I-am văzut pe cei fideli înflorind

Am început să râd deoarece n-aș fi zis că prietenul meu era o persoană religioasă. Așa că l-am întrebat: „Ce știi tu despre Biblie?”. Pe moment, nu mi-a dat niciun răspuns. Mai târziu însă, mi-a spus că mama lui era Martoră a lui Iehova și că aflase unele lucruri de la ea. Fiindcă îmi stârnise curiozitatea, am insistat să-mi spună mai multe.

Conversația noastră a durat până noaptea târziu. Prietenul meu mi-a spus că, potrivit Bibliei, Satan este conducătorul lumii. (Ioan 14:30) Probabil că voi știți asta dintotdeauna, dar pentru mine ideea era cu totul nouă, chiar surprinzătoare. Fusesem învățat că la cârma lumii se afla un Dumnezeu plin de bunătate. Dar ceea ce văzusem până atunci în jurul meu nu confirma lucrul acesta. Deși nu aveam decât 26 de ani, asistasem la multe evenimente tulburătoare.

Tatăl meu fusese pilot în Forțele Aeriene ale Statelor Unite. Încă din copilărie știam că un război nuclear era o amenințare cât se poate de reală – armata era cu degetul pe butonul de lansare. Războiul din Vietnam a fost asemenea unor nori negri care mi-au umbrit anii de facultate din California. Am participat la proteste studențești. Poliția ne urmărea cu bastoane, iar noi alergam cu ochii pe jumătate închiși, sufocându-ne din cauza gazelor lacrimogene. Era o perioadă marcată de mari frământări și nemulțumiri. Aveau loc asasinate politice, proteste și revolte. Opiniile se răspândeau haotic, asemenea frunzelor într-o furtună. Peste tot domnea confuzia.

În 1970, mi-am găsit un loc de muncă în Alaska, pe coasta de nord, și am câștigat mulți bani. Apoi, am zburat la Londra, mi-am cumpărat o motocicletă și m-am îndreptat spre sud, fără nicio destinație în minte. După câteva luni, am ajuns în Africa. Pe drum, am întâlnit oameni care, la fel ca mine, voiau să evadeze, să scape cumva de problemele care le încătușau viața.

Așadar, după tot ce văzusem și auzisem, mi se părea logic să cred că lumea era condusă de o creatură spirituală rea, așa cum spunea Biblia. Însă mă întrebam unde era Dumnezeu în această ecuație.

În lunile care au urmat, am aflat răspunsul. De asemenea, cu timpul, am ajuns să cunosc și să prețuiesc mulți oameni care i-au rămas loiali singurului Dumnezeu adevărat, deși au trecut prin tot felul de probleme.

IRLANDA DE NORD – „ȚARA BOMBELOR ȘI A GLOANȚELOR”

Când m-am întors la Londra, am luat legătura cu mama prietenului meu, iar ea mi-a dat o Biblie. Mai târziu, am mers la Amsterdam, Olanda, unde un Martor m-a văzut citind din Biblie la lumina unui bec de pe stradă și m-a ajutat să aflu mai multe. Apoi, m-am stabilit în Dublin, Irlanda, și am căutat filiala Martorilor lui Iehova. Acolo l-am întâlnit pe Arthur Matthews, un frate înțelept și cu multă experiență. I-am spus că vreau să studiez Biblia, iar el a acceptat să studieze cu mine.

M-am cufundat în studiu, citind pe nerăsuflate cărțile și volumele legate pe care le publicaseră Martorii. Bineînțeles, am citit și Biblia. Eram nespus de entuziasmat! La întruniri, am observat că până și copiii știau răspunsul la întrebări pe care cele mai luminate minți și le puneau de secole: „De ce există răutate? Cine este Dumnezeu? Ce se întâmplă când murim?”. Toți cunoscuții mei erau Martori. Era și firesc, de vreme ce nu mai cunoaștem pe nimeni în toată țara. Ei m-au ajutat să-l iubesc pe Iehova și să-i slujesc.

M-am botezat în 1972. Un an mai târziu, am început pionieratul și m-am alăturat unei congregații micuțe din Newry, Irlanda de Nord. Am închiriat o căsuță de piatră situată pe versantul unui munte. Pe pajiștea din jur, pășteau vaci, iar eu îmi repetam temele în fața lor. Păreau să mă asculte cu multă atenție în timp ce rumegau. Nu-mi puteau da sfaturi, dar m-au ajutat să am un contact mai bun cu auditoriul. În 1974, am fost numit pionier special, iar partenerul meu a fost Nigel Pitt, cu care am rămas prieten pe viață.

