ERA 17 decembrie 2010. Mohamed Bouazizi ajunsese la capătul puterilor. Acest vânzător ambulant, în vârstă de 26 de ani, se simţea frustrat pentru că nu reuşea să-şi găsească un loc de muncă mai bun. În plus, avusese de-a face cu funcţionari corupţi care cereau mită. În acea dimineaţă, inspectorii i-au confiscat lui Mohamed marfa: pere, banane şi mere. Când i-au luat şi cântarul, el a opus rezistenţă. Potrivit unor martori oculari, o agentă de poliţie chiar i-a tras o palmă.

Umilit şi înfuriat, Mohamed s-a dus la un birou guvernamental din apropiere pentru a depune o plângere, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Se spune că ar fi strigat în faţa clădirii: „Cum vreţi să-mi câştig existenţa?“. După ce a turnat pe el lichid inflamabil, şi-a dat foc. A murit după mai puţin de trei săptămâni din cauza arsurilor grave.

Actul disperat al lui Mohamed Bouazizi a stârnit reacţii în Tunisia, dar şi peste hotare. Mulţi consideră că acţiunea sa a declanşat o revoltă ce a dus la înlăturarea regimului aflat la putere, protestele răspândindu-se în scurt timp şi în alte ţări arabe. În 2011, Parlamentul European i-a premiat postmortem pe Bouazizi şi pe alţi patru protestatari acordându-le Premiul Saharov pentru libertatea de gândire, iar publicaţia britanică The Times l-a desemnat pe Bouazizi „Omul anului“.

Aşa cum reiese din exemplul de mai sus, protestele pot fi o forţă puternică. Dar ce stă în spatele recentului val de proteste? Există oare o soluţie reală la problemele omenirii?

De ce iau amploare protestele?

Multe proteste sunt declanşate de factori precum:

• Nemulţumirea faţă de sistemele sociale. Când sunt convinşi că sistemul guvernamental şi cel economic vin în sprijinul nevoilor lor, în general oamenii nu recurg la proteste; ei se folosesc de sistemele respective pentru a-şi rezolva problemele. În schimb, când oamenii simt că sistemele sunt corupte şi nedrepte şi favorizează anumite persoane, climatul este favorabil tulburărilor sociale.

• Un element declanşator. Adesea, un eveniment este cel care pune în mişcare masele, acestea trecând de la resemnare la convingerea că trebuie să facă ceva. Acţiunea lui Mohamed Bouazizi, de pildă, a fost factorul declanşator al unor proteste în masă în Tunisia. În India, activistul Anna Hazare a intrat în greva foamei în semn de protest împotriva corupţiei din ţară, ceea ce a declanşat proteste în rândul simpatizanţilor săi în 450 de oraşe mari şi mici.

Aşa cum a profeţit Biblia cu mult timp în urmă, trăim într-o lume în care „un om are autoritate asupra altui om şi-i poate face rău“ (Eclesiastul 8:9, Noua traducere în limba română, 2007). Corupţia şi nedreptatea au atins cote fără precedent. Într-adevăr, oamenii conştientizează mai mult ca oricând eşecul sistemelor politice şi economice. În prezent, prin intermediul posturilor TV de ştiri non-stop, al internetului şi al smartphone-urilor, chiar şi evenimente ce au loc în zone izolate pot stârni reacţii pe scară largă.

Ce au realizat protestele?

Iniţiatorii protestelor sociale ar susţine probabil că acţiunile lor au realizat următoarele:

• Ajutorarea celor săraci. În urma revoltelor ce au avut loc în Chicago (Illinois, SUA) în timpul Marii Depresiuni din anii ’30 — revolte generate de evacuarea chiriaşilor din locuinţe de către proprietari —, autorităţile municipale au suspendat evacuările şi au luat măsuri ca unii dintre protestatari să primească un loc de muncă. Protestele similare din oraşul New York au avut ca rezultat revenirea în locuinţe a 77 000 de familii evacuate.

• Îndreptarea unor nedreptăţi. Boicotul împotriva companiei de autobuze din oraşul Montgomery (Alabama, SUA) din 1955–1956 a dus în cele din urmă la anularea legilor privind ocuparea segregaţionistă a locurilor din mijloacele de transport public.

• Oprirea unor proiecte de construcţie. În decembrie 2011, zeci de mii de oameni au protestat împotriva construirii unei termocentrale pe cărbuni în apropiere de Hong Kong, motivul fiind îngrijorarea în ce priveşte poluarea. Drept urmare, proiectul a fost anulat.

Desigur, protestatarii nu obţin întotdeauna ceea ce doresc. De exemplu, conducătorii pot alege să-i pedepsească, nu să le satisfacă cererile. Recent, preşedintele unei ţări din Orientul Mijlociu a declarat că avea să acţioneze împotriva mişcării protestatare din ţara sa „cu un pumn de fier“. Mii de oameni au murit în acea revoltă.

Dar chiar şi atunci când protestatarii îşi ating obiectivele, apar, fără excepţie, alte probleme. Un bărbat care a contribuit la înlăturarea de la putere a conducătorului unei ţări africane a declarat revistei Time referitor la noul regim: „Utopiei iniţiale i-a luat locul imediat haosul“.

Există o cale mai bună?

