Angola

Războaie şi lipsă de alimente, boli mortale, suferinţă şi moarte cauzate de oameni cu un comportament animalic — folosind simbolul călăreţilor descrişi în Revelaţia, Biblia a prezis că toate aceste stări vor fi prezente în zilele noastre (Rev. 6:3–8). Aceste lucruri pot fi văzute pe tot pământul. Angola nu face excepţie.

De la un capăt la altul al acestei ţări se pot observa ravagiile sălbaticei cavalcade a călăreţilor din Revelaţia. Care a fost situaţia Martorilor lui Iehova într-un asemenea context?

Mulţi Martori au fost obiectul unor persecuţii crunte. Unii au fost ucişi în brutalul şi nesfârşitul război civil la care au fost doar spectatori nevinovaţi. Mulţi s-au confruntat cu efectele necruţătoare ale foametei cauzate de instabilitatea politică şi economică. Cu toate acestea, nimic nu a putut să le slăbească credinţa în Iehova Dumnezeu şi încrederea în Cuvântul său. Dorinţa lor sinceră este de a-i rămâne loiali lui Dumnezeu şi de a le depune altora o mărturie temeinică despre scopurile sale. Iubirea pe care o manifestă unul faţă de altul constituie o dovadă clară că ei sunt într-adevăr discipoli ai lui Isus Cristos. — Ioan 13:15.

Să analizăm două exemple care arată puterea credinţei lor. În urmă cu peste 40 de ani, un inspector de poliţie i-a spus în mod răspicat unui Martor al lui Iehova: „În Angola, . . . organizaţia Watch Tower este desfiinţată, desfiinţată, desfiinţată!“ La scurt timp după aceea, el l-a ameninţat pe un alt Martor născut în Angola. „Ştii ce vei păţi?“, l-a întrebat inspectorul. Răspunsul primit a fost calm: „Ştiu ce puteţi să-mi faceţi. În cel mai rău caz mă puteţi omorî. Puteţi să-mi faceţi mai mult decât atât? Dar eu nu voi renunţa la credinţa mea“. În pofida tratamentului brutal de care a avut parte în închisori şi în lagăre, acel Martor, João Mancoca, a ţinut ferm la hotărârea lui.

Mai recent, un bătrân din provincia Huambo a scris: „Suntem într-o situaţie dificilă. Lipsa acută de alimente şi de medicamente face ravagii în congregaţii. Nu avem cuvinte să descriem situaţia existentă şi starea fizică a fraţilor noştri“. Dar el a mai adăugat: „Deşi starea noastră fizică este gravă, suntem sănătoşi spiritualiceşte. Ceea ce se întâmplă este exact ceea ce a fost prezis în Matei capitolul 24 şi în 2 Timotei 3:1–5“.

Ce i-a ajutat să-şi păstreze această atitudine pozitivă în faţa unor suferinţe atât de mari? Credinţa şi curajul care rezultă când oamenii îşi pun încrederea în Regatul lui Dumnezeu condus de Isus Cristos, şi nu în ei înşişi sau în alţi oameni. Aceşti Martori ştiu că, indiferent cine este la putere la un moment dat sau cât de grea este o situaţie, scopul lui Dumnezeu se va realiza. Ei sunt pe deplin convinşi că Fiul lui Dumnezeu, care guvernează din cer, va ieşi victorios, iar sub domnia lui pământul va deveni un paradis (Dan. 7:​13, 14; Rev. 6:1, 2; 19:11–16). Martorii lui Iehova din Angola ştiu din experienţă că, şi în prezent, Dumnezeu le dă celor slabi puterea care depăşeşte normalul, astfel încât să poată persevera. — 2 Cor. 4:7–9.

Dar înainte de a examina mai multe lucruri despre istoria poporului lui Iehova din Angola, să aruncăm o privire asupra acestei ţări.

Un diamant neşlefuit

Angola este situată în partea de sud-vest a Africii, învecinându-se cu Republica Democratică Congo la nord, cu Namibia la sud, cu Zambia la est şi cu Oceanul Atlantic la vest. Ţara ocupă o suprafaţă de 1 246 700 de kilometri pătraţi, aceasta însemnând o arie aproape cât cea a Franţei, a Italiei şi a Germaniei luate la un loc. Este de aproape 14 ori mai mare decât Portugalia, ţară care a început să colonizeze Angola în secolul al XVI-lea. Ca urmare a colonizării portugheze, aproximativ 50 la sută din populaţie se declară a fi catolică.

În Angola se vorbesc mai multe limbi, dar limba oficială este portugheza. Dintre cele peste 40 de limbi vorbite în această ţară, cele mai răspândite sunt uMbundu, kimbunda şi kikongo.

De-a lungul anilor, resursele bogate ale Angolei au ajuns în alte ţări. În timpul colonizării, milioane de sclavi au fost trimişi în Brazilia, care era şi ea colonie portugheză. Odinioară, solul fertil al Angolei producea din abundenţă banane, mango, ananas, trestie de zahăr şi cafea. După ce a fost înlăturat jugul colonial, dezvoltarea economică a fost împiedicată de războiul civil. Totuşi, Angola are încă zăcăminte bogate de petrol, de diamante şi minereuri de fier. Însă cea mai valoroasă resursă a ţării este poporul umil şi hotărât, mii de oameni din mijlocul acestuia manifestând o iubire profundă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de promisiunea lui cu privire la un viitor luminos sub Regatul lui Dumnezeu.

„Aruncă-ţi pâinea pe ape“

Primul raport care s-a primit despre activitatea din Angola a fost cel al lui Gray Smith şi al soţiei lui, Olga, un cuplu de pionieri din Cape Town, Africa de Sud. În iulie 1938, ei au plecat din Johannesburg cu o maşină prevăzută special cu un difuzor pentru a transmite cuvântări biblice înregistrate. Maşina era încărcată cu publicaţii Watch Tower. În timpul călătoriei lor de trei luni, soţii Smith au oferit abonamente la Turnul de veghere şi au distribuit 8 158 de Biblii, cărţi şi broşuri. Ei au răspândit fără probleme literatură biblică într-un teritoriu vast, ajungând la oameni din Benguela, Luanda, Sá da Bandeira (acum Lubango) şi din alte oraşe din vestul Angolei. Al doilea război mondial izbucnind în anul următor, a fost greu să se păstreze legătura cu oamenii care au manifestat interes.

Pentru un timp, au fost puţine rezultate vizibile ale campaniei lor de predicare. Cu toate acestea, principiul din Eclesiastul 11:1 s-a dovedit valabil: „Aruncă-ţi pâinea pe ape şi după multe zile o vei găsi iarăşi“.

După cum arată un raport din provincia Huila, unele seminţe ale adevărului au avut nevoie de ani de zile pentru a germina. După mai mulţi ani de la campania de predicare făcută de familia Smith, un anume domn Andrade şi-a amintit că, la vârsta de 41 de ani, când locuia în Sá da Bandeira, a primit nişte publicaţii Watch Tower de la cineva din Africa de Sud care trecea pe acolo cu maşina. În acel timp, a primit cartea Bogăţie şi un abonament la Turnul de veghere. Apoi a scris la filiala din Brazilia, iar aceasta a luat măsuri ca el să beneficieze de un studiu biblic prin corespondenţă. Însă mai târziu, studiul biblic a fost întrerupt când domnul Andrade şi-a dat seama că îi era cenzurată corespondenţa. Câţiva ani, el a pierdut legătura cu Martorii lui Iehova.

