Relatare autobiografică

A fost o bucurie, dar şi o încercare să cresc opt copii în căile lui Iehova

RELATARE DE JOYCELYN VALENTINE

În 1989, soţul meu a plecat să muncească în străinătate. A promis că-mi va trimite bani ca să am cu ce să-i cresc pe cei opt copii ai mei. Săptămânile au trecut fără să primesc nici o veste de la el. Au trecut mai multe luni şi tot nimic. Mă consolam singură: „De îndată ce situaţia îi va permite, va veni acasă“.

NEAVÂND cu ce să-mi întreţin copiii, am ajuns în pragul disperării. Refuzam să cred că ne părăsise. În timpul multor nopţi fără somn, m-am întrebat: „Cum a putut să ne facă una ca asta mie şi copiilor?“ În cele din urmă, am acceptat realitatea crudă că soţul meu ne părăsise. Nici astăzi, după aproape 16 ani, nu ştim nimic despre el. Drept urmare, mi-am crescut singură copiii. N-a fost deloc uşor, dar faptul că au ales să-i slujească lui Iehova mă umple de bucurie. Dar, înainte de a vă spune cum ne-am descurcat, aş vrea să vă povestesc câte ceva despre mine.

Caut îndrumarea Bibliei

M-am născut în 1938, pe insula Jamaica, din Marea Caraibilor. Deşi tata n-a fost niciodată membrul vreunei religii, se considera un om cu frică de Dumnezeu. Deseori, seara, mă punea să-i citesc psalmi din Biblie. Curând am reuşit să memorez mulţi psalmi. Mama mergea la o biserică din localitate şi mă lua uneori şi pe mine.

La acele întruniri se spunea că Dumnezeu îi ia în cer pe oamenii buni, iar pe cei răi îi arde veşnic în iad. Se mai spunea că Isus este Dumnezeu şi că el îi iubeşte pe copii. Nu mai ştiam ce să cred despre Dumnezeu şi a început să-mi fie teamă de el. Mă întrebam cum poate să-i chinuie pe oameni în foc un Dumnezeu care ne iubeşte.

Gândul că există iad m-a tulburat atât de mult, încât am avut coşmaruri noaptea. După un timp, am urmat un curs biblic prin corespondenţă sponsorizat de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Ei spuneau că oamenii răi nu sunt chinuiţi la nesfârşit, ci că ard în foc şi devin cenuşă. Mi s-a părut mai rezonabilă această idee şi am început să merg la întrunirile lor. Dar învăţăturile lor nu erau clare, iar ceea ce am învăţat nu m-a ajutat să-mi corectez punctul de vedere greşit cu privire la moralitate.

Pe vremea aceea, majoritatea oamenilor considerau fornicaţia ceva greşit. Totuşi, ca mulţi alţii şi eu credeam că numai cei ce îşi înşală partenerii sunt fornicatori. Astfel, în opinia mea, două persoane care trăiau în concubinaj nu păcătuiau (1 Corinteni 6:9, 10; Evrei 13:4). În parte şi din cauza acestei concepţii, am născut şase copii fără să fiu căsătorită.

Fac progrese spirituale

În 1965, Vaslyn Goodison şi Ethel Chambers s-au mutat la Bath, în apropiere de noi. Erau pioniere, cum se numesc miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. Într-o zi, ele au vorbit cu tata, iar el a acceptat un studiu biblic la domiciliu. Când eram acasă la tata, vorbeau şi cu mine. Deşi eram foarte suspicioasă cu privire la Martorii lui Iehova, am hotărât să studiez Biblia cu ele ca să le demonstrez că nu aveau dreptate.