Pe atunci, în Irlanda de Nord aveau loc multe acte de violență. De aceea, a fost numită „țara bombelor și a gloanțelor”. Luptele de stradă, atacurile lunetiștilor, focurile de armă și mașinile-capcană erau la ordinea zilei. Problemele politice se întrețeseau cu cele religioase. Însă atât protestanții, cât și catolicii știau că Martorii nu se implică în politică, prin urmare, puteam predica liber și în siguranță. Deseori, locatarii știau unde urmau să izbucnească violențele și ne avertizau, astfel că le puteam evita.

Însă viața noastră nu era lipsită de pericole. Într-o zi, împreună cu Denis Carrigan, un pionier, predicam într-un oraș din apropiere, unde nu erau Martori și în care mai merseserăm o singură dată. O femeie ne-a acuzat că eram soldați britanici sub acoperire, probabil deoarece nici eu, nici partenerul meu nu aveam accent irlandez. Această acuzație ne-a înspăimântat. Pe atunci, puteam fi omorâți sau împușcați în genunchi pentru simplul fapt că eram prietenoși cu soldații. În timp ce așteptam afară autobuzul, înfrigurați și singuri, am văzut o mașină oprind în fața cafenelei în care fuseserăm acuzați de acea femeie. Ea a ieșit afară și a vorbit cu cei doi bărbați din mașină, arătând agitată spre noi. Ei s-au apropiat încet și ne-au pus câteva întrebări despre programul autobuzului. Când a sosit autobuzul, l-au abordat pe șofer, însă noi n-auzeam ce vorbeau. Întrucât autobuzul era gol, eram siguri că plănuiau „să se ocupe” de noi în afara orașului. Însă nu așa au stat lucrurile. După ce am coborât din autobuz, l-am întrebat pe șofer: „Ce au vrut să știe acei bărbați despre noi?”. Șoferul a răspuns: „Eu știu cine sunteți și le-am spus și lor. Nu vă îngrijorați. Sunteți în siguranță”.

În 1976, la un congres de districta din Dublin, am cunoscut-o pe Pauline Lomax, o pionieră specială din Anglia. Era o soră drăguță, loială și umilă. Ea și fratele ei, Ray, fuseseră crescuți în adevăr. Un an mai târziu, ne-am căsătorit și am continuat pionieratul special în Ballymena, Irlanda de Nord.

Un timp, am slujit în lucrarea itinerantă în Belfast, în Londonderry și în alte zone periculoase. Am fost profund impresionați de credința fraților și surorilor noastre care au renunțat la convingeri religioase, prejudecăți și sentimente de ură profund înrădăcinate pentru a-i sluji lui Iehova. Putem confirma că el i-a ocrotit și i-a binecuvântat din plin.

Am stat în Irlanda zece ani. Apoi, în 1981, am fost invitați la cea de-a 72-a clasă a Școlii Galaad. După absolvire, am fost repartizați în Sierra Leone, Africa de Vest.

SIERRA LEONE – CREDINȚĂ ÎNTR-O ȚARĂ SĂRACĂ

Am locuit într-o casă de misionari împreună cu 11 frați și surori minunați. Împărțeam o bucătărie, trei toalete, două dușuri, un telefon, o mașină de spălat și un uscător. Penele de curent erau frecvente și imprevizibile. Șobolanii mișunau prin pod, iar cobrele se târau prin subsol.

Deși condițiile de viață nu erau ideale, lucrarea de predicare ne aducea multă bucurie. Oamenii respectau Biblia și ne ascultau cu atenție. Mulți au studiat și au acceptat adevărul. Pentru localnici, eu eram „domnul Robert”, iar Pauline, „doamna Robert”. Totuși, ulterior, deoarece petreceam mai mult timp la filială decât în lucrarea de predicare, oamenii au început să-i spună lui Pauline „doamna Pauline”, iar eu am devenit „domnul Pauline”. Pauline era foarte încântată!

Mulți frați erau săraci, însă Iehova s-a îngrijit întotdeauna de necesitățile lor, uneori într-un mod uimitor. (Mat. 6:33) Îmi amintesc de o soră care i-a dat ultimii bani pe care îi avea unui frate bolnav de malarie ca să-și cumpere medicamente. Erau banii cu care urma să cumpere hrană pentru ea și copiii ei în ziua respectivă. Mai târziu, chiar în aceeași zi, la ea a venit pe neașteptate o femeie, care a rugat-o să-i aranjeze părul contra cost. Astfel de situații erau frecvente.