În 1967, Zuleika Fareleiro, care era recent botezată, s-a mutat în Sá da Bandeira. Ea avea relativ puţine cunoştinţe despre adevăr, iar în acea perioadă activitatea Martorilor lui Iehova era interzisă în ţară. Cu toate acestea, ea avea o dorinţă foarte puternică de a le împărtăşi altora ceea ce ştia. A început un studiu biblic cu o femeie care i-a spus că ştia un pantofar ce părea să aibă aceeaşi religie. Sora Fareleiro şi-a dus la reparat nişte pantofi, iar când i-a arătat pantofarului cartea Adevărul care conduce la viaţa eternă, ochii lui s-au luminat. Ea a început cu el un studiu biblic. Bărbatul era acel domn Andrade, aflat acum într-un scaun cu rotile. El suferise o traumă psihică deoarece asistase la uciderea soţiei sale. De aceea s-a simţit atras de speranţa Regatului şi a adoptat o poziţie fermă în acest sens. S-a botezat ca Martor al lui Iehova în 1971 şi i-a slujit cu fidelitate lui Iehova până în 1981, când a murit la vârsta de 80 de ani. În pofida bolii şi a vârstei înaintate, prezenţa lui regulată şi activă la toate întrunirile congregaţiei i-a încurajat foarte mult pe alţii.

Un efort de a-i instrui şi de a-i ajuta pe angolezi să progreseze

În urmă cu aproximativ 60 de ani, un bărbat pe nume Simão Toco era membru al unei misiuni baptiste din nordul Angolei. Când s-a mutat din M’banza Congo, Angola, în Léopoldville, Congo Belgian (acum Kinshasa din Republica Democratică Congo), Toco l-a vizitat pe un prieten al său. Acolo a văzut un exemplar al revistei Luz e Verdade (Lumină şi adevăr, actualmente Treziţi-vă!). Aceasta conţinea o traducere în portugheză a broşurii Regatul, speranţa lumii. Pe Toco îl interesa această publicaţie, dar pe prietenul său nu; aşadar, acesta i-a spus lui Toco să o ia cu el. În acest fel, a intrat şi el în posesia unei publicaţii biblice a Martorilor lui Iehova.

După ce a sosit la Léopoldville în 1943, Toco a înfiinţat un cor, care cu timpul s-a mărit, incluzând sute de membri. Deoarece era nerăbdător să-i instruiască şi să-i ajute pe angolezii expatriaţi să progreseze, el a tradus broşura Regatul, speranţa lumii în limba kikongo. Treptat, a introdus în versurile imnurilor compuse de el speranţa Regatului, precum şi alte adevăruri biblice pe care le-a învăţat. El a folosit aceste informaţii şi în discuţiile biblice purtate cu unii membri ai corului. În 1946, un alt angolez, João Mancoca, a început să frecventeze grupul de studiere a Bibliei al lui Toco. Întrunirile erau ţinute sâmbăta şi duminica seara, iar Mancoca era întotdeauna printre cele aproximativ 50 de persoane din auditoriu.

În 1949, membrii grupului s-au simţit îndemnaţi să le spună şi altora ceea ce învăţau. Aşadar, mulţi dintre ei au început să predice în Léopoldville. Acest lucru a stârnit mânia clerului baptist şi a autorităţilor belgiene. La scurt timp după aceea, mulţi membri ai grupului lui Toco au fost arestaţi. Printre cei arestaţi era şi João Mancoca. Au fost ţinuţi în închisoare timp de câteva luni. Apoi, cei ce au refuzat să abandoneze mişcarea care se formase în jurul lui Toco şi cei ce au continuat să citească literatura publicată de Societatea Watch Tower au fost expulzaţi şi trimişi în ţara lor natală, Angola. Numărul acestora s-a ridicat, în cele din urmă, la 1 000.

Autorităţile portugheze din Angola nu erau hotărâte ce să facă cu ei. În cele din urmă, cei care au fost trimişi înapoi în Angola au fost împrăştiaţi în diferite părţi ale ţării.

Cam în acea perioadă, în anul 1950, adevărul biblic a pătruns în al doilea oraş ca mărime din Angola, Huambo, cunoscut azi sub numele de Noua Lisabonă. Progresul a fost lent. Printre cei care au devenit slujitori loiali ai lui Iehova în această localitate s-au numărat João da Silva Wima, Leonardo Sonjamba, Agostinho Chimbili, Maria Etosi şi Francisco Portugal Eliseu. Ei şi-au ajutat şi familiile să înveţe despre Iehova şi despre normele sale drepte.

Toco şi alte câteva persoane au fost trimişi să muncească pe o plantaţie de cafea din nord. Din nefericire, el îşi schimbase deja convingerile. În timp ce Toco şi grupul lui erau încă în Léopoldville, la întrunirile lor asistau discipoli ai lui Simão Kimbangu, care practicau spiritismul. În timpul unei întruniri, ei s-au manifestat într-un mod pe care unii l-au considerat a fi o dovadă a revărsării spiritului. Dar ei nu au ‘verificat ca să vadă dacă spiritul era de la Dumnezeu’ (1 Ioan 4:1). Lui João Mancoca nu i-a plăcut că studierea Bibliei era lăsată deoparte şi că ei se bazau acum pe ‘spirit’.

După ce au fost trimişi înapoi în Angola, João Mancoca a ajuns în cele din urmă în Luanda. Mancoca, împreună cu Sala Filemon şi Carlos Agostinho Cadi i-au îndemnat pe ceilalţi din grupul lor să respecte Biblia şi să respingă practicile care nu erau în armonie cu aceasta. Mai târziu, când a fost transferat din nou în partea de sud a ţării, Toco a trecut prin Luanda. Era evident că fusese influenţat mult mai puternic de convingerile discipolilor lui Kimbangu.

În 1952, fiind trădaţi de un fost membru al grupului lor, João Mancoca, Carlos Agostinho Cadi şi Sala Filemon au fost arestaţi şi duşi la Baía dos Tigres, o colonie penitenciară afiliată unei companii de pescuit. Trădătorul era un om cu două soţii care îi timora pe alţii. Strădaniile lui de a ajunge conducătorul grupului din Luanda aproape că i-a determinat pe unii să renunţe. Dar din cauza modului său necinstit de a proceda, a ajuns imediat în conflict cu autorităţile, şi a fost închis şi el într-o colonie penitenciară.

Un vizitator cu o triplă misiune

Pe parcursul anului 1954, la filiala din Africa de Sud s-au primit mai multe scrisori de la un grup din Baia dos Tigres. Aceste persoane erau nerăbdătoare să obţină literatură biblică. Ca răspuns, în 1955 a fost trimis din Franţa în Angola John Cooke, un misionar al Societăţii Watch Tower. El a avut o misiune triplă: să cerceteze dacă în Angola erau 1 000 de Martori, aşa cum susţineau rapoartele, să încerce să-i ajute, dacă era posibil, şi să vadă ce se putea face pentru a stabili în mod legal activitatea Martorilor lui Iehova din Angola. După ce s-a întâlnit cu mai multe grupuri, cercetările sale făcute pe parcursul unei perioade de cinci luni au dezvăluit că în realitate erau mult mai puţini de 1 000 de Martori. După cum se arăta în raportul de serviciu din Angola pe 1955, în întreaga ţară existau doar 30 de proclamatori ai veştii bune.