Puneam multe întrebări în timpul studiului, iar Martorele îmi răspundeau de fiecare dată cu ajutorul Bibliei. Astfel am înţeles că morţii sunt inconştienţi şi că nu sunt chinuiţi în iad (Eclesiastul 9:5, 10). De asemenea, am aflat despre speranţa vieţii veşnice pe un pământ paradiziac (Psalmul 37:11, 29; Revelaţia 21:3, 4). Deşi tata n-a mai studiat Biblia, eu am început să asist la întrunirile Martorilor lui Iehova din localitatea mea. Liniştea de la acele întruniri şi programele bine pregătite m-au ajutat să învăţ mai multe lucruri despre Iehova. Am fost şi la congrese de circumscripţie şi de district, întruniri mai mari organizate de Martori. Studiul aprofundat al Bibliei a trezit în mine dorinţa puternică de a-i sluji lui Iehova aşa cum dorea el. Am întâmpinat însă un obstacol.

Pe timpul acela, nu eram căsătorită legitim cu tatăl a trei dintre cei şase copii ai mei. Citind Biblia am înţeles că Dumnezeu condamnă relaţiile sexuale în afara căsătoriei, iar conştiinţa a început să mă mustre (Proverbele 5:15–20; Galateni 5:19). Pe măsură ce iubirea mea pentru adevăr a devenit mai profundă, am dorit din tot sufletul să-mi aduc viaţa în armonie cu legea divină. În cele din urmă, am luat o hotărâre. I-am spus concubinului meu că fie ne căsătorim, fie punem capăt relaţiei noastre. Deşi el nu-mi împărtăşea convingerile religioase, ne-am legalizat căsătoria în 15 august 1970, la cinci ani după ce Martorii au vorbit prima oară cu mine. În decembrie 1970 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă.

În ce priveşte ministerul, n-am să uit niciodată ziua în care am ieşit prima oară în lucrarea de predicare. Din cauza emoţiilor, n-am ştiut cum să încep o discuţie pe marginea Bibliei. De fapt, am simţit o mare uşurare când primul locatar a pus repede capăt discuţiei. Dar, după aceea, n-am mai fost atât de încordată. La sfârşitul acelei zile am fost foarte bucuroasă deoarece reuşisem să discut pe scurt despre Biblie cu câţiva oameni şi să le ofer câteva publicaţii biblice.

Mă îngrijesc de sănătatea spirituală a familiei mele

În 1977 aveam opt copii. Eram hotărâtă să fac tot posibilul pentru a-mi ajuta familia să-i slujească lui Iehova (Iosua 24:15). De aceea, m-am străduit să conduc cu regularitate un studiu biblic cu familia mea. Uneori, din cauza oboselii, aţipeam în timp ce unul dintre copii citea cu voce tare un paragraf şi mă trezeau copiii. Însă oboseala fizică nu ne-a împiedicat niciodată să studiem Biblia ca familie.

De asemenea, m-am rugat deseori cu copiii mei. Când s-au făcut mai mari, i-am învăţat să se roage singuri lui Iehova. Mă asiguram că fiecare se ruga înainte de culcare. Mă rugam cu fiecare copil care era prea mic să se roage.

La început, soţul meu n-a fost de acord să iau copiii la întrunirile congregaţiei. Însă nu s-a mai opus atât de mult când şi-a dat seama că trebuia să stea el cu copiii când eu eram la întruniri. Seara îi plăcea să iasă cu prietenii, iar gândul de a merge însoţit de cei opt copii nu l-a încântat deloc. Mai târziu, a început chiar să mă ajute să pregătesc copiii pentru întrunirile de la Sala Regatului.

Curând, copiilor le-a intrat în obişnuinţă să meargă la toate întrunirile congregaţiei şi să iasă în lucrarea de predicare. Deseori, în vacanţa de vară îi însoţeau în minister pe pionierii din congregaţie. Aceasta i-a ajutat să se ataşeze de congregaţie şi să îndrăgească lucrarea de predicare. — Matei 24:14.