NIGERIA – O CULTURĂ NOUĂ

După nouă ani în Sierra Leone, am fost transferați la Betelul din Nigeria, o filială mare. Eu am continuat aceeași muncă de birou pe care o făceam și în Sierra Leone, însă, pentru Pauline, această schimbare de repartiție a fost dificilă. Dacă înainte petrecea 130 de ore lunar în predicare, având studii biblice care progresau, acum lucra la croitorie, unde întreaga zi repara haine. A trecut un timp până s-a obișnuit, însă, în cele din urmă, a înțeles că eforturile ei erau foarte apreciate. De asemenea, s-a concentrat la ce putea face pentru a-i încuraja pe ceilalți beteliști.

Cultura nigeriană era nouă pentru noi și ne pregătea multe surprize. Îmi amintesc că, odată, un frate a intrat la mine în birou ca să-mi facă cunoștință cu o soră care tocmai venise la Betel. În timp ce mă pregăteam să dau mâna cu ea, sora a îngenuncheat în fața mea. Am încremenit! Imediat mi-au venit în minte două pasaje din Biblie: Faptele 10:25, 26 și Revelația 19:10. M-am întrebat: „Oare să-i spun să nu facă așa ceva?”. Dar apoi m-am gândit că, de vreme ce fusese invitată la Betel, cunoștea învățăturile Bibliei.

M-am simțit stânjenit pe tot parcursul conversației. Apoi, am făcut cercetări și am aflat că sora respectase un obicei vechi, care încă era practicat în unele părți ale țării. Și bărbații obișnuiau să facă astfel de gesturi. Era o formă de manifestare a respectului, nu un act de închinare. Astfel de exemple găsim și în Biblie. (1 Sam. 24:8) M-am bucurat că nu am spus ceva ce ar fi pus-o într-o situație neplăcută pe acea soră.

De-a lungul timpului, am întâlnit mulți frați nigerieni care au dat dovadă de o credință remarcabilă. Unul dintre ei a fost Isaiah Adagbonab. El a cunoscut adevărul în tinerețe, iar mai târziu s-a îmbolnăvit de lepră. În leprozeria în care a fost trimis, era singurul Martor. Deși a întâmpinat opoziție, el a ajutat mai bine de 30 de leproși să accepte adevărul și a contribuit la formarea unei congregații în acea leprozerie.

KENYA – FRAȚII AU AVUT RĂBDARE CU MINE

În 1996, am fost repartizați la filiala din Kenya. Era prima mea revenire în această țară după vizita menționată la începutul relatării. Locuiam la Betel. Printre cei care vizitau proprietatea erau și maimuțele vervet. Ele le „jefuiau” pe surorile care aduceau fructe. Într-o zi, o soră și-a lăsat fereastra deschisă, iar când s-a întors în cameră, a găsit o familie de maimuțe ospătându-se din mâncarea pe care ea o lăsase acolo. Sora a început să țipe și a ieșit pe ușă. Maimuțele au țipat și ele și au sărit pe geam.

Eu și Pauline ne-am alăturat unei congregații de swahili. Nu după mult timp, am fost numit să conduc studiul de carte al congregației (în prezent, studiul Bibliei în congregație). Însă eu nu vorbeam deloc bine limba. Eram la nivelul unui copil mic. Repetam dinainte întrebările ca să le pot citi la studiu. Dacă răspunsurile fraților erau ușor diferite de ce era scris în paragraf, nu le înțelegeam. Mă simțeam atât de penibil! Îmi părea nespus de rău pentru frați și surori! Însă am fost foarte impresionat de răbdarea și umilința cu care ei au susținut decizia ca eu să conduc întrunirea.

STATELE UNITE – CREDINȚĂ ÎNTR-O ȚARĂ PROSPERĂ

Am slujit în Kenya mai puțin de un an. În 1997, am fost invitați în Statele Unite, la Betelul din Brooklyn, New York. În această țară, oamenii se bucurau de prosperitate materială, care poate deveni uneori o capcană. (Prov. 30:8, 9) Dar chiar și în aceste condiții, frații au o bună spiritualitate. Ei își folosesc timpul și resursele nu pentru a se îmbogăți, ci pentru a susține organizația lui Iehova.

De-a lungul anilor, am văzut credința fraților într-o varietate de împrejurări: în Irlanda – credință în mijlocul conflictelor civile, în Africa – credință în mijlocul sărăciei și al izolării, în Statele Unite – credință în mijlocul prosperității materiale. Cât de bucuros trebuie să fie Iehova când vede iubirea cu care poporul său îi slujește în situații dintre cele mai diferite!

Anii au trecut „mai iute decât suveica țesătorului”. (Iov 7:6) Acum slujim la sediul mondial din Warwick, New York, unde avem bucuria de a continua să colaborăm cu frați care se iubesc cu adevărat unii pe alții. Ne simțim împliniți și fericiți deoarece îl susținem pe Regele nostru, Isus Cristos, care îi va răsplăti în curând pe nenumărații săi continuatori fideli. (Mat. 25:34)