Au trebuit să treacă mai multe săptămâni până când autorităţile i-au permis lui John Cooke să-i viziteze pe João Mancoca şi pe micul grup care era în Baia dos Tigres, din sudul Angolei. Fratelui Cooke i s-a permis să stea acolo cinci zile, iar explicaţiile lui biblice i-au convins şi mai mult pe Mancoca şi pe ceilalţi că el reprezenta organizaţia care-l slujeşte cu adevărat pe Iehova Dumnezeu. În ultima zi a vizitei lui, fratele Cooke a ţinut o cuvântare publică intitulată „Această veste bună a Regatului“. Au asistat aproximativ 80 de persoane, inclusiv administratorul principal al coloniei penitenciare.

Pe parcursul lunilor petrecute în Angola, fratele Cooke a reuşit să ia legătura cu Toco, precum şi cu oamenii din diferite localităţi care-l considerau conducătorul lor. Mulţi dintre ei s-au dovedit a fi simpli continuatori sectari ai lui Toco, care nu erau interesaţi de activitatea Martorilor lui Iehova. O excepţie a fost António Bizi, un tânăr din Luanda, care era dornic să înveţe mai multe despre scopurile lui Iehova. În acel timp, Toco era într-o închisoare dintr-un sat din apropiere de Sá da Bandeira şi nu avea permisiunea de a trimite sau de a primi scrisori.

Vizita fratelui Cooke a fost o mare sursă de încurajare pentru micul grup de persoane fidele din Baia dos Tigres. Fratele Mancoca îşi aminteşte că vizita i-a confirmat că ei „nu se îndreptau într-o direcţie greşită“. Aceasta a dezvăluit că, deşi numărul Martorilor era mai mic decât se raportase, exista un potenţial de creştere. Referitor la unii dintre cei pe care i-a întâlnit, fratele Cooke a menţionat în raportul său că „sunt dornici să înveţe“ şi că „se pare că aici există un teren excelent“.

Mai multă încurajare

La un an de la vizita fratelui Cooke, Societatea a trimis în Luanda un alt frate capabil, Mervyn Passlow, un absolvent al Şcolii Galaad, împreună cu soţia lui, Aurora. Ei aveau o listă cu aproximativ 65 de abonaţi şi alte persoane interesate, care fusese alcătuită de John Cooke. La început, familiei Passlow i-a fost greu să ia legătura cu abonaţii, deoarece revistele erau trimise la căsuţe poştale, nu la adresele personale. Dar în acea perioadă s-a întors din Portugalia o femeie pe nume Berta Teixeira. Această femeie îi întâlnise pe Martorii lui Iehova în Portugalia şi manifestase un interes deosebit faţă de adevărul biblic. Biroul din Lisabona i-a înştiinţat pe soţii Passlow de venirea acesteia, iar ei au început cu ea imediat un studiu biblic. Una dintre rudele Bertei lucra la un oficiu poştal şi a ajutat familia Passlow să găsească adresele abonaţilor, mulţi dintre ei începând apoi să studieze cu sârguinţă Biblia. În curând, aceştia au început să le vorbească prietenilor şi vecinilor. Şase luni mai târziu, familia Passlow studia cu peste 50 de persoane.

După două luni de la sosirea lor, ei au început să ţină studii biblice regulate în camera lor folosind revista Turnul de veghere. După o lună, camera era neîncăpătoare. Berta Teixeira era directoare la o şcoală de limbi străine, iar ea le-a pus la dispoziţie fraţilor o sală de clasă pentru a ţine întrunirile. După opt luni, în golful din Luanda s-a făcut primul botez al Martorilor lui Iehova din Angola.

Din cauza situaţiei existente în Angola, soţilor Passlow le era greu să ia legătura cu fraţii africani. Dar unii dintre aceştia au făcut ei vizite familiei Passlow. Unul dintre cei ce veneau cu regularitate la ei pentru a studia era António Bizi, pe care John Cooke îl văzuse că era un elev sincer. Iar João Mancoca, aflat încă în detenţie, i-a trimis acestei familii scrisori de încurajare.

Însă, la scurt timp după acel prim botez, autorităţile au refuzat să prelungească vizele familiei Passlow, aşa că aceasta a trebuit să plece din ţară. Acest cuplu a efectuat o lucrare excelentă plantând „seminţe“ şi udându-le pe cele plantate de alţii (1 Cor. 3:6). În plus, cei doi au legat o adevărată prietenie cu fraţii angolezi. Din cauza ostilităţii manifestate de poliţie, acest cuplu i-a avertizat pe fraţii locali, îndeosebi pe cei africani, să nu încerce să-i conducă la plecare. Dar legătura iubirii era prea puternică. Când au plecat, au fost prezenţi mulţi fraţi pentru a-şi exprima afecţiunea şi pentru a-i conduce spre pasarela care ducea la bordul vaporului.

În 1958, un supraveghetor de zonă, Harry Arnott, a vizitat familia Passlow în timp ce aceasta era încă în Luanda. În februarie 1959, când el a încercat din nou să viziteze Angola ca supraveghetor de zonă, un mic grup de persoane, inclusiv fratele Mancoca şi sora Teixeira, era prezent pentru a-l întâmpina la aeroport. Însă aproape imediat a intervenit poliţia. Poliţiştii l-au separat pe fratele Arnott de grup şi i-au controlat bagajele.

În cele din urmă, fratele Arnott a fost închis în aceeaşi celulă cu fratele Mancoca. Când s-au văzut unul pe altul, au început să râdă. Inspectorul de poliţie nu a înţeles ce era atât de amuzant în situaţia lor. Enervat, a strigat la Mancoca: „Ştii ce vei păţi?“ Fratele Mancoca, care până atunci petrecuse şase ani în închisoare şi fusese bătut de multe ori, i-a răspuns în mod calm: „Nu pot să plâng. Ştiu ce puteţi să-mi faceţi. În cel mai rău caz mă puteţi omorî. Puteţi să-mi faceţi mai mult decât atât?“ El a încheiat cu această declaraţie fermă: „Dar eu nu voi renunţa la credinţa mea“. Apoi şi-a îndreptat privirea spre fratele Arnott şi a zâmbit încurajator. Fratele Arnott îşi aminteşte: „Se părea că uitase că el însuşi avea probleme; singura lui preocupare era ca eu să nu fiu descurajat de situaţie. Faptul de a-l vedea pe acest frate african că, după atâţia ani de închisoare, adoptă această poziţie fermă şi curajoasă a constituit cea mai mare încurajare pentru mine“.

Cât despre fratele Arnott, el a fost expulzat din ţară cu acelaşi avion cu care venise —, însă nu înainte de a avea acea întâlnire scurtă, dar edificatoare cu fratele Mancoca. După şapte ore de interogatoriu, a fost eliberat şi fratele Mancoca.

La o săptămână după acest incident, fratele Mancoca a fost în cele din urmă botezat împreună cu prietenii săi Carlos Cadi şi Sala Filemon. Cam în acea perioadă a fost închiriată o sală în Sambizanga, o suburbie a Luandei. De fapt, acesta a fost locul în care şi-a ţinut întrunirile prima congregaţie a Martorilor lui Iehova înfiinţată în Angola. În acel timp, ei puteau să înceapă şi să încheie întrunirea cu o cântare, iar intonarea acesteia atrăgea atenţia altor persoane din apropiere. Mulţi au fost impresionaţi de faptul că la Turnul de veghere, cei din auditoriu puteau să participe cu răspunsuri, iar după întrunire puteau să pună întrebări. Acest schimb de idei, care nu era posibil în bisericile creştinătăţii, a dat un mare avânt lucrării de aici.

