Agonia mea pe avionul 232

Relatată de un supravieţuitor

Cînd aparatul de zbor 232 al Companiei aeriene americane (United Airlines) s-a prăbuşit în anul 1989 într-un lan de porumb din Iowa, au murit 110 pasageri şi persoane din echipaj. Dar, în mod remarcabil, 186 persoane au supravieţuit.

„TREBUIE să facem o aterizare forţată la Sioux City“ a anunţat pilotul. „Se pare că va fi dificil.“

Era 19 iulie 1989, iar soţul meu şi cu mine eram în drum spre Chicago pentru a asista la un congres al unei companii de computere pe care o administra soţul meu, Kevin. Zburaserăm deja de la Albuquerque la Denver, unde avuseserăm întîlnire cu un prieten care mergea la acelaşi congres dar cu alt avion. Îmi amintesc că ne-am tachinat glumind referitor la cine va ajunge primul la Chicago. Aparatul cu care zburam noi, avionul 232 al United Airlines a plecat primul; celălalt era planificat să decoleze cu zece minute mai tîrziu.

Probleme la bord

Deodată, pe cînd serveam gustarea din timpul zborului, s-a auzit un zgomot puternic şi avionul a început să se smucească şi să piardă din înălţime. Puţin după aceea, pilotul a anunţat că aparatul pierduse unul dintre motoare şi că vom ajunge tîrziu la Chicago. Părea calm.

Asistenţii de zbor erau îngrijoraţi dar nu peste măsură. Toţi vorbeam despre situaţie, dar nu era panică. Mai tîrziu, am înţeles că avionul putea zbura numai spre dreapta deoarece liniile hidraulice fuseseră întrerupte cînd se dezintegrase unul dintre motoare.

Curînd pilotul a anunţat că vom ateriza în Iowa, la Sioux City, şi că va fi o aterizare dificilă. El a spus că totul ar trebui să fie bine, dar ne-a instruit să ne pregătim pentru o aterizare forţată. Asistenţii de zbor ne-au demonstrat cum să ne strîngem centurile de siguranţă şi să ne înţepenim gleznele.

Din momentul în care motorul s-a stricat, eu am început să plîng şi nu m-am mai putut opri. Kevin m-a calmat şi a rostit o rugăciune către Iehova pentru amîndoi. Cît de fericiţi eram că cele două fetiţe ale noastre, una de şase ani şi cealaltă de doi ani, nu erau cu noi în această călătorie!

Femeia care era lîngă mine, cu cei doi băieţi ai săi, şi-a întins braţul spre mine şi m-a prins de mînă în timp ce ne pregăteam să aterizăm. Avionul a coborît lin şi într-adevăr credeam că reuşisem cînd mi-am imaginat că am aterizat.

Supravieţuire şi spitalizare

Îmi ţineam ochii închişi şi mă simţeam ca în parcul de distracţii, într-un trenuleţ care urcă şi coboară, văzînd lumina soarelui prin ochii închişi. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că un curent de aer îmi smulgea pantofii, iar eu încercam să-mi chircesc degetele de la picioare pentru a-i ţine.

Cînd am deschis ochii era întuneric şi mă mişcam. Un salvator a întors scaunul meu cu faţa în sus. Eram într-un cîmp. Era negru şi verde, şi soarele strălucea puternic. Kevin era încă prins în centura de siguranţă lîngă mine. L-am chemat pe nume, dar nu mi-a răspuns.

M-au aşezat pe sol, de unde m-am ridicat pe coate. Am întrebat dacă soţul meu scăpase. Salvatorul a dat din cap că nu. M-au lăsat toate puterile. În timp ce ambulanţa mă transporta, auzeam toate sunetele dar în realitate nu le ascultam. Simţeam cum mi se umflă un ochi.

La spitalul Marion County oamenii au fost atenţi şi serviabili, în special o asistentă numită Lori. Am fost suficient de vigilentă să-i dau numărul de telefon al surorii mele din Albuquerque, şi ea a sunat familia mea pentru a o înştiinţa că sînt în viaţă.

Credeam într-adevăr că fiind în Iowa, nimeni nu va veni să mă vadă. Dar chiar în seara aceea, doi bătrîni din congregaţia locală a Martorilor lui Iehova m-au vizitat la spital. Martorii din localitate au continuat să mă viziteze, să mă cheme la telefon şi să-mi scrie în timpul celor patru zile cît am stat acolo. United Airlines a deschis un cont la agenţia J.C. Penney şi Martorii au cumpărat pentru mine ceva îmbrăcăminte.

În ziua următoare am avut o nouă surpriză cînd mama şi sora mea şi fratele şi părinţii lui Kevin au venit la mine. Niciunul dintre ei nu mi-a dat de înţeles că Kevin era mort, astfel că mai întreţineam încă o licărire de speranţă că el ar putea fi printre răniţii neidentificaţi.

Cînd am urmărit ştirile la televizor, nu mi-a venit să cred ce vedeam. Nici nu ştiam că ne-am prăbuşit! Cînd eu îmi imaginasem că avionul aterizase, crezusem că eram teferi. Chiar am analizat tot timpul de ce oare eram în afara avionului. Rîndul în care eram aşezaţi Kevin şi cu mine era în spatele aripii. Noi eram în partea de mijloc a rîndului de cinci scaune şi cînd avionul s-a sfărîmat în bucăţi, scaunele noastre au căzut pe pămînt. Kevin şi femeia de lîngă mine au murit, dar cei doi băieţaşi ai săi şi eu am supravieţuit.

