Un ucigaş ţinut la distanţă
FARAONUL Ramses V al Egiptului a murit cu circa trei mii de ani în urmă. Nimeni nu a ştiut cu precizie cauza morţii sale dar, pînă în ziua de azi, corpul său mumificat poartă amprentele unui asasin ciudat. Acelaşi criminal şi-a lăsat urmele sale devastatoare în antica Indie, în China, Grecia şi, de fapt, în toate celelalte naţiuni.
Acesta a fost un criminal atît de puternic încît a schimbat cursul istoriei. Potrivit unei surse, el a dat o lovitură serioasă puternicei armate a lui Alexandru cel Mare în valea întunecată a Indusului. Însoţindu-l pe exploratorul Cortés spre Mexico, el a decimat populaţia băştinaşă în aşa măsură încît aproape că i-a garantat conchistadorului o victorie uşoară. În secolul al 18-lea, în Europa, au murit în ghearele acestui ucigaş, în numai cîţiva ani, circa 600.000 de oameni. Toţi aceştia au fost victime ale unui duşman pe care nu-l puteau vedea — un virus foarte micuţ, în formă de cărămidă, virusul variolei.
Chiar şi în timpurile moderne, menţionarea variolei îi umple de groază pe mulţi oameni. De exemplu, în 1947, din cauza a 12 cazuri raportate în oraşul New York au fost vaccinaţi peste 6 milioane din locuitorii săi. Şi s-a estimat că nu mai departe decît în 1967, variola a secerat două milioane de vieţi. De ce este atît de înspăimîntătoare această maladie? Constituie ea o ameninţare şi în zilele noastre?
Un ucigaş de temut
Pentru majoritatea dintre noi, singura posibilitate de a cunoaşte această boală constă în observarea urmelor caracteristice la un străin a cărui faţă ciupită relatează povestea supravieţuirii acestuia în urma vizitei ucigaşului. Mulţi, însă, nu au supravieţuit. În unele localităţi, şi-au pierdut viaţa jumătate din persoanele afectate de boală.
Dar, pentru mulţi, tot atît de înspăimîntătoare ca înalta rată a mortalităţii erau şi simptomele ameninţătoare. De obicei, în interval de două săptămîni de cînd persoana contracta virusul, acesta se înmulţea suficient de mult pentru a începe să cauzeze probleme serioase. Aveau să apară o febră foarte mare, dureri de cap şi o senzaţie de frig urmată imediat de convulsii şi dureri ascuţite în coloana vertebrală. După cîteva zile, devin vizibile micuţe pete roşiatice, întîi pe faţă, apoi pe braţe, piept, spate şi în cele din urmă pe picioare. Acestea se extind rapid transformîndu-se în băşici pline cu puroi, sau pustule, dînd celui afectat o înfăţişare înspăimîntătoare. Şi mai serios este atacul asupra organelor vitale ale corpului. Dacă sistemul imunitar al organismului nu reuşeşte să adune suficiente mijloace de apărare, unul sau mai multe din aceste organe vor slăbi conducînd la moartea bolnavului.
Deşi nu este considerată foarte contagioasă, capacitatea variolei de a supravieţui o perioadă considerabilă de timp în afara gazdei umane face ca boala să poată fi uşor transmisă celor care sînt într-o legătură apropiată cu persoana afectată sau altora care au pus mîna pe aşternutul de pat sau pe haine contaminate. Virusul ucigaş, eliberat din băşicile sparte ale ultimei sale nenorociri cauzate victimei se plimbă pe particulele de praf sau pe stropii de apă şi poate intra cu uşurinţă în gîtul sau traiectul respirator al unei alte victime şi să-şi înceapă din nou ciclul său infecţios.
Nu a existat nici un produs chimic sau medicament — şi nici în prezent nu există vreunul — care să poată opri extinderea variolei. Medicii şi infirmierele încearcă pur şi simplu să-l facă pe bolnav să se simtă cît mai liniştit posibil şi îi acordă îngrijire medicală pentru a reduce riscul extinderii infecţiei. Singura speranţă de vindecare vine din partea sistemului imunitar minunat proiectat care se află în interiorul corpului uman. Şi aceasta a fost una dintre cele mai mari descoperiri făcute de medicina modernă, furnizîndu-se astfel arma pentru a subjuga acest ucigaş nemilos.
O armă pentru omorîrea ucigaşului
„Generaţiile viitoare vor cunoaşte doar din istorie că a existat detestabilul virus al variolei“, a scris în 1806 Thomas Jefferson, pe atunci preşedinte al Statelor Unite. El scrisese pentru a-l felicita pe Edward Jenner, medic şi naturalist dintr-o ţară britanică, cu ocazia descoperirii sale referitoare la mijloacele de eradicare a variolei. Tratamentul lui Jenner, numit ulterior vaccinare, este în esenţă acelaşi proces cu care au devenit familiari oamenii din secolul nostru.
