‘Când sunt slabă, atunci sunt tare’

AM COPILĂRIT într-un orăşel situat la nord de San Francisco (California), numit Petaluma. Mama mea era cât de cât religioasă, tatăl meu însă nu avea o părere prea bună despre religie. Întotdeauna am crezut în existenţa unui creator, atât doar că nu ştiam cine este el.

Am avut o copilărie fericită. Cu câtă nostalgie îmi amintesc de acele zile lipsite de griji! Nu aveam nici cea mai vagă idee despre lucrurile ce se petreceau în mine şi care aveau să mă priveze de multă libertate. În 1960 eram în ultimul an de liceu şi îmi amintesc că-i spuneam celei mai bune prietene că mă dureau câteva degete de la mâini.

La scurt timp după aceea au început să mă doară picioarele atât de rău, încât mama m-a dus la un spital din San Francisco, unde am fost internată timp de şase zile. Atunci aveam 18 ani, iar în urma analizelor s-a stabilit că am artrită reumatică. Am început să fac injecţii cu tiosulfat auric de sodiu, apoi cu prednison, iar apoi cu un alt tip de cortizon. În total, am făcut acest tratament timp de 18 ani, şi de fiecare dată medicamentele îmi ameliorau durerea câţiva ani, după care, treptat, nu-şi mai făceau efectul şi trebuia să continuu cu un alt medicament. Durerea permanentă nu putea fi trecută cu vederea, şi căutam cu disperare un alt fel de ajutor medical. Am găsit nişte tratamente alternative, care mi-au fost de ajutor într-o oarecare măsură. Din fericire, nu mai am durerile pe care le aveam când boala se afla în fazele ei mai active.

Într-una din zile, în anul 1975, fiul meu a găsit din întâmplare un jurnal în care mama făcuse însemnări despre mine când eram de câteva luni. Aşa am descoperit că, la vârsta de şase luni, un medic îmi făcuse un tratament cu raze X pentru că aveam timusul mărit. S-ar putea ca motivul pentru care mă aflu astăzi în această stare să fi fost tratamentul cu radiaţii ce mi-a fost prescris când eram foarte mică. Dacă aşa stau lucrurile, ce greşeală oribilă a fost aceasta!

M-am căsătorit în anul 1962. În 1968, când eram în primele faze ale bolii, lucram împreună cu soţul meu, Lynn, într-o brutărie care era proprietatea noastră. Ne sculam în jur de patru dimineaţa. Soţul meu făcea aluatul şi, uneori, aţipea pe sacii de făină în timp ce pâinea se cocea în cuptor. O tăiam felii şi o împachetam, iar apoi Lynn o livra. O persoană de la asigurări care ne vizita din când în când brutăria ne-a vorbit despre Regatul promis de Dumnezeu. Ne-au plăcut cele auzite, dar eram prea ocupaţi. Traseul nostru cu pâine s-a extins şi ne-am împovărat cu şi mai multă muncă. Spre bucuria noastră, o altă brutărie a cumpărat-o pe a noastră. Lynn a mers să lucreze la ei, iar eu m-am angajat la un salon de coafură. Însă, pe măsură ce artrita se înrăutăţea, n-am mai putut să lucrez decât trei zile pe săptămână, iar în cele din urmă am fost nevoită să renunţ complet.

În acea perioadă, o Martoră a lui Iehova venea cu regularitate acasă la mine şi-mi oferea revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Întotdeauna îi ofeream o contribuţie şi luam revistele, gândindu-mă că-i făceam un hatâr. După ce pleca, le puneam pe un raft, unde zăceau câteva zile, după care unul dintre noi le arunca de fiecare dată la gunoi. Făceam un lucru foarte regretabil, deoarece acum apreciem valoarea spirituală a acestor reviste. Pe vremea aceea însă, chestiunile religioase nu ni se păreau foarte importante.

