Cortul întâlnirii

ACEASTĂ expresie se referă atât la cortul lui Moise (Exodul 33:7), cât şi la tabernacolul sacru construit în pustie (Exodul 39:32, 40; 40:2, 6, 7, 22, 24, 26, 29, 30, 32, 34, 35). Înainte de construirea tabernacolului, cortul lui Moise a servit drept sanctuar temporar, şi aceasta deoarece norul, care reprezenta prezenţa lui Iehova, stătea „la uşa“ (probabil în faţa uşii) acestui cort ori de câte ori Moise intra în cort, iar aici Iehova vorbea cu Moise. Acesta a fost numit „cortul întâlnirii“, evident deoarece membrii poporului trebuiau să meargă la acest cort pentru a i se adresa lui Iehova, ceea ce însemna de fapt că se întâlneau cu Iehova acolo (Exodul 33:7–11). După cât se pare, acesta este motivul pentru care tabernacolul sacru a fost numit „cortul întâlnirii“.

Întrebări de la cititori

Este ‘însemnarea’ menţionată în 2 Tesaloniceni 3:14 o măsură concretă luată în congregaţie sau este ceva ce creştinii fac în mod individual pentru a-i evita pe cei nesupuşi?

Ceea ce le-a scris apostolul Pavel tesalonicenilor arată că bătrânii de congregaţie au un rol precis în această ‘însemnare’. Însă creştinii se conformează în mod individual acesteia, având în vedere anumite obiective spirituale. Vom putea înţelege cel mai bine lucrul acesta dacă analizăm sfatul lui Pavel în contextul original.

Pavel a contribuit la formarea congregaţiei din Tesalonic, ajutând bărbaţi şi femei să devină credincioşi (Faptele 17:1–4). Mai târziu, el le-a scris din Corint pentru a-i lăuda şi încuraja. De asemenea, Pavel le-a dat anumite sfaturi de care aveau nevoie. El i-a sfătuit să ‘trăiască liniştiţi, să-şi vadă de treburi şi să lucreze cu mâinile lor’. Deoarece unii nu procedau astfel, Pavel a adăugat: „Vă rugăm de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială [dezordonaţi, NW], să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi“. Evident, printre ei erau unii „dezordonaţi“a, care trebuiau sfătuiţi. — 1 Tesaloniceni 1:2–10; 4:11; 5:14.

După câteva luni, Pavel a scris a doua sa scrisoare către tesaloniceni, în care le-a dat explicaţii suplimentare cu privire la viitoarea prezenţă a lui Isus. De asemenea, Pavel le-a dat o îndrumare suplimentară şi cu privire la modul în care trebuiau trataţi cei dezordonaţi, care ‘nu lucrau nimic, ci se ţineau de nimicuri’. Acţiunile lor erau în opoziţie atât cu exemplul pe care l-a dat Pavel ca lucrător conştiincios, cât şi cu porunca sa clară potrivit căreia fiecare trebuie să muncească pentru a se întreţine (2 Tesaloniceni 3:7–12). Pavel le-a poruncit să întreprindă anumiţi paşi. Aceşti paşi trebuiau făcuţi numai după ce bătrânii îl mustrau sau îl sfătuiau pe cel dezordonat. Pavel a scris:

„Vă poruncim, fraţilor, să vă feriţi de orice frate care umblă în neorânduială [dezordonat, NW] şi nu după învăţăturile pe care le-a primit de la noi. Dar voi, fraţilor, să nu obosiţi în facerea binelui. Şi dacă cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă, pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate“. — 2 Tesaloniceni 3:6, 13–15.

Aşadar, următorii paşi erau: îndepărtarea de cei dezordonaţi, însemnarea lor, încetarea asocierii cu ei, dar şi sfătuirea lor ca pe nişte fraţi. În ce situaţii trebuiau să facă aceşti paşi membrii congregaţiei? Pentru a clarifica această problemă, să identificăm trei situaţii la care nu se referea Pavel aici.