Cu secole înainte de cercetările lui Jenner, era deja utilizată o formă întrucîtva similară de tratament pentru variolă. De exemplu, în Bengal, India, exista un obicei al vechilor preoţi ai zeiţei Shitala Mata (Zeiţa variolei) de a colecta materiale infectate de la cazurile mai blînde de variolă şi de a le introduce sub supraveghere persoanelor sănătoase. Din acest tip primitiv de inoculare rezulta adeseori o formă mai puţin severă a acestei boli. Dar, o dată ce sistemul imunitar al primitorului biruia boala, individul avea să rămînă absolut rezistent la atacuri viitoare.
În pofida riscurilor sale inerente, această formă de tratament a fost introdusă în Europa încă înainte de epoca lui Jenner. În 1757, cînd era doar un băieţel de 8 ani, Jenner însuşi a devenit perfect conştient de aceste riscuri atunci cînd cei care îl îngrijeau, dorind mult să-l protejeze de flagelul obişnuit pe atunci, l-au condus la unul din „grajdurile de inoculare“ obişnuite în timpul acela. Legat cu o curea pentru a-i limita posibilitatea de mişcare, el a fost culcat, la fel ca şi ceilalţi bolnavi, pe un pat de scînduri acoperit cu un simplu strat de paie. Acolo, el a suportat efectele dureroase pricinuite de inocularea virusului variolei, dispunînd doar de cea mai primitivă formă de îngrijire sanitară.
Deşi a supravieţuit, Jenner nu s-a însănătoşit complet decît după mulţi ani. Această experienţă personală explică zelul său de mai tîrziu de a descoperi un sistem mai bun de imunizare. Ocazia de a face acest lucru i s-a ivit cînd a început să practice meseria de medic în localitatea Sodbury, Anglia. El s-a izbit de adevărul unei explicaţii date de băştinaşi conform căreia fetele care lucrau într-o lăptărie şi care contractaseră o boală cunoscută sub numele de vaccinia nu aveau să contracteze vreodată variolă. În 1796, după ani de zile de studiere a cazurilor, el şi-a testat descoperirile infectînd în mod intenţionat un tînăr pe nume James Phipps cu virusul foarte blînd al vacciniei. Concepţia sa era că James avea să depăşească starea de uşoară indispoziţie şi pe urmă avea să fie imun faţă de virusul mortal al variolei.
Nu toţi au împărtăşit părerea lui Jenner. Sătenii au protestat că el va aduce o altă plagă teribilă sau că copiii trataţi de el vor dezvolta trăsături de bovine. Jenner a înfruntat furtuna, iar cînd James s-a însănătoşit fără probleme, şi mai ales că era complet imun la virusul variolei, opoziţia locală a încetat. Cercetările au continuat pînă în 1798 cînd Jenner şi-a publicat descoperirile în lumea întreagă. Teoria sa a fost justificată. În sfîrşit, arma pentru omorîrea ucigaşului era la îndemînă.
Încercuirea lui pentru a-l ucide
Continuînd lucrarea de pionier a lui Jenner, alţi oameni de ştiinţă au extins cercetarea. Au fost descoperite metode mai bune de producere şi administrare a vaccinului sporind eficacitatea acestei noi arme de ucidere. Însă, în pofida progresului, virusul variolei continua să-şi ceară victimele. Chiar în 1966, au fost raportate cazuri de variolă în 44 de ţări, iar în ţările în curs de dezvoltare epidemiile înfricoşătoare erau ceva obişnuit.
Spre sfîrşitul aceluiaşi an, la cea de-a 19-a Conferinţă a Sănătăţii Mondiale, naţiunile au decis în sfîrşit să se unească într-o acţiune pozitivă pentru a-l prinde şi distruge pe ucigaş. Succesul depindea de faptul ca virusul variolei să moară o dată aflat în afara corpului uman. Cu alte cuvinte, oamenii erau singurii săi agenţi transmiţători. Dacă era împiedicat să treacă de la un om la altul, virusul urma să moară. Aşadar, a fost lansat un plan de eradicare a variolei pe timp de 10 ani. Acesta consta în supravegherea în vederea urmăririi oricărei izbucniri, incluzînd faptul de a îndemna publicului să raporteze orice caz ivit şi în a face vaccinarea în masă pentru a-l ţine pe nemernic la distanţă, incapabil să se extindă.