„Prudenţi ca şerpii“

Din 1960, lucrarea Martorilor lui Iehova din Angola nu a mai fost supravegheată de filiala din Africa de Sud, ci de Filiala din Portugalia. Această întărire a legăturilor dintre Martorii lui Iehova din cele două ţări contrasta cu înrăutăţirea relaţiilor politice dintre Portugalia şi Angola, Angola fiind mult timp colonie portugheză.

Proclamarea independenţei în ţara vecină, Congo Belgian, şi războiul civil care a urmat au influenţat foarte mult climatul politic din Angola. Autorităţile coloniale au luat mai multe măsuri de precauţie, dar nu au putut opri izbucnirea războiului de gherilă pentru independenţă din Angola. Violenţele au izbucnit în ianuarie 1961 în centrul Angolei. În luna februarie, acestea au condus la o tentativă de lovitură de stat în Luanda. Apoi, în martie, după dispute în legătură cu salarizarea în Kongo, o regiune din nord afectată de sărăcie, angolezii au ucis câteva sute de colonişti portughezi. Acest lucru a condus la represalii de mari proporţii.

În anii ’60 au apărut trei mari mişcări anticoloniale: Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (Movimento Popular de Libertac̩ão de Angola; MPLA), Frontul Naţional pentru Eliberarea Angolei (Frente Nacional de Libertac̩ão de Angola; FNLA) şi Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Angolei (União Nacional para a Independência Total de Angola; UNITA).

Acest război civil i-a creat imediat probleme micului grup de Martori ai lui Iehova. Presa i-a etichetat drept o „sectă anticreştină cu efect distructiv asupra societăţii“. Jurnaliştii au prezentat aşa-zise citate din articole ale revistei Treziţi-vă! şi au afirmat în mod tendenţios că obiectivul Martorilor era de a „îndreptăţi, dacă nu de a stimula, actele de terorism care au fost comise recent în nordul provinciei“. Sub o fotografie făcută revistei Treziţi-vă! era scris: „Propaganda religioasă otrăveşte spiritul autohton“.

În aceeaşi perioadă, toţi Martorii lui Iehova au fost ţinuţi sub supraveghere permanentă. Toată corespondenţa primită era verificată cu atenţie. Prin urmare, comunicarea cu filiala din Portugalia era limitată şi era foarte greu să se primească literatură Watch Tower. Cei care primeau vreo publicaţie prin poştă erau interogaţi de poliţie.

Autorităţile coloniale erau suspicioase cu privire la orice întrunire la care participau mai mult de două persoane ce nu făceau parte din aceeaşi familie. Ca măsură de precauţie, fraţii schimbau locurile de întrunire, strângându-se în grupe mici. Cu toate acestea, în 1961, la Comemorarea morţii lui Cristos au asistat 130 de persoane. După Comemorare, fraţii Mancoca şi Filemon i-au vizitat pe cei ce asistaseră la program, asigurându-se astfel că aceştia au ajuns cu bine acasă. Preocuparea iubitoare pe care au manifestat-o i-a întărit pe fraţii lor creştini.

Un timp de încercări grele

Ceea ce i s-a întâmplat lui Silvestre Simão ne ajută să ne formăm o idee despre problemele cu care se confruntau în acel timp persoanele care studiau Biblia. În 1959, când era încă la şcoală, el a primit de la un coleg de clasă tractul Focul iadului — Adevăr biblic sau spaimă păgână? Mai târziu, el a spus: „Citirea acestui tract mi-a schimbat viaţa. După ce am aflat adevărul cu privire la iad, de care fusesem învăţat să-mi fie frică, nu am mai mers la biserică şi am început să citesc publicaţiile Societăţii“.

În acele timpuri critice, Martorii nu-i invitau imediat la întruniri pe toţi cei care manifestau interes. Totuşi, după doi ani ei s-au gândit că nu ar fi nici o problemă să-l invite pe Silvestre. După prima întrunire, el a pus unele întrebări despre Sabat. Ceea ce a auzit l-a convins că găsise adevărul. Dar cât de mult a preţuit el acest adevăr? În săptămâna următoare, la 25 iunie 1961, când a asistat la a doua întrunire, aprecierea lui faţă de ceea ce învăţase a fost pusă la încercare. Întrunirea a fost întreruptă de o patrulă militară. Tuturor bărbaţilor li s-a ordonat să meargă afară, unde au fost bătuţi cu ţevi de fier galvanizat. Unul dintre fraţi îşi aminteşte: „Am fost bătuţi aşa cum bate cineva un animal lipsit de raţiune ca să-l omoare — aşa cum oamenii, înainte de a vinde un porc la piaţă, îl bat cu ciomagul până când moare“. Silvestre Simão şi cei care erau cu el încă mai poartă semnele acelei bătăi. Ei au fost duşi în şir indian pe un stadion de fotbal unde au întâlnit un grup mare de europeni furioşi care tocmai îşi pierduseră familiile în războiul din nordul Angolei. Soldaţii şi mulţimea, inclusiv unii dintre europeni, i-au bătut din nou cu sălbăticie pe fraţi.

Apoi, Silvestre şi ceilalţi fraţi au fost urcaţi în camioane şi duşi la închisoarea din São Paulo, care se afla sub supravegherea rău famatei poliţii secrete. Fraţii au fost din nou bătuţi cu brutalitate şi aruncaţi grămadă într-o celulă. Deoarece erau grav răniţi şi aveau hemoragii puternice, au fost abandonaţi, crezându-se că vor muri.

Autorităţile îl considerau pe João Mancoca şeful acestui grup fiindcă el era conducătorul studiului Turnului de veghere. După această bătaie zdravănă, l-au luat să-l execute, fiind acuzat de autorităţi, pe baza interpretării greşite a unui paragraf din Turnul de veghere, că plănuia să-i atace pe oamenii albi. Fratele Mancoca i-a întrebat pe reprezentanţii autorităţilor ce ar zice dacă ar vedea că aceeaşi revistă este citită de europeni sau de o familie din Brazilia ori din Portugalia. El a arătat că revista se adresa publicului larg şi că era studiată de oameni de toate naţionalităţile. Pentru a verifica acest lucru, autorităţile l-au dus la locuinţa unei familii portugheze de Martori ai lui Iehova. Când au văzut aici aceeaşi revistă şi au aflat că această familie a studiat acelaşi material, autorităţile nu l-au mai executat. Fratele Mancoca a fost dus înapoi la ceilalţi fraţi aflaţi în închisoarea din São Paulo.

Însă nu toţi au fost mulţumiţi de această decizie. Când au sosit înapoi la închisoarea din São Paulo, comandantul închisorii, un portughez uscăţiv, l-a luat pe fratele Mancoca „în grija lui“. Această „grijă“ a însemnat să-l lase nemâncat toată după-amiaza în soarele torid. Apoi, la ora cinci, comandantul închisorii a luat un bici şi a început să-l bată. Fratele Mancoca îşi aminteşte: „Nu am văzut niciodată pe cineva care să folosească biciul ca el. Mi-a spus că nu se va opri până când nu voi cădea mort“. El a continuat să-l bată fără milă timp de o oră, iar în cele din urmă, fratele Mancoca nu a mai simţit nici o durere. Apoi, dintr-o dată, în timp ce era bătut, a adormit. Comandantul închisorii, care între timp obosise, a crezut că Mancoca era pe moarte; prin urmare, un soldat i-a târât corpul şi l-a lăsat sub o ladă. În acea noapte, când miliţia a venit să se asigure că fratele era mort, soldatul le-a arătat lada sub care era Mancoca şi le-a spus că acesta era deja mort. În mod surprinzător, el şi-a revenit apoi şi, trei luni mai târziu, acelaşi soldat a fost şocat să-l vadă viu în sala de mese. Atunci, el i-a spus fratelui Mancoca ce s-a întâmplat în acea noapte. Faptul că a adormit dintr-o dată l-a salvat pe acest frate de la o moarte sigură.