Un timp de încercări

Soţul meu a început să muncească în străinătate ca să poată aduce mai mulţi bani acasă. Stătea mult timp departe de familie, dar se întorcea cu regularitate. Însă, în 1989 a plecat şi nu s-a mai întors. Aşa cum am spus mai înainte, am trecut printr-o perioadă foarte grea când mi-am pierdut soţul. Multe nopţi am plâns şi m-am rugat fierbinte lui Iehova să mă sprijine şi să mă ajute să perseverez şi am simţit că mi-a răspuns la rugăciuni. Versete ca Isaia 54:4 şi 1 Corinteni 7:15 mi-au dat pacea minţii şi putere să merg mai departe. De asemenea, rudele, precum şi fraţii din congregaţia creştină m-au susţinut pe plan emoţional şi material. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Iehova şi poporului său pentru ajutorul lor.

Am trecut şi prin alte încercări. Una dintre fiicele mele a fost exclusă din congregaţie din cauza conduitei sale nebiblice. Deşi îmi iubesc mult copiii, loialitatea mea faţă de Iehova este mai presus de toate. Astfel, în perioada aceea, ceilalţi copii şi cu mine am respectat cu stricteţe îndrumarea Bibliei cu privire la atitudinea faţă de cei excluşi (1 Corinteni 5:11, 13). Am fost aspru criticaţi de cei care nu ne-au înţeles motivele. Însă, după ce fiica mea a fost reprimită în congregaţie, soţul ei mi-a spus că poziţia noastră fermă de partea principiilor Bibliei îl impresionase. În prezent, el îi slujeşte lui Iehova alături de familia sa.

Fac faţă problemelor financiare

Când soţul meu ne-a părăsit, nu aveam nici o sursă sigură de venit, iar noi am rămas fără sprijinul său financiar. Atunci am învăţat să fim mulţumiţi cu o viaţă simplă şi să preţuim bogăţiile spirituale mai mult decât realizările materiale. Copiii mei au fost şi mai uniţi pe măsură ce au învăţat să se iubească şi să se ajute. Când cei mai mari şi-au luat un serviciu, aceştia au fost de acord să-şi sprijine material fraţii mai mici. Fiica mea cea mai mare, Marseree, a ajutat-o pe sora ei cea mai mică, Nicole, să termine clasele gimnaziale. De asemenea, eu am deschis o mică băcănie. Cu puţinii bani pe care îi câştigam reuşeam să acopăr o parte din cheltuielile familiei.

Iehova nu ne-a părăsit niciodată. Odată i-am spus unei surori creştine că nu aveam suficienţi bani să merg la congresul de district. Ea mi-a spus: „Sora Val, când auzi de un congres, începe pregătirile! Iehova o să-ţi poarte de grijă“. Şi i-am urmat sfatul. Iehova mi-a purtat de grijă şi continuă să-mi poarte de grijă. Familia mea n-a lipsit de la nici un congres din cauza banilor.

În 1988, când uraganul Gilbert a devastat Jamaica, ne-am părăsit casa şi ne-am adăpostit într-un loc mai sigur. Într-un moment de calm, eu şi fiul meu am ieşit din refugiu ca să vedem ce mai rămăsese din casa noastră. În timp ce căutam prin moloz, am zărit ceva ce am vrut să salvez. Deodată, vântul a început să bată din nou cu putere, însă eu ţineam în continuare în braţe ceea ce reuşisem să scot din moloz. „Mamă, lasă jos televizorul. Ce, eşti soţia lui Lot?“ (Luca 17:31, 32) Aceste cuvinte rostite de fiul meu m-au ajutat să-mi revin. Am aruncat televizorul plin cu apă şi am alergat amândoi la adăpost.

Acum tremur la gândul că puteam să-mi pierd viaţa din cauza unui televizor. Dar îmi saltă inima de bucurie când îmi amintesc cuvintele fiului meu. Datorită instruirii biblice pe care o primise în congregaţie, el m-a ajutat să evit o situaţie care îmi putea dăuna fizic şi poate chiar şi spiritual.