Mulţi oameni de marcă au considerat că e de datoria lor să protesteze împotriva sistemelor opresive. De exemplu, regretatul Václav Havel, fost preşedinte al Cehiei, care a petrecut mulţi ani în închisoare ca urmare a activităţii sale de militant pentru drepturile omului, a scris în 1985 următoarele: „[Disidentul] nu-şi poate oferi decât, eventual, propria piele — şi o oferă doar pentru că nu are altă modalitate de a susţine adevărul pentru care luptă“.

Cuvintele lui Havel au prefigurat actul disperat al lui Mohamed Bouazizi, dar şi al altor protestatari. În ultima perioadă, zeci de oameni dintr-o ţară asiatică şi-au dat foc ca protest la oprimarea religioasă şi politică. Dând glas sentimentelor ce stau la baza unor asemenea acţiuni extreme, un bărbat a spus revistei Newsweek: „Arme n-avem. Nu vrem să facem rău nimănui. Ce altceva am putea face?“.

Biblia oferă o soluţie reală la nedreptate, corupţie şi oprimare. Ea vorbeşte despre un guvern instaurat de Dumnezeu în cer, care va înlocui toate sistemele politice şi economice ineficiente, din cauza cărora au izbucnit atâtea proteste. O profeţie despre Conducătorul acestui guvern dezvăluie: „El îl va scăpa pe săracul care strigă după ajutor, pe cel asuprit şi pe cel neajutorat. Le va elibera sufletul de asuprire şi de violenţă“ (Psalmul 72:12, 14).

Martorii lui Iehova cred că Regatul lui Dumnezeu este singura speranţă a omenirii de a trăi într-o lume paşnică (Matei 6:9, 10). Prin urmare, ei nu iau parte la proteste. Vi se pare însă nerealistă ideea că un guvern instaurat de Dumnezeu poate elimina motivele ce stau la baza protestelor? Aşa ar părea la prima vedere. Cu toate acestea, mulţi au ajuns să aibă încredere în guvernarea lui Dumnezeu. Vă invităm să dobândiţi şi voi o asemenea convingere.

M-AM născut în 1965, într-o familie săracă. Am crescut în comitatul Derry (Irlanda de Nord) în timpul aşa-numitului „The Troubles“, conflictul violent dintre catolici şi protestanţi care a durat mai bine de 30 de ani. Minoritatea catolică se simţea discriminată de majoritatea protestantă, care deţinea puterea. Catolicii îi acuzau pe protestanţi de practici necinstite în ce priveşte alegerile, politica, locurile de muncă şi locuinţele.

Am văzut nedreptăţi şi inegalităţi la tot pasul. Nici nu mai ţin minte de câte ori am fost bătut, tras cu forţa afară dintr-o maşină având îndreptată spre mine o armă de foc ori interogat şi percheziţionat de poliţişti sau de soldaţi. Mă consideram o victimă şi îmi spuneam: „Ori accept situaţia, ori ripostez!“.

Am participat la marşurile care comemorau Duminica Însângerată din 1972, când 14 persoane au fost împuşcate mortal de soldaţi britanici, şi la cele în onoarea deţinuţilor republicani care au murit în 1981, după ce au făcut greva foamei. Am arborat steaguri nord-irlandeze, interzise pe atunci, şi am desenat graffiti cu mesaje antibritanice oriunde am putut. Se pare că întotdeauna se găsea un motiv de a protesta: un act de cruzime îndreptat împotriva unui catolic sau chiar uciderea unuia. Ceea ce începea ca marş ori manifestaţie degenera adesea într-o revoltă în toată regula.

În timpul facultăţii, m-am alăturat protestelor studenţeşti pentru ocrotirea mediului. Mai târziu, m-am mutat la Londra, unde am luat parte la marşurile socialiste împotriva politicii guvernamentale ce părea să favorizeze clasele de sus în detrimentul săracilor. Am participat la greve sindicale împotriva reducerilor salariale şi m-am numărat printre manifestanţii care, în 1990, au mărşăluit în Trafalgar Square împotriva taxei electorale şi au vandalizat zona.

Dar, cu timpul, toate aceste acţiuni m-au dezamăgit. În loc să contribuie la atingerea obiectivelor noastre, protestele nu făceau decât să înteţească focul urii.

În aceeaşi perioadă, un prieten mi-a făcut cunoştinţă cu Martorii lui Iehova. Ei mi-au arătat din Biblie că lui Dumnezeu îi pasă de noi, vede suferinţele noastre şi va lua măsuri pentru a pune capăt răului pe care oamenii îl cauzează (Isaia 65:17; Revelaţia 21:3, 4). În pofida intenţiilor lor nobile, oamenii nu pot instaura dreptatea şi egalitatea. Pentru a învinge forţele nevăzute din spatele problemelor omenirii, avem nevoie nu doar de îndrumarea lui Dumnezeu, ci şi de puterea lui (Ieremia 10:23; Efeseni 6:12).

Acum văd cu alţi ochi protestele la care am luat parte împotriva nedreptăţii: e ca şi cum ai aranja şezlonguri pe puntea unei nave ce se scufundă. Pentru mine a fost încurajator să aflu că va veni un timp când pe pământ nu va mai exista nedreptate, iar toţi oamenii vor fi cu adevărat egali.