Fratele Mancoca a putut să se alăture celorlalţi fraţi, iar ei au ţinut întrunirile în închisoare. În cele cinci luni cât au stat întemniţaţi în închisoarea din São Paulo, s-au ţinut de trei ori cuvântări publice la care au asistat 300 de persoane. Mărturia depusă în închisoare a întărit congregaţiile din afară, deoarece mulţi deţinuţi care au manifestat interes au progresat după eliberare până la pasul botezului.

Pe parcursul lunilor petrecute în închisoare, Silvestre Simão a putut să se alăture grupei de acolo şi să studieze sistematic Biblia, dobândind astfel tăria spirituală necesară. Membrii grupei au fost transferaţi de acolo în alte închisori şi lagăre de muncă, unde au fost în continuare bătuţi cu sălbăticie şi puşi la muncă silnică. După patru ani petrecuţi în diferite închisori, în noiembrie 1965, Silvestre a fost eliberat. El s-a întors în Luanda, unde s-a alăturat grupei de Martori care se întrunea în zona Rangel. În cele din urmă, în 1967 a fost botezat, după ce credinţa îi fusese deja testată. Ceilalţi deţinuţi, inclusiv fratele Mancoca, au fost eliberaţi în 1970, doar pentru a fi închişi apoi din nou.

„Şi nu vor mai învăţa războiul“

Ţara era devastată de război. Dar în Biblie se spune că după ce oamenii învaţă căile lui Iehova, ei îşi ‘făuresc din săbiile lor fiare de plug şi din suliţele lor cosoare’ şi nu mai ‘învaţă războiul’ (Is 2:3, 4). Ce aveau să facă bărbaţii tineri din Angola?

În martie 1969, guvernul a început o campanie brutală de oprimare a tuturor celor care refuzau să-şi încalce neutralitatea creştină. Printre primii arestaţi în Luanda au fost António Gouveia şi João Pereira. Fratele Gouveia a fost arestat în timp ce era la locul de muncă şi a fost aruncat într-o celulă murdară. Mamei lui nu i s-a permis să-l viziteze decât după 45 de zile.

Printre cei arestaţi în Huambo au fost Fernando Gouveia, António Alberto şi António Matías. Ei erau bătuţi cu cruzime de trei ori pe zi. Din cauza acestor bătăi, Fernando Gouveia nu a mai fost recunoscut nici măcar de mama lui. În cele din urmă, când fraţii au scris o scrisoare comandantului forţelor armate în care au demascat tratamentul abuziv la care au fost supuşi, au fost trataţi cu mai puţină cruzime.

António Gouveia îşi aminteşte despre unele lucruri care i-au ajutat să persevereze. Din când în când, mama lui ascundea o pagină a revistei Turnul de veghere în mâncarea pe care i-o aducea. „Acest lucru ne-a ajutat să rămânem vigilenţi şi să ne păstrăm spiritualitatea.“ El mai adaugă: „Le predicam pereţilor despre orice subiect biblic care ne venea în minte“. Pentru a-şi susţine moralul, unii fraţi mai glumeau puţin. Ca şi cum ar fi făcut un anunţ important, ei spuneau cu voce tare numărul mare de muşte pe care le omorâseră în celulele lor.

Printre cei închişi în Angola se aflau şase tineri din Portugalia care fuseseră trimişi să efectueze serviciul militar, dar, fiind obiectori de conştiinţă, refuzaseră să facă acest lucru. Unul dintre ei, David Mota, îşi aminteşte: „Am simţit de multe ori ocrotirea lui Iehova. Autorităţile au folosit diferite metode pentru a încerca să ne ştirbească integritatea, concentrându-se asupra unora dintre noi care nu erau încă botezaţi. Deseori ei ne trezeau în toiul nopţii, alegeau cinci din grup, apoi îl luau pe unul dintre ei, îi puneau la cap un pistol, despre care se presupunea că era încărcat, şi apăsau pe trăgaci. La treizeci de minute după ce ni se ordona să ne culcăm la loc, repetau această metodă. Toţi îi suntem recunoscători lui Iehova că am rămas în viaţă. În cele din urmă am câştigat respectul autorităţilor şi ni s-a dat voie să ţinem întruniri în închisoare. Cât de fericiţi am fost să vedem că şase deţinuţi s-au botezat în timp ce se aflau în închisoare!“

Deşi fraţilor li s-a spus că vor rămâne în închisoare până vor ajunge la vârsta de 45 de ani, nu au trebuit să aştepte atât de mult. Cu toate acestea, ei au trăit timpuri grele. Întâmplările prin care au trecut le-au rafinat credinţa. În prezent, majoritatea acestor fraţi slujesc ca bătrâni de congregaţie.

Guvernarea colonială ia sfârşit brusc

La 25 aprilie 1974, dictatura din Portugalia a fost înlăturată printr-o lovitură de stat. Războiul colonial din Angola, care durase 13 ani, a luat sfârşit, iar trupele portugheze au început să se retragă. La 31 ianuarie 1975 a fost înfiinţat un guvern de tranziţie care trebuia să funcţioneze zece luni, dar care n-a durat decât şase.

La început, Martorii lui Iehova au avut de câştigat în urma acestei schimbări bruşte. În luna mai au fost amnistiaţi 25 de Martori ai lui Iehova care erau închişi în Cabo Ledo din cauza poziţiei lor de neutralitate. Printre ei se numărau şi cei şase portughezi care nu au acceptat să participe la nici un război, deci nici la cel purtat împotriva coloniilor africane. Ce aveau să facă aceşti fraţi europeni cu neaşteptata lor libertate? David Mota afirmă: „Întăriţi ca urmare a relaţiilor strânse cu Iehova pe care le-am cultivat în închisoare, toţi şase am hotărât să rămânem în Angola şi să începem imediat serviciul de pionier“.

Climatul de toleranţă religioasă a fost ceva nou pentru cei 1 500 de Martori din Angola. Poliţia secretă dispăruse, arestările încetaseră, iar Martorii se puteau întruni în libertate. Ei au căutat în Luanda săli de spectacole sau alte locuri potrivite pentru numărul crescând de Martori ai lui Iehova. Până atunci, cele 18 congregaţii din ţară ţinuseră toate întrunirile în locuinţe particulare.

S-au făcut pregătiri pentru a ţine o întrunire de serviciu specială la Pavilhão do Ferrovia. Printre cei 400 de fraţi invitaţi din mai multe congregaţii se afla şi José Augusto, în prezent membru al familiei Betel din Portugalia. El îşi aminteşte: „Aici am văzut pentru prima dată atât de mulţi fraţi şi surori împreună în libertate! Nu ne venea să credem că se întâmpla aşa ceva. Atmosfera era foarte emoţionantă, iar fiecare se plimba prin mulţime bucurându-se de asocierea cu cei din alte congregaţii“.