Conştienţi de necesităţile noastre spirituale

Într-o seară, soţul meu şi cu mine am discutat care ar putea fi scopul vieţii în afară de faptul de a mânca, de a dormi şi de a munci din greu. Am început să căutăm lucrurile spirituale, care lipseau din viaţa noastră. Ne-am îndreptat atenţia spre o bisericuţă de pe strada unde locuiam, însă nu am găsit înviorarea spirituală sperată. Membrii bisericii discutau mai ales despre problemele lor locale.

Martora care îmi aducea revistele trecea pe la mine de aproape un an de zile, însă obiceiul meu de a accepta revistele, iar apoi de a le arunca nu s-a schimbat până când nu am citit, în cele din urmă, numărul din 8 octombrie 1968 al revistei Treziţi-vă! (engl.), intitulat „Este mai târziu decât credeţi?“. Mi-a plăcut ce am citit şi, din fericire, şi soţului meu i-a plăcut la fel de mult. Am început să studiem şi să absorbim cu nesaţ adevărul. Nu ne mai săturam de lucrurile minunate pe care le învăţam. Ne-am botezat în 1969.

Pe măsură ce timpul trecea, îmi era greu să mă ridic şi să stau pe scaun şi mult mai greu să merg. Trebuia să mă forţez să-mi îndoi genunchii ca să intru şi să ies din maşină. Învăţasem să trăiesc cu restricţii şi cu durere, din cauza căreia plângeam mai mereu. Aşadar mă fardam şi plecam la întruniri sau în serviciul de teren. Mergeam din casă în casă cât de mult mă ţineau puterile. Încercam să ies în ministerul de teren o dată sau de două ori pe săptămână, până când am anchilozat, iar durerea de genunchi şi de picioare nu mi-a mai permis lucrul acesta. Deseori îmi era teamă că am să cad şi că n-am să mă pot ridica. Faptul de a vorbi cu Iehova mă ajută mult. Uneori vărs multe lacrimi când îi vorbesc.

Cu toate acestea, nu era întotdeauna posibil să plâng. O persoană care suferă de artrită reumatică se poate îmbolnăvi şi de uscăciune oculară. Au fost situaţii când uscăciunea era atât de pronunţată, încât îmi venea greu să citesc. Când mi se întâmpla asta, ascultam casete cu înregistrări biblice. Deseori mergeam cu ochii închişi, deoarece, dacă-mi mişcam pleoapele, îmi zgâriam ochii. Puteam şi să orbesc. Uneori trebuia să îmi pun din cinci în cinci minute lacrimi artificiale în ochi. Şi mai grav era că trebuia să-mi pun alifie în ochi şi să stau cu ei bandajaţi cinci sau şase zile, până când se mai vindecau puţin. Nu este uşor să rămâi recunoscător când te lupţi cu o boală de lungă durată, de care nu te poţi aştepta să te vindeci în acest sistem.

În 1978 a trebuit să mă folosesc de un scaun cu rotile. A fost greu să iau această hotărâre. Am amânat cât am putut, dar n-am mai avut încotro. Ştiam dinainte că va veni şi ziua aceasta, speram însă că lumea nouă a lui Dumnezeu va veni prima. Lynn a cumpărat un scaun cu rotile înalt, care avea un cadru lat cu cinci roţi. Cu ajutorul lui mă puteam deplasa prin casă.

Aveam un sentiment groaznic de neputinţă când trebuia să mă întind după ceva, deoarece nu-mi puteam întinde braţul prea mult şi nu puteam apuca suficient de bine cu degetele mele îndoite şi deformate. De aceea, mă foloseam de băţul meu „de apucat“ obiecte. Cu ajutorul lui pot ridica obiecte de pe podea, pot deschide un dulap ca să iau o farfurie sau pot să scot ceva din frigider. Pe măsură ce-mi formez noi deprinderi folosindu-mă de acest băţ, pot să mai fac unele treburi prin casă. Pot să gătesc, să spăl vase, să calc şi să împachetez haine, precum şi să spăl pe jos. Simt o oarecare satisfacţie pe măsură ce aptitudinile mele se îmbunătăţesc şi sunt bucuroasă că mai pot face încă unele treburi gospodăreşti. Cu toate acestea, ce puteam face cândva doar în câteva minute acum îmi ia ore.