În urma uraganului, am rămas fără casă şi fără bunuri materiale. Eram foarte descurajaţi. Când au sosit, fraţii noştri creştini ne-au încurajat să facem faţă pierderilor cu încredere în Iehova şi să rămânem activi în minister. Ei ne-au ajutat şi să ne reconstruim casa. Eforturile pline de iubire şi de sacrificiu ale voluntarilor Martori din Jamaica şi din alte ţări ne-au impresionat mult.

Îl punem pe Iehova pe primul loc

După ce a terminat şcoala, Melaine, al doilea dintre copii, a început pionieratul. Apoi a acceptat invitaţia de a sluji ca pionieră în altă congregaţie. Aceasta a însemnat să renunţe la locul ei de muncă bine plătit. Deşi cu salariul pe care îl primea putea să-şi ajute mult familia, am avut încredere că Iehova va avea grijă de noi dacă fiecare punea interesele Regatului pe primul loc (Matei 6:33). Mai târziu, fiul meu, Ewan, a primit şi el invitaţia de a sluji ca pionier. Şi el îşi ajuta financiar familia, dar eu şi fraţii lui l-am încurajat să accepte această invitaţie, dorindu-i ca Iehova să-l binecuvânteze. Nu mi-am oprit niciodată copiii când au vrut să-şi extindă serviciul pentru Regat, iar noi, cei care am rămas acasă, n-am dus niciodată lipsă de nimic. Dimpotrivă, bucuria noastră a fost şi mai mare, iar, uneori, am putut să-i ajutăm pe alţii aflaţi în nevoi.

Astăzi simt o mare bucurie să-mi văd copiii ‘umblând în adevăr’ (3 Ioan 4). Melaine îşi însoţeşte soţul, care este supraveghetor de circumscripţie, în lucrarea itinerantă. Fiica mea Andrea şi soţul ei slujesc ca pionieri speciali, iar ea merge cu soţul ei când acesta vizitează congregaţiile ca locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie. Fiul meu, Ewan, şi soţia sa slujesc ca pionieri speciali, iar el este bătrân de congregaţie. Ava-Gay, altă fiică a mea, slujeşte împreună cu soţul ei la Filiala din Jamaica a Martorilor lui Iehova. Jennifer, Genieve şi Nicole slujesc alături de soţii şi de copiii lor ca Martore zeloase în congregaţiile din care fac parte. Marseree locuieşte cu mine şi împreună ne asociem cu congregaţia Port Morant. Am primit multe binecuvântări deoarece toţi cei opt copii ai mei continuă să-i slujească lui Iehova.

Pe măsură ce înaintez în vârstă am tot mai multe probleme de sănătate. Acum sufăr de artrită reumatoidă, dar mă bucur că pot sluji în continuare ca pionieră. Cu câtva timp în urmă, mi-a fost greu să merg pe jos în lucrarea de predicare în zona deluroasă în care locuiesc. Am încercat să merg cu bicicleta şi am văzut că îmi este mai uşor. De aceea, am cumpărat o bicicletă la mâna a doua şi m-am folosit de ea. La început, copiilor mei le-a venit greu să-şi vadă mama bolnavă de artrită mergând pe bicicletă. Cu toate acestea, au fost foarte mulţumiţi să afle că puteam să fac ceea ce îmi doresc atât de mult, şi anume să predic.

Mă bucur mult să-i văd pe oamenii cu care am studiat îmbrăţişând adevărul Bibliei. Întotdeauna mă rog ca Iehova să-mi ajute întreaga familie să-i rămână fidelă în acest timp al sfârşitului şi pentru totdeauna. Îi sunt recunoscătoare şi îi mulţumesc lui Iehova, Marele „Ascultător al rugăciunii“, că m-a ajutat să trec cu bine peste încercarea de a-mi creşte cei opt copii în căile sale. — Psalmul 65:2, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Cu copiii, cu ginerii, cu nurorile şi cu nepoţii mei

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

În lucrarea de predicare cu bicicleta