Bucurii spirituale în vremuri tulburi

Cele trei facţiuni naţionale rivale, MPLA, FNLA şi UNITA, se luptau pentru putere. Grupări armate ale facţiunilor rivale au invadat Luanda şi au înfiinţat comandamente. Luis Sabino, un martor ocular, relatează: „La început au fost doar focuri de armă trase din ascunzători. Apoi, pe măsură ce ura se intensifica, au fost folosite arme mai puternice. Pe străzi au apărut tancuri. Se trăgea cu rachete. Sute de locuinţe au fost distruse, inclusiv cele ale fraţilor noştri“.

Era mai înţelept ca întrunirile congregaţiei să fie ţinute în continuare în locurile de întâlnire pentru studiul de carte. „Era ceva obişnuit ca întrunirile congregaţiei să fie întrerupte de rafalele unei mitraliere aflate în apropiere“, îşi aminteşte Manuel Cunha. „Ne aruncam toţi la pământ până când se oprea focul, iar apoi continuam programul. Uneori, pentru a evita să atragem atenţia, stingeam luminile. După ce se încheia întrunirea, fraţii erau foarte prudenţi când plecau“.

În pofida pericolelor, fraţii erau hotărâţi să-şi extindă ministerul. Delucirio Oliveira explică: „Lucrarea noastră fusese interzisă în timpul guvernării coloniale, aşadar faptul de a merge liberi din casă în casă era ceva nou pentru majoritatea vestitorilor. Pionierii au fost în fruntea lucrării şi i-au îndemnat şi pe alţii să-i însoţească. La întrunirile pentru serviciul de teren erau mulţi fraţi prezenţi“. Însă peste tot se vedeau semnele războiului. El continuă: „Era ceva obişnuit să auzim focuri de armă când eram în serviciul de teren. Uneori trebuia să coborâm de pe trotuar ca să nu călcăm în sângele de pe drum. Alteori vedeam pe stradă trupuri neînsufleţite“.

Două surori, dintre care una pionieră, erau în ministerul de teren când, în apropiere, au explodat câteva bombe. Una dintre surori s-a ghemuit cât mai aproape de un perete şi a propus să se întoarcă acasă. Pioniera a îndemnat-o să continue încă puţin, asigurând-o că dacă reîncep bombardamentele, se vor opri din lucrare. Mai târziu în acea dimineaţă, au început un studiu biblic cu un cuplu care a dorit să studieze de trei ori pe săptămână.

Situaţia instabilă nu i-a împiedicat pe fraţi să ţină în martie 1975 primul congres de circumscripţie într-o sală publică. Pentru această ocazie a fost închiriat cel mai mare pavilion din Luanda, Cidadela Desportiva. Ca măsură de precauţie, au fost invitaţi numai cei care asistau cu regularitate la întruniri. Cu toate acestea, numărul celor prezenţi s-a ridicat la 2 888 de persoane.

Întrucât lucrurile au decurs bine, la al doilea congres fraţii au invitat persoanele interesate şi pe cele cu care studiau Biblia. Aníbal Magalhães relatează: „Ceea ce ne-a impresionat când am intrat în pavilion au fost literele mari de deasupra podiumului care indicau tema congresului: «Ce fel de persoane trebuie să fiţi voi — 2 Pet. 3:11». Înainte de începerea programului, pavilionul era plin până la refuz. Când s-a anunţat că numărul celor prezenţi este de 7 713 persoane, ne-am simţit copleşiţi. Mulţi nu şi-au putut reţine lacrimile de bucurie. Vedeam dovada clară că în faţă ne stătea o mare lucrare de strângere şi i-am mulţumit lui Iehova că ne-a ajutat să trăim până în această zi“.

După rugăciunea de încheiere, în timp ce fraţii făceau curăţenie în sală, au început din nou schimburile de focuri, de data aceasta în toată zona. Ei şi-au amintit din nou că ‘locuiau lângă cei ce urau pacea’. — Ps. 120:6.

Sfâşiaţi de război

Ţara era sfâşiată de cele trei grupări politice rivale, iar Luanda devenise principalul teatru de război. S-au format detaşamente de oameni înarmaţi prin încorporări forţate de bărbaţi, de femei şi chiar de copii. Pe străzi se puteau vedea băieţi de 12 ani în uniforme, care trăgeau la întâmplare cu arme automate. În multe nopţi nu se putea dormi din cauza focurilor de mitralieră, a exploziilor de grenade, a rachetelor şi a proiectilelor. Angola intrase într-o perioadă de război neîntrerupt. Ca urmare, o întreagă generaţie de tineri angolezi a fost concepută, născută şi crescută într-o atmosferă de violenţă, în zgomotul focurilor de armă şi al exploziilor de bombe.

În timp ce mergeau sau veneau de la locul de muncă, păstorii spirituali fideli făceau cu regularitate scurte vizite pentru a-i întări pe fraţii şi pe surorile lor creştine. Ei mergeau să vadă dacă toţi erau bine şi adesea citeau împreună cu familia pe care o vizitau unul sau două versete biblice.

Era nevoie de curaj şi încredere în Iehova pentru a asista la întruniri şi pentru a merge în minister. Cu toate acestea, faptul de a fi identificat ca Martor al lui Iehova era deseori cea mai bună ocrotire. Faustino da Rocha Pinto mergea la Biroul Societăţii când, deodată, un soldat a îndreptat spre el o carabină şi a strigat: „Unde te duci? Din ce mişcare faci parte? Dă-ne geanta!“ Când a deschis-o, soldatul a găsit numai o Biblie şi câteva publicaţii Watch Tower. Imediat s-a liniştit. „Deci eşti un Martor al lui Iehova! Îmi pare rău; scuză-mă! Poţi pleca mai departe“.

Cu o altă ocazie, un soldat a strigat la o soră tânără: „Din ce mişcare faci parte?“ Ea a răspuns: „Nu fac parte din nici o mişcare. Sunt o Martoră a lui Iehova“. După ce a primit acest răspuns, soldatul le-a spus camarazilor săi: „Uitaţi-vă la ea! Uitaţi-vă bine! Uitaţi-vă la fusta ei! Vedeţi cât de decent este îmbrăcată? Ea nu este ca alte fete. Este o Martoră a lui Iehova“. Sora a fost lăsată să plece mai departe, după ce a fost atenţionată în mod amabil să aibă grijă.

Pe măsură ce s-au intensificat luptele, a fost din ce în ce mai greu să se comunice cu congregaţiile, îndeosebi cu cele din provincii. Trupele intrau în oraşe, jefuiau locuinţele şi ardeau ceea ce nu luau din ele. Acest lucru i-a obligat pe mii de locuitori, inclusiv pe mulţi Martori să fugă în savană. Banga era o localitate în care, pe lângă cei 100 de vestitori, asistau la întruniri alte 300 de persoane. Odată, toţi aceştia au trebuit să-şi părăsească locuinţele şi să se refugieze în savană pentru mai multe zile. Membrii congregaţiilor din Jamba şi Cela au fugit, având doar ‘viaţa lor ca pradă’ (Ier. 39:18). Majoritatea Martorilor europeni care erau încă în Lubango au plecat la Windhoek, oraş aflat în ţara vecină, Namibia.

A fost aproape imposibil ca aceşti fraţi care se adăposteau în savană să obţină literatură. Unele congregaţii, cum ar fi cele din Malanje, Lobito, Benguela, Gabela, Huambo şi Lubango, au fost izolate timp de mai multe luni de zile.