Depun mărturie prin telefon

După o bucată de vreme mi-am luat în cele din urmă inima în dinţi şi am încercat să depun mărturie prin telefon. N-am crezut că aş putea face aceasta, dar acum îmi place cu adevărat şi am avut şi câteva rezultate bune. Spre marea mea surprindere, mărturia prin telefon seamănă cu mărturia din casă în casă, în sensul că pot vorbi cu oamenii despre Iehova şi despre scopurile sale.

Una dintre prezentările pe care le folosesc începe astfel: „Alo, sunteţi dl​——? La telefon dna Maass. Discut pe scurt cu oamenii şi, dacă aveţi câteva minute disponibile, aş putea vorbi şi cu dumneavoastră? (De obicei, mi se răspunde: „Despre ce este vorba?“) Nu-i aşa că este îngrozitor să vedem lucrurile ce se petrec la ora actuală în lume? (Aştept să mi se răspundă.) Aş dori să vă împărtăşesc această idee biblică ce ne oferă o speranţă reală de viitor“. După aceea, citesc rugăciunea Domnului şi, dacă este posibil, 2 Petru 3:13. O parte din vizitele ulterioare le-am dat altor surori creştine sau lui Lynn, ca să se ocupe de ele.

De-a lungul anilor am purtat multe discuţii interesante, iar celor ce au manifestat interes le-am putut trimite broşuri, reviste şi cărţi. Unele persoane au început să studieze Biblia prin telefon. O doamnă cu care am discutat a spus că, după părerea ei, este suficient să studieze Biblia singură. Însă, după mai multe discuţii, a fost de acord să vină la noi acasă pentru un studiu biblic, întrucât i-am explicat care este situaţia mea.

Altă dată, în timp ce dădeam telefoane, un robot mi-a dat un număr nou de telefon. Deşi întotdeauna dădeam telefoane în localitate, m-am simţit îndemnată să formez acest nou număr, chiar dacă numărul era din afara localităţii. După ce doamna care a răspuns la telefon a discutat un timp cu mine, mi-a spus că ea şi soţul ei doreau să ia legătura cu nişte persoane care sunt cu adevărat creştine. Aşa că Lynn şi cu mine ne-am dus la ei acasă, cale de vreo oră, pentru a studia împreună cu ei.

Şi acum găsesc bucurie şi fericire în faptul de a le vorbi altora despre Iehova şi despre promisiunea sa cu privire la ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea. De curând, o femeie cu care discut de câteva luni mi-a spus: „De fiecare dată când vorbesc cu dumneavoastră, îmi dau seama că asimilez mai multe cunoştinţe“. Ştiu că cunoştinţa pe care le-o împărtăşesc altora conduce la viaţă veşnică şi produce o bucurie care poate fi reflectată chiar şi de o înfăţişare infirmă ca a mea. Uneori reuşesc să fac mai multe lucruri în serviciu decât în alte dăţi, dar aş dori să pot face mereu mult, mult mai mult! Ştiu că Iehova cunoaşte situaţia fiecăruia şi că apreciază ceea ce putem face, indiferent cât de puţin ar părea aceasta. Deseori mă gândesc la Proverbele 27:11: „Fiul meu, fii înţelept şi înveseleşte-mi inima, ca să am cu ce să răspund celui ce mă batjocoreşte“, iar eu doresc să fiu printre cei care demonstrează că Satan este mincinos.