1. Ştim că creştinii sunt imperfecţi şi au slăbiciuni. Cu toate acestea, iubirea este un semn de identificare al adevăratului creştinism, cerând din partea noastră să fim înţelegători cu alţii şi să le iertăm greşelile. De exemplu, un creştin ar putea avea o aprigă izbucnire de mânie, aşa cum s-a întâmplat între Barnaba şi Pavel (Faptele 15:36–40). Sau, din cauza oboselii, o persoană ar putea spune cuvinte dure şi tăioase. În asemenea cazuri, manifestând iubire şi aplicând sfaturile biblice putem acoperi greşeala, continuând să trăim alături de colaboratorii noştri creştini, să ne asociem şi să lucrăm cu ei (Matei 5:23–25; 6:14; 7:1–5; 1 Petru 4:8). Evident, Pavel nu vorbea despre asemenea slăbiciuni în 2 Tesaloniceni.

2. Pavel nu se referea la situaţia în care un creştin ia personal hotărârea de a-şi limita asocierea cu o persoană ale cărei căi sau atitudini nu sunt potrivite — de exemplu, cu cineva care lasă impresia că este preocupat în mod exagerat de distracţii sau de lucrurile materiale. Sau un părinte ar putea restrânge asocierea copilului său cu tineri care dispreţuiesc autoritatea părintească, se joacă jocuri brutale sau periculoase ori nu iau creştinismul în serios. Acestea sunt decizii absolut personale, care sunt în armonie cu ce citim în Proverbele 13:20: „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cine se însoţeşte cu nebunii va avea necaz“. — Compară cu 1 Corinteni 15:33.

3. Referindu-se la ceva mult mai grav, Pavel le-a scris corintenilor despre cineva care practică păcate grave şi nu se căieşte. Asemenea păcătoşi nepenitenţi trebuiau excluşi din congregaţie. „Răul“ acela trebuia dat pe mâna Satanei, ca să spunem aşa. După aceea, creştinii loiali nu trebuiau să se asocieze cu asemenea oameni răi; apostolul Ioan i-a sfătuit pe creştini nici măcar să nu-i salute (1 Corinteni 5:1–13; 2 Ioan 9–11). Cu toate acestea, sfatul din 2 Tesaloniceni 3:14 nu se referă nici la această situaţie.

Situaţia celor „dezordonaţi“ despre care se vorbeşte în 2 Tesaloniceni este diferită de cele trei situaţii menţionate mai înainte. Pavel a scris că aceştia erau încă ‘fraţi’, care trebuiau sfătuiţi şi trataţi ca atare. Astfel, problema cu fraţii „dezordonaţi“ nu se referea doar la chestiunile personale dintre creştini, dar nu era nici atât de gravă, încât să fie necesar ca bătrânii de congregaţie să intervină pentru a exclude persoana, aşa cum a procedat Pavel cu cazul de imoralitate din Corint. Cei „dezordonaţi“ nu se făceau vinovaţi de păcate grave, ca în cazul bărbatului exclus din Corint.

Cei „dezordonaţi“ din Tesalonic se făceau vinovaţi de abateri considerabile de la creştinism. Ei nu lucrau, fie deoarece credeau că întoarcerea lui Cristos era iminentă, fie deoarece erau leneşi. În plus, ei cauzau mari tulburări ‘amestecându-se în ceea ce nu îi privea’ (NW). Probabil că bătrânii de congregaţie îi sfătuiseră de repetate ori, în armonie cu îndemnul lui Pavel din prima sa scrisoare, precum şi cu alte îndemnuri divine (Proverbele 6:6–11; 10:4, 5; 12:11, 24; 24:30–34). Cu toate acestea, ei au persistat într-o conduită care a adus oprobriu asupra congregaţiei şi care putea fi adoptată şi de alţi creştini. De aceea, fără să numească persoanele respective, în calitatea sa de bătrân creştin, Pavel a îndreptat în public atenţia spre faptul că erau dezordonaţi, demascându-le conduita greşită.