O perioadă grea

Imediat ce a fost înlăturat jugul colonial, mii de portughezi au început să plece din ţară. Pe măsură ce se instaura anarhia, se impunea tot mai mult ca aceştia să părăsească ţara cu avionul. Majoritatea nu au reuşit să-şi ia decât foarte puţine lucruri. Pentru a ilustra cât de puternică era ura faţă de europeni, un partid politic a declarat că îi va ucide chiar şi pe mulatri deoarece părinţii lor s-au unit prin căsătorie cu oamenii albi.

Bineînţeles că fraţii noştri portughezi şi angolezi nu au nutrit astfel de sentimente de duşmănie. Între ei exista o legătură puternică de iubire frăţească. Plecarea Martorilor portughezi a însemnat pierderea multor prieteni apropiaţi. Până în iunie 1975 a trebuit să plece toţi fraţii portughezi care se aflaseră în fruntea lucrării. Supravegherea lucrării de predicare şi de păstorire a turmei lui Dumnezeu a fost lăsată în mâinile fraţilor locali fideli. Majoritatea acestora erau capi de familie care lucrau cu normă întreagă. Deşi i-a întristat plecarea fraţilor portughezi, ei erau hotărâţi să-şi continue activitatea cu ajutorul lui Iehova.

Cu ce situaţie s-au confruntat ei? Nu după mult timp, Filiala din Portugalia a primit de la Biroul din Luanda acest mesaj tulburător: „În prezent oraşul este bombardat. Drumurile sunt blocate. Comunicarea cu celelalte oraşe este întreruptă. Portul din Luanda este închis. Magazinele au rămas fără alimente. Au început jafurile şi tâlhăriile. La ora 21.00 se dă alarma. După această oră, orice persoană de pe stradă poate fi împuşcată“.

Lucrarea slujitorilor lui Iehova progresează

Această perioadă de tulburări politice a fost un timp de creştere spirituală fără precedent. Numărul maxim de vestitori a ajuns la 3 055, o creştere cu 68 la sută faţă de anul precedent. Asistenţa la Comemorare a fost de 11 490 de persoane!

Vestea mult aşteptată s-a primit la 5 septembrie 1975. Ministrul Justiţiei din guvernul de tranziţie i-a recunoscut în mod legal pe Martorii lui Iehova ca fiind o „confesiune religioasă“. João Mancoca îşi aminteşte: „Fraţii au fost cuprinşi de o euforie de nedescris. Ei nu cunoscuseră până atunci ce înseamnă o libertate de închinare deplină. Era ca şi cum s-ar fi deschis larg porţile unei închisori. Pentru prima dată se puteau ţine în mod liber întrunirile şi congresele de circumscripţie. Congresele de circumscripţie care au avut loc în primăvara anului 1976 au dat un mare impuls lucrării şi le-au întărit fraţilor hotărârea de care urmau să aibă nevoie în anii de mai târziu“.

Au fost planificate cinci congrese de circumscripţie, dar, ca măsură de precauţie, s-au întrunit doar câte trei sau patru congregaţii odată. Au fost repartizaţi şi trei fraţi să viziteze congregaţiile la sfârşit de săptămână, ca supraveghetori de circumscripţie.

De-a lungul anilor, din cauza situaţiei din Angola, supraveghetorii nu au putut să participe la nici una dintre şcolile pregătite de Societate. Prin urmare, s-a stabilit ca în perioada 19–24 mai 1976, să fie ţinute cursurile primei Şcoli pentru Ministerul Regatului. Doi fraţi angolezi au participat la şcoală în Portugalia şi au primit instruirea necesară. După ce s-au întors, ei au condus această şcoală în Luanda cu ajutorul lui Mário P. Oliveira de la filiala din Portugalia.

Cei 23 de bătrâni au apreciat foarte mult instruirea biblică ce i-a ajutat să ‘păstorească turma lui Dumnezeu’ (1 Pet. 5:2). Carlos Cadi, care slujea atunci ca supraveghetor de circumscripţie, îşi aminteşte ce efect a avut şcoala: „Bătrânii au putut să vadă organizaţia lui Iehova dintr-o perspectivă nouă. Cu ocazia acestei şcoli, fraţii au putut cunoaşte activitatea de instruire desfăşurată de organizaţia lui Iehova. Ei au învăţat cum să-i ajute pe fraţii din congregaţii să aplice principiile biblice pentru a-şi rezolva problemele. De asemenea, şcoala i-a ajutat pe bătrâni să înţeleagă cum ar putea organiza mai bine activitatea congregaţiei, folosind la maximum aptitudinile slujitorilor ministeriali care slujesc alături de ei“.

Recunoaşterea legală a însemnat şi că se puteau importa Biblii şi literatură biblică. După cinci luni, unele congregaţii au primit primele reviste. Ce mare binecuvântare a fost să aibă, în sfârşit, numerele complete, de 32 de pagini, ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Fraţii au intrat repede pe ‘uşa larg deschisă care duce la activitate’ (1 Cor. 16:19). Însă din cauza situaţiei instabile din ţară, au existat alte probleme grave.

Deşi independenţa oficială faţă de Portugalia a fost proclamată la 11 noiembrie 1975, aşa cum se plănuise, luptele dintre principalele partide politice s-au transformat repede într-un adevărat război civil. S-au format republici independente, Luanda devenind capitala mişcării marxiste MPLA, iar Huambo, capitala coaliţiei UNITA şi FNLA.

Propaganda politică făcută de o grupare împotriva alteia a dat naştere la o ură rasială şi tribală fără precedent. În capitală era ceva obişnuit să vezi oameni ucişi cu sânge rece — unii fiind chiar arşi pe stradă. Deseori, singura greşeală a victimelor era că vorbeau o limbă care le identifica drept persoane din afara Luandei. Această ură faţă de cei din alte zone a generat tensiuni care i-au determinat pe mulţi oameni din nordul şi din sudul ţării să se refugieze în provinciile lor natale. Deoarece au dorit să se îngrijească de necesităţile fraţilor lor spirituali, plini de curaj, unii fraţi nu s-au mutat, chiar dacă nu locuiau în provinciile lor natale.

„Trăiască Iehova!“

Martorii lui Iehova s-au confruntat din nou cu persecuţii crâncene. Fraţii din Luanda au fost chemaţi înaintea comitetelor regionale, care au încercat să-i forţeze să cumpere carnete de partid. În această atmosferă tensionată, Biroul Politic al Comitetului Central al MPLA i-a acuzat pe Martori că îi incită pe oameni la nesupunere faţă de autorităţi, că-i fac să nu respecte steagul naţional şi că-i constrânge să se opună serviciului militar. Explicaţiile date de Martorii lui Iehova au fost ignorate.

În martie 1976, în Angola a fost trimis un transport cu literatură biblică din Portugalia. Acesta conţinea 3 000 de Biblii, 17 000 de exemplare ale cărţii Adevărul care conduce la viaţă eternă, 3 000 de exemplare ale cărţii De la Paradisul pierdut la Paradisul recâştigat, precum şi reviste. Autorităţile au confiscat toate aceste publicaţii şi le-au ars.

La 27 mai 1976, postul de radio al guvernului le-a ordonat tuturor comitetelor regionale şi organizaţiilor de stat să supravegheze îndeaproape activităţile Martorilor lui Iehova. Biserica Catolică anunţa zilnic la postul ei de radio că Martorii lui Iehova sunt o organizaţie subversivă.