Aproape imediat s-au obţinut rezultate încurajatoare chiar şi în ţări cu instituţii sanitare limitate. De exemplu, în Africa de Vest şi în Africa Centrală, cînd au fost puse la dispoziţie aparatură, personal sanitar şi vaccinuri, 20 de naţiuni au fost în măsură să eradicheze boala în numai trei ani şi jumătate. Stimulată de succesele obţinute în Africa, Asia şi-a intensificat eforturile de eradicare a bolii. În jurul datei de 16 octombrie 1975 a fost pus în carantină în Bangladesh ultimul caz de variolă survenit pe cale naturală.
Acesta nu a constituit însă sfîrşitul întrucît în 1976 una din cele două forme mai blînde de virus a fost din nou raportată în Somalia. A urmat o bătălie de 13 luni; oficialităţi în domeniul sanitar l-au urmărit şi stopat pe escroc pînă cînd, în cele din urmă, în octombrie 1977, l-au redus la tăcere. Ultima victimă a sa a fost un băştinaş cu numele Ali Maow Maalin. Cînd Ali s-a însănătoşit, ultimul caz de variolă survenit pe cale naturală a fost înlăturat. În sfîrşit, după aproape 200 de ani, visul lui Jenner a devenit realitate. „Exterminarea variolei — cel mai mai înspăimîntător flagel asupra rasei umane“ — a fost realizată.
S-ar putea să atace din nou?
În 1980 lumea a fost declarată în mod oficial liberă de variolă. Vaccinările obligatorii au încetat şi o nouă generaţie s-a ridicat fără necesitatea de a fi protejată împotriva virusului. Dar, ce s-ar întîmpla dacă ucigaşul s-ar reîntoarce la această populaţie nevaccinată? Teama că el ar putea decima continente întregi ne determină să ne întrebăm dacă o astfel de reîntoarcere este posibilă.
„Există două posibilităţi“, a explicat un virusolog de la Şcoala de Medicină Tropicală din Calcutta. „Una este scurgerea acestuia din laboratoare; cealaltă este răutatea umană.“
Realitatea celei dintîi dintre aceste ameninţări a fost demonstrată în 1978 cînd, într-o scurtă reabilitare, variola a constituit încă o dată ştirea principală din presă, de această dată din Birmingham, Anglia. Un fotograf, lucrînd în apartamentul situat deasupra unui laborator unde virusul era păstrat pentru cercetare, a contractat boala şi ulterior a murit din cauza aceasta, dar nu înainte de a o infecta pe mama sa înaintată în vîrstă. Din fericire, prin acţiunea rapidă a autorităţilor britanice, virusul a fost încă o dată prins fiind prevenite alte accidente. Pentru a reduce probabilitatea unor incidente viitoare cum a fost acesta, virusul variolei a fost acum închis în numai două instituţii de cercetare de înaltă securitate, una în Atlanta, Georgia, S.U.A., iar cealaltă în Moscova, U.R.S.S.
«Dar», ai putea întreba, «de ce nu este executat acest ucigaş pentru a se preveni astfel de riscuri?» Răspunsul este: teama de răutatea umană. Oricît de oribil ar putea părea, există întotdeauna posibilitatea ca variola să fie folosită pentru un război biologic. Istoria a arătat că omul este capabil de un astfel de lucru. Pentru a-şi realiza planurile lor de a se stabili în America de Nord pe parcursul secolului al 17-lea, unii locuitori au răspîndit în mod intenţionat boala printre indienii băştinaşi. Fiind optimişti, mulţi cred că am progresat depăşind acest stadiu şi că şansa unui astfel de «război biologic» este minimă. Putem doar spera că aşa stau lucrurile. Putem doar spera şi că variola a fost într-adevăr eradicată şi că nu va fi reînviată în viitor, din anumite motive necunoscute în prezent.
Datorită descoperirii Dr. Jenner, pentru prima dată în istorie omul are certitudinea că a reuşit să extirpe unul din teribilii săi duşmani virali. Ştiinţa medicală, echipată acum cu instrumente sofisticate şi cunoscînd mult mai multe lucruri decît Jenner se străduieşte să obţină victoria asupra altor boli infecţioase. Va reuşi oare? Oamenii de ştiinţă recunosc că în pofida extraordinarilor paşi înainte, scopul general pare mai improbabil ca oricînd. Evident, este nevoie de o înţelepciune superioară omului pentru a aduce o lume nouă în care «nici un locuitor nu va zice: „Sînt bolnav!“» — Isaia 33:24.
[Legenda fotografiilor de la pagina 28]
Imunizarea pentru variolă a început cu activitatea Dr. Edward Jenner
[Provenienţa fotografiei]
WHO photo by J. Abcede
[Provenienţa fotografiei de la pagina 26]
WHO photo