De asemenea, el a făcut cunoscut congregaţiei că era potrivit ca creştinii în mod individual să-i ‘însemneze’ pe cei dezordonaţi. De aici reieşea că creştinii trebuiau să fie foarte atenţi la cei ale căror acţiuni corespundeau conduitei despre care congregaţia fusese avertizată în public. Pavel i-a sfătuit să se ‘ferească de orice frate care umblă în neorânduială’. Cu siguranţă, lucrul acesta nu putea însemna evitarea completă a acelei persoane, deoarece ei trebuiau să continue să o ‘mustre ca pe un frate’. Ei urmau să aibă în continuare relaţii creştine cu aceasta la întruniri şi, probabil, în minister. Ei puteau spera că fratele lor va reacţiona la sfaturile şi avertismentele date şi va renunţa la căile sale care îi tulburau pe alţii.

În ce sens trebuiau ei să se ‘ferească’ de el? După cât se pare, acest lucru se referea la un cadru social (compară cu Galateni 2:12). Faptul că ei încetau să mai aibă legături sociale şi să se destindă împreună cu el îi putea arăta acestuia că oamenilor cu principii nu le plăceau căile lui. Chiar dacă lui nu îi era ruşine şi nu se schimba, era mai puţin probabil ca alţii să imite căile lui şi să devină ca el. În acelaşi timp, aceşti creştini trebuiau să se concentreze asupra lucrurilor ziditoare. Pavel i-a sfătuit: „Dar voi, fraţilor, să nu obosiţi în facerea binelui“. — 2 Tesaloniceni 3:13.

Bineînţeles, acest sfat apostolic nu este un motiv de a-i dispreţui sau de a-i judeca pe fraţii noştri care fac greşeli minore. Mai degrabă, scopul lui este să-l ajute pe cel ce a adoptat o atitudine care produce tulburare şi care este în contradicţie flagrantă cu creştinismul.

Pavel nu dă reguli amănunţite ca şi cum ar încerca să instituie o procedură complicată. Dar este clar că mai întâi bătrânii trebuie să-l sfătuiască şi să încerce să-l ajute pe cel dezordonat. Dacă nu reuşesc, iar persoana persistă într-o comportare care îi tulbură pe alţii şi care se poate răspândi, bătrânii pot trage concluzia că congregaţia trebuie avertizată. Ei pot pregăti o cuvântare în care să se analizeze de ce trebuie evitat acest comportament dezordonat. Ei nu vor da nume, dar cuvântarea lor de avertizare va contribui la ocrotirea congregaţiei, deoarece persoanele receptive vor avea mai mare grijă să-şi restrângă activităţile sociale cu orice persoană care dovedeşte în mod clar că este dezordonată.

Sperăm ca, cu timpul, celui dezordonat să-i fie ruşine de comportarea sa şi să se simtă îndemnat să se schimbe. Pe măsură ce bătrânii şi alţi membri ai congregaţiei vor vedea schimbarea, ei pot hotărî în mod individual să nu îşi mai impună limite în ce priveşte asocierea cu el.

Aşadar, să recapitulăm: Bătrânii de congregaţie iau iniţiativa oferind ajutor şi sfaturi dacă cineva umblă în mod dezordonat. Dacă persoana nu îşi recunoaşte greşeala, ci continuă să exercite o influenţă nesănătoasă, bătrânii pot avertiza congregaţia prin intermediul unei cuvântări care va face cunoscut punctul de vedere biblic — indiferent că e vorba de întâlnirea cu persoane necredincioase de sex opus sau de orice conduită incorectă (1 Corinteni 7:39; 2 Corinteni 6:14). Creştinii din congregaţie care sunt avertizaţi în felul acesta pot hotărî în mod individual să-şi restrângă orice asociere cu persoanele care au în mod clar o conduită dezordonată, dar care sunt încă fraţi.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 31]

Bătrânii creştini îi avertizează pe cei dezordonaţi, considerându-i însă colaboratorii lor în credinţă