.

200 e.n.

300 e.n.

400 e.n. Vulgata latină a lui Ieronim, cca 400 e.n.

500 e.n.

600 e.n.

Pregătirea textului masoretic

700 e.n.

800 e.n.

Chiril în Moravia, 863 e.n.

900 e.n.

1000 e.n.

1100 e.n.

1200 e.n.

1300 e.n.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 9]

Creştinii din secolul I au fost primii care au folosit codexul

[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]

Ieronim a mers la Betleem pentru a studia ebraica