Acolo unde vulturii zboară ca să se ospăteze cu peşte

ZBURÂND de pretutindeni din Alaska, din Columbia Britanică, precum şi din îndepărtatul stat Washington, ei vin cu miile, frumos îmbrăcaţi pentru cină. Sunt păsări foarte impresionante, foarte deosebite cu capetele lor albe şi cu cozile lor de un alb strălucitor, desfăcute în formă de evantai ca să poată frâna în timp ce aterizează. Corpul lor este cafeniu închis, au în medie o greutate de 6 kilograme, femelele fiind puţin mai mari decât masculii, zboară cu o viteză de 50 de kilometri pe oră şi au o deschidere a aripilor cuprinsă între 1,8 şi 2,4 metri. Însă, dacă ochii lor pătrunzători reperează un peşte la o depărtare de aproximativ 1,6 kilometri, ei pot plonja cu o viteză de 160 de kilometri pe oră ca să-l ochească!

Totuşi, pentru banchetul de care au parte la râul Chilkat, nu sunt necesare astfel de acrobaţii aeriene spectaculoase. Antreurile de somon nu pleacă nicăieri. Somonul există din abundenţă înaintea lor, abia aşteptând să fie devorat. Toate aceste sărbători sunt organizate pentru ei de către Rezervaţia de Vulturi de Mare cu Capul Alb de la Chilkat, Alaska, rezervaţie înfiinţată în 1982 de statul Alaska în vederea „ocrotirii şi perpetuării celei mai mari concentraţii de vulturi de mare cu capul alb, precum şi a habitatului lor vital“.

Rezervaţia se întinde pe o suprafaţă de 19 000 de hectare de teren aluvionar al râurilor Chilkat, Klehini şi Tsirku şi include numai zonele importante pentru habitatul vulturilor. Zona specială în care se adună mii de vulturi şi în care vizitatorii vin cu grămada ca să-i vadă se întinde pe o lungime de 8 kilometri de-a lungul râului Chilkat şi se învecinează cu Autostrada Haines, care leagă oraşul Haines de oraşul Klukwan.

Un pliant editat de guvern şi intitulat „Rezervaţia de Vulturi de Mare cu Capul Alb de la Chilkat, Alaska“ arată motivul pentru care această porţiune care se întinde de-a lungul râului pe o lungime de 8 kilometri le poate oferi vulturilor delicatese de somoni care-şi depun icrele.

„Fenomenul natural care face ca pe o lungime de 8 kilometri apa râului Chilkat să rămână neîngheţată în timpul lunilor de îngheţ este denumit «rezervor de con aluvionar». Zona aluvionară Tsirku, o acumulare — în formă de evantai — de pietriş, rocă, nisip şi resturi glaciare, se comportă ca un uriaş rezervor de apă situat la confluenţa râurilor Tsirku, Klehini şi Chilkat.“

În mod normal, un râu care îşi încetineşte viteza când se revarsă într-o altă masă de apă depune sedimente, formând o deltă, fără să formeze în spate vreun rezervor de apă. Însă în locul în care râul Tsirku se revarsă în râul Chilkat, faliile de pământ şi activitatea glaciară au dus la formarea unui bazin întins, cu o adâncime de peste 230 de metri sub nivelul mării. După ce gheţarii s-au retras, în urma lor au rămas sedimente, iar râurile au adus nisip şi pietriş până când, în cele din urmă, bazinul a acumulat depuneri fărâmicioase, poroase, într-un strat gros de peste 230 de metri deasupra rocii de bază.

Publicaţia arată că în anotimpurile mai calde — primăvara, vara şi la începutul toamnei — apa provenită din zăpada şi din gheaţa topită se revarsă în conul aluvionar. Apa se scurge în con cu o viteză mai mare decât cea cu care iese din el, creând în felul acesta un uriaş rezervor de apă. Pliantul referitor la ocrotirea vulturului arată în continuare: „La venirea iernii, vremea se răceşte, iar apele din preajmă îngheaţă. Însă temperatura apei din acest mare rezervor este cu 5 până la 10° C mai ridicată decât temperaturile apelor din jur. Această apă mai caldă «se strecoară» în râul Chilkat şi îl fereşte de îngheţ.

Cinci specii de somon depun icre în aceste ape curgătoare, în altele din apropiere şi în afluenţii lor. Vara, somonul începe să migreze în vederea depunerii icrelor şi continuă să facă lucrul acesta până spre sfârşitul toamnei sau începutul iernii. La scurt timp după ce îşi depun icrele, somonii mor, iar cadavrele lor constituie hrana îmbelşugată pentru vulturi“.

Banchetul somonilor începe în octombrie şi se încheie în februarie, iar, puţin mai târziu, mii de vulturi încep să-şi ia zborul până departe în întreaga regiune. Pe parcursul unui an însă, rezervaţia constituie căminul a 200 până la 400 de vulturi. Pe lângă peştele pe care îl pot prinde, ei îşi suplimentează masa cu păsări de apă, mamifere mici şi stârvuri.

Curtări pasionante, „căsătorii“ durabile

Căsătoria o încheie pe viaţă — putând ajunge până la vârsta de 40 de ani —, dar, de obicei, rămân împreună doar în perioada cuibăritului. Ritualul de curtare începe în aprilie şi „poate include manifestări senzaţionale de curtare, în care vulturii cad în picaj strângându-şi ghearele şi făcând tumbe prin aer“, se arată în publicaţia Eagles​—The Alaska Chilkat Bald Eagle Preserve. Dar asta e tot şi deja se şi iau de mână? Sună sălbatic de romantic!

În rezervaţie au fost văzute nouăzeci şi patru de cuiburi. Scot câte unu până la trei pui, de obicei între sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, după o perioadă de incubaţie de 34 sau 35 de zile. Puii părăsesc cuibul în septembrie, însă trebuie să se mulţumească cu un penaj pestriţ, maro cu alb. Numai la vârsta de patru sau cinci ani capul şi coada lor vor fi de un alb atrăgător!

Publicaţia respectivă mai vorbeşte despre lupta pentru supravieţuire a vulturilor şi îi sfătuieşte pe vizitatori cum pot să viziteze rezervaţia în siguranţă.

„Rezervaţia de Vulturi de Mare cu Capul Alb de la Chilkat, Alaska, se întinde pe o suprafaţă de 19 000 de hectare, suprafaţă destinată ocrotirii vulturilor. Însă vulturii nu au fost întotdeauna ocrotiţi; cândva, ei erau vânatul legal pentru care vânătorii primeau recompense. Bazându-se pe relatările care vorbeau despre apetitul deosebit al vulturilor pentru somonul viu şi pentru animalele mici, Legislaţia Teritorială din Alaska a oferit în 1917 recompense celor care vânau vulturi. Militarii în rezervă de la Fortul William H. Seward din Haines povestesc cum îşi suplimentau salariul insuficient pe care îl primeau în armată cu câte un dolar (mai târziu s-a ridicat la doi dolari) pentru fiecare pereche de pinteni.

Investigaţiile făcute mai târziu au arătat că daunele pe care vulturii le provocau în rândurile somonilor care migrau pentru a-şi depune icrele fuseseră exagerate, astfel că recompensele pentru prinderea vulturilor au fost desfiinţate în 1953. Până la acea dată fuseseră împuşcaţi pentru recompense peste 128 000 de vulturi. În anii ’40, când legea care permitea vânarea vulturilor era încă în vigoare, populaţia de vulturi din sud-estul peninsulei Alaska se estima ca fiind aproximativ jumătate din populaţia de vulturi existentă în anii ’70.

În 1959, când Alaska a devenit un stat independent, Vulturul de Mare cu Capul Alb a ajuns sub protecţie federală printr-o lege emisă în 1940, intitulată Statutul Vulturului de Mare cu Capul Alb. Omorârea unui vultur este considerată un delict federal, iar deţinerea de vulturi vii sau morţi sau de organe de vultur (inclusiv pene!), cu excepţia anumitor condiţii stabilite, este şi ea ilegală.

În 1972, Legislaţia Satului Alaska a delimitat zona de habitat vitală de pe râul Chilkat, administrată de Departamentul de Pescuit şi Vânătoare din Alaska, prin care se asigură ocrotirea celei mai mari concentraţii de vulturi. Suprafeţe întinse din habitatul vulturului au rămas fără protecţie, iar între ecologi şi forţele care militează pentru dezvoltare se duce o luptă îndelungată, deseori înverşunată, privitoare la modul de administrare a văii Chilkat. În urma unui studiu aprofundat efectuat de către Societatea Naţională Audubon şi de către Institutul Haines/Klukwan pentru Cercetarea Resurselor Naturale, institut finanţat de stat, tăietorii de copaci, pescarii, ecologii, oamenii de afaceri şi politicienii locali au ajuns, în sfârşit, la o cale de compromis. În 1982, legile statului au prevăzut acest compromis într-o lege prin care 19 000 de hectare îi erau cedate Rezervaţiei de Vulturi de Mare cu Capul Alb de la Chilkat, Alaska.

În Rezervaţie nu este permisă tăierea copacilor, nici mineritul, în schimb se pot practica în continuare muncile tradiţionale, precum recoltarea fructelor de pădure, pescuitul şi vânatul. Rezervaţia se află sub îngrijirea Administraţiei Parcurilor din Alaska, fiind ajutată de un grup consultativ format din 12 localnici, funcţionari de stat şi un biolog.

Modul de exploatare a resurselor naturale existente în vale, fără ca mediului înconjurător să îi fie produsă vreo daună, constituie o permanentă întrebare, iar chestiunile legate de exploatarea acestui teren creează încă discuţii în valea Chilkat. Localnicii însă sunt mândri că s-a găsit pe plan local o soluţie pentru ocrotirea vulturilor.“

Principalul loc din care vizitatorii pot zări vulturii este Autostrada Haines, situată paralel cu râul Chilkat, unde există locuri amenajate în acest scop.

[Harta de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Râul Chilkat Râul Chilkoot

Râul Klehini KLUKWAN

Zona de observare a vulturului

(con aluvionar)

▴

▴

Autostrada Haines

Râul Tsirku ▾ Lacul Chilkoot

Lacul Chilkat ▾

Râul Chilkat ▾ Fiordul Lutak

Râul Takhin ▾

HAINES

[Provenienţa hărţii]

Mountain High Maps™ copyright © 1993 Digital Wisdom, Inc.

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 15–18]

Vulturi de Mare cu Capul Alb pe paginile 15–18: Biroul de Turism Alaska