Faptul de a merge la întruniri este întotdeauna o încurajare pentru mine, chiar dacă îmi este greu să ajung acolo. Iehova a luat atâtea măsuri minunate pentru ca noi să fim bine hrăniţi din punct de vedere spiritual, iar eu doresc să beneficiez la maximum de ele. Cât de fericiţi suntem că cei doi copii ai noştri şi-au însuşit adevărul! Fiica noastră, Terri, este căsătorită cu un frate minunat şi au patru copii pe care îi iubesc foarte mult. Cât de mult ne încălzeşte inima faptul că şi nepoţii noştri îl iubesc pe Iehova! Fiul nostru, James, împreună cu soţia sa, Tuesday, au ales să-i slujească lui Iehova la Betelul din Brooklyn, New York, sediul mondial al Martorilor lui Iehova.

Un paradis terestru prin puterea lui Iehova

Încerc să păstrez vie în minte minunata promisiune a lui Iehova cu privire la un pământ paradiziac. Chiar şi în prezent există atât de multe lucruri din creaţia sa de care ne putem bucura! Mă bucur de un frumos apus de soare. Găsesc plăcere în varietatea florilor şi în parfumul lor. Îndrăgesc trandafirii! Nu reuşesc să ies prea des din casă, dar când pot, savurez din plin plăcerea de a fi mângâiată de razele calde ale soarelui. Închid ochii şi îmi imaginez un cadru frumos în munţi, unde familia mea se bucură pe o pajişte plină cu flori. Îmi imaginez susurul unui pârâiaş şi belşug de pepeni zemoşi şi dulci pentru fiecare! Când îmi este cu putinţă, pictez tablouri cu lucruri care mă ajută să mă gândesc la viitorul paradis pământesc promis. În timp ce pictez, mă gândesc că sunt şi eu acolo. Ştiu că Iehova poate face reale preţioasele imagini ce le port acum în gând şi la care ţin mult.

Îmi place să mă gândesc la versetul din Iacov 1:12. Aici se spune: „Fericit este omul care continuă să rabde încercarea, deoarece, devenind aprobat, va primi coroana vieţii, pe care Iehova a promis-o acelora care continuă să-l iubească“ (NW). Pavel şi-a comparat boala cu un ‘sol al Satanei care îl pălmuia’ întruna. El s-a rugat ca Iehova să-i îndepărteze infirmitatea, însă i s-a spus că puterea lui Dumnezeu era făcută perfectă în slăbiciunea lui. Astfel, faptul că Pavel a avut succes în ciuda infirmităţii sale a fost o dovadă a faptului că puterea lui Dumnezeu era peste el. Pavel a spus: „Când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Corinteni 12:7–10). Am sentimentul că puţinul pe care îl pot face acum, în ciuda limitelor mele, se datorează numai puterii lui Dumnezeu care este peste mine.

Apostolul Ioan a consemnat o întâmplare care este o adevărată încurajare pentru mine. În ea este vorba despre un bărbat care a fost imobilizat la pat timp de 38 de ani. Împreună cu alţi bolnavi, el stătea încrezător în aşteptare lângă o scăldătoare, dorind foarte mult să se vindece în ea. El nu putea să ajungă la apa despre care credea că ar putea să-l vindece. Într-o zi l-a văzut Isus şi l-a întrebat: „Vrei să te faci sănătos?“. Cu câte lacrimi de bucurie aş răspunde la această întrebare! ‘Isus i-a zis: «Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!»’ (Ioan 5:2–9). Mulţi dintre noi aşteaptă cu nerăbdare să audă această invitaţie! — Relatată de Luretta Maass.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 24]

Mi-am imaginat o fetiţă ce-i îndrăgeşte pe oameni, şi iat-o aici zburdând pe o pajişte.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]

Când am fost bine dispusă, mi-am imaginat un băieţel curajos mergând pe picioroange, cu câinele printre picioare.

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Alcătuiesc o listă cu numerele de telefon pentru ministerul de teren.

Formez numărul de telefon.