Un salvator — singurul de care-mi aminteam — m-a vizitat la spital. Îl frămînta faptul că unii dintre noi trăiau şi alţii muriseră . Este o problemă de «timp şi împrejurări neprevăzute care-i ajung pe toţi», i-am explicat eu. (Ecleziast 9:11, TLN) Dumnezeu nu stabilise ca anumiţi oameni să şadă în locurile unde urmau să moară, iar alţii în locurile unde urmau să supravieţuiască. I-am oferit tractul biblic Ce speranţă există pentru cei morţi? şi broşura Iată, eu fac toate lucrurile noi!. Ne-am îmbrăţişat şi cred că s-a simţit mai bine cînd a plecat.

Lori, care se îngrijise de rănile mele la salonul de urgenţă, a continuat să mă viziteze în toată perioada spitalizării mele, chiar dacă nu eram pe lista pacienţilor săi. Ea admira forţa mea lăuntrică şi am încercat să-i explic că aceasta provenea de la Dumnezeul meu, Iehova, care mă ajuta să înfrunt situaţia. — Psalm 121:1–3.

Înfruntînd situaţia în continuare

Sîmbătă, 23 iulie, ajunsesem în stadiul de a-mi desăvîrşi însănătoşirea acasă. În timp ce ne urcam în avion, mi-am spus cîteva cuvinte liniştitoare de îmbărbătare şi m-am concentrat asupra respiraţiei mele ca să nu intru în panică. Cînd fiica mea de doi ani, Mercedes, m-a văzut toată bandajată şi învineţită, n-a vrut să vină deloc la mine. I-au trebuit trei sau patru zile ca să se apropie din nou cu căldură de mine. Tarrah a fost bucuroasă să o aibă înapoi pe mama, dar îi lipsea tata.

Fiind cu cei care l-au cunoscut pe Kevin şi care au văzut progresul său spiritual (el urma să fie botezat ca Martor al lui Iehova în octombrie), mi-a fost mai greu să înfrunt realitatea morţii lui. Unii spuneau că Santa Fe nu a văzut niciodată o înmormîntare mai mare decît a lui. El ştia cum să se comporte ca un prieten şi a influenţat viaţa multor oameni.

Mi-am dat seama că era necesar să mă menţin ocupată şi că nu există activitate mai bună decît serviciul creştin. În aprilie şi mai participasem în lucrarea de pionier auxiliar, o formă de serviciu cu timp integral. Acum sînt hotărîtă să fac din nou acest lucru în septembrie. Faptul de a fi antrenat cu alţi oameni şi cu problemele lor este într-adevăr util. Am început, de asemenea, să fac unele lucruri în jurul casei, cum ar fi: punerea jaluzelelor la ferestre, tapetarea sufrageriei şi a cabinetului de lucru şi relustruirea mesei din sufragerie.

La data cînd a avut loc accidentul, conduceam două studii biblice cu persoane interesate de Cuvîntul lui Dumnezeu, iar după catastrofă, o persoană cu care studiasem mai demult a dorit să-şi reia studiul. Toate trei m-au întrebat: «De ce te-a salvat Iehova pe tine, iar pe Kevin nu, deoarece şi el făcea tot posibilul pentru a-i plăcea lui Dumnezeu?»

Le-am explicat diferenţa dintre o acţiune a lui Dumnezeu şi un dezastru natural sau accident. Cînd avem de-a face cu o acţiune a lui Dumnezeu, primim avertizare divină că urmează să se întîmple ceva. Un exemplu este potopul din zilele lui Noe. În acest caz Dumnezeu i-a spus lui Noe ce să facă pentru a evita calamitatea. El urma să construiască o arcă. Pe de altă parte, accidentele şi dezastrele naturale sînt neprevăzute şi afectează pe oricine, fără discriminare, fie bun, fie rău. Nimeni nu ştia ce urma să se întîmple cu avionul nostru. Dacă s-ar fi ştiut acest lucru, nimeni nu ar fi urcat în el. Supravieţuirea mea a fost tot un accident ca şi moartea lui Kevin.

Oamenii care îmi spun cît de „tare“ sînt nu-şi dau seama cît de des mă înăbuşă lacrimile. Mi-a trebuit un anumit timp ca să mă refac în urma experienţei mele. Pot vorbi despre Kevin, sau să privesc fotografii de-ale lui şi să mă simt bine pînă rămîn singură; atunci plîng. Sînt foarte îndurerată că mi-am pierdut soţul după o perioadă atît de scurtă petrecută împreună, doar şapte ani.

Fetiţele mele acordă o atenţie mai mult decît obişnuită tuturor fraţilor creştini care vin să ne viziteze, agăţîndu-se, uneori, de picioarele lor ca să nu plece. Tarrah a fost supărată un timp şi uneori plîngea fără să ştie exact de ce. Ea merge, totuşi, bine cu şcoala şi încearcă să le vorbească colegilor ei despre înviere. — Ioan 5:28, 29.

Noi încercăm să ne simplificăm viaţa şi să facem din serviciul creştin un mod de viaţă. Cu ajutorul lui Iehova vom reuşi acest lucru. Cu aproape un an în urmă, un prieten m-a încurajat să merg înainte şi să încep să slujesc în calitate de pionieră permanentă. Sînt fericită că am acceptat această încurajare. Ajutîndu-i pe alţii, în calitate de slujitoare cu timp integral, să înveţe despre scopurile lui Dumnezeu, am fost eu însămi ajutată să menţin în centrul atenţiei scopul măreţ al lui Dumnezeu de a crea un paradis terestru şi de a-i învia pe cei dragi pierduţi în moarte. (Luca 23:43; Apocalips 21:3, 4) — Relatată de Lydia Francis Atwell.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu soţul meu înainte de zbor

[Provenienţa fotografiei de la pagina 25]

UPI/Bettmann Newsphotos