Martorilor nu li s-a mai permis să stea la rând pentru a primi alimente. Gloatele se adunau în jurul locurilor unde se ţineau întrunirile congregaţiei. La şcoală, copiii erau hărţuiţi. Copiii lui José dos Santos Cardoso şi ai soţiei lui, Brigida, au fost supuşi la mari presiuni ca să recite sloganuri politice, să cânte imnul naţional şi să strige „Jos Iehova“. Deoarece au refuzat să facă acest lucru, au fost trataţi în mod abuziv. Odată, José Jr, în vârstă de nouă ani, a spus pe neaşteptate: „Bine, o să spun «Trăiasc㻓. Toţi au făcut linişte şi au aşteptat să-l audă pe băiat. În cele din urmă, acesta a strigat: „Trăiască Iehova!“ Înainte să-şi dea seama ce spune el, ceilalţi au strigat la unison „Trăiască!“

În „cuptor“

Partidul de guvernământ era hotărât să-i forţeze pe Martori să se înroleze în armată. Acest lucru a condus la alte persecuţii pline de cruzime.

La 17 februarie 1977, Artur Wanakambi, un frate zelos din provincia Huila, a încercat fără succes să explice de ce a adoptat această poziţie de neutralitate. El şi alţi trei fraţi au fost purtaţi pe străzi înainte de a fi duşi la închisoare. Oamenii, inclusiv cei care măturau strada, au fost instigaţi să-i lovească. În ziua următoare, soţiile celor trei fraţi au mers la închisoare ca să afle unde erau soţii lor. După ce au aşteptat mult timp, ele au fost biciuite fără milă şi lăsate pline de sânge. În după-amiaza respectivă, surorile au fost închise în aceeaşi închisoare în care erau şi soţii lor.

Fratele Teles îşi aminteşte ce li s-a întâmplat altor fraţi care au fost închişi zece zile mai târziu: „Treizeci şi cinci dintre noi au fost puşi într-un «cuptor». Era o cameră de şapte metri lungime, trei metri lăţime şi trei metri înălţime. Plafonul de beton armat era prevăzut cu două găuri mici de aerisire prin care nu se putea băga nici măcar mâna unei persoane. Eram în anotimpul cel mai cald, iar celula era într-adevăr ca un cuptor. Întrucât erau hotărâţi să ne omoare, paznicii au astupat aceste două găuri.

În a patra zi, l-am implorat pe Iehova să ne dea tăria de a rezista acestei călduri insuportabile. Ne-am amintit de cei trei tineri din zilele lui Daniel care au fost aruncaţi în cuptorul aprins. În ziua următoare, pe la trei dimineaţa, s-a auzit o bătaie puternică în uşă, după care uşa s-a deschis. Cât de învioraţi am fost când am putut să respirăm puţin aer proaspăt! Era gardianul. Pe jumătate adormit, a deschis uşa, apoi s-a prăbuşit. După aproximativ 10 minute, gardianul s-a trezit şi a închis uşa fără să spună nimic. I-am mulţumit lui Iehova pentru acele câteva momente preţioase în care am putut să respirăm aer proaspăt.

Câteva zile mai târziu, în celula noastră au mai fost aruncaţi încă şapte fraţi. Nu mai era loc să stăm jos. De câteva ori am fost bătuţi. Era din ce în ce mai cald, iar herpesurile cauzate de febră şi rănile de pe urma bătăilor miroseau foarte urât.

La 23 martie am celebrat Comemorarea, chiar dacă s-a ţinut numai o cuvântare şi nu am avut embleme. Pe atunci eram 45 de persoane în celulă. Unii au petrecut 52 de zile în «cuptor» şi totuşi au supravieţuit“.

După ce au fost scoşi din „cuptor“, au fost trimişi în lagărul de muncă de la Sakassange, aflat la 1 300 de kilometri depărtare, în estul provinciei Moxico.

„Legalizarea“ persecuţiei

La 8 martie 1978, Biroul Politic al Comitetului Central al MPLA a declarat „biserica Martorii lui Iehova“ ilegală şi a interzis-o. Pentru ca acest lucru să fie cât mai bine cunoscut, anunţul era făcut de trei ori pe zi la postul de radio din Luanda. Iniţial, decretul a fost anunţat în limba portugheză, dar pentru a se asigura că era înţeles de toată lumea, timp de o săptămână, anunţul a fost transmis şi în limbile chokwe, kikongo, kimbundu şi uMbundu. În cele din urmă, la 14 martie 1978, decretul a fost publicat în ziarul partidului, ziar intitulat Jornal de Angola. În realitate, interdicţia nu făcea altceva decât să „legalizeze“ brutalitatea cu care erau deja trataţi fraţii.

Represaliile Organizaţiei pentru Apărarea Oamenilor (OAO) erau din ce în ce mai multe. Mulţi Martori ai lui Iehova erau adunaţi şi închişi fără proces. La întreprinderile din toată Luanda se făceau vizite inopinate. La fabrica de genţi Malas Onil au fost arestaţi 14 Martori. În oraşul Lubango au fost arestaţi alţi 13. Câteva zile mai târziu, rapoartele au arătat că în Ndalatando au fost arestate 50 de persoane. După numai o săptămână de la anunţarea interdicţiei, fuseseră închişi cel puţin 150 de fraţi şi de surori.

După aceste arestări, Martorii au fost concediaţi de la locul de muncă. Nu s-a ţinut cont de anii de conduită exemplară, de competenţă sau de eficienţă. De fapt, unii dintre cei care au fost concediaţi ocupau poziţii de răspundere legate de dezvoltarea economică a ţării.

Femeile nu au făcut excepţie. Un ofiţer de armată a văzut-o pe Emilia Pereira în faţa casei ei şi a întrebat-o de ce nu făcea parte din detaşamentul de oameni înarmaţi. Când a răspuns că nu-i plac lucrurile care au legătură cu uciderile şi vărsarea de sânge, el a înţeles că era o Martoră. După ce ea a recunoscut acest lucru, i s-a spus să urce în camionul care era parcat în apropiere. Cele două surori ale ei au venit să vadă ce se întâmplă şi au fost şi ele urcate în camion. Între timp, a sosit acasă tatăl ei. Ofiţerul i-a ordonat şi lui să urce în camion. Pe când erau gata de plecare, un frate care locuia în apropiere a întrebat ce se întâmplă. A fost înhăţat şi el şi forţat să urce în camion.

Au fost duşi la închisoare, unde surorile au fost repartizate într-un pavilion pentru femei. În fiecare seară, ofiţerii încercau să le agreseze sexual pe aceste surori tinere, dar ele se ţineau una de alta, strigau şi se rugau cu voce tare. Reacţia lor i-a oprit pe aceşti bărbaţi cu intenţii rele, astfel că ele nu au fost violate.

Fraţii din provincia Malanje au fost, de asemenea, aspru încercaţi. În urma tratamentului brutal la care a fost supus, José António Bartolomeu de 74 de ani şi-a pierdut viaţa. Domingas António a fost atât de slăbită după ce a fost arestată şi bătută de repetate ori, încât a murit când s-a îmbolnăvit de malarie. Deoarece a scris o scrisoare familiei lui în timp ce era în închisoare, Manuel Ribeiro a fost otrăvit şi a murit.

În săptămâna care a urmat după interdicţie, s-a ţinut o întrunire cu bătrânii din toate congregaţiile din Luanda. Li s-au dat încurajări şi îndrumări bazate pe Biblie referitoare la activitatea viitoare, iar acestea au fost transmise mai departe congregaţiilor. Hotărârea de a continua lucrarea le-a fost întărită după ce au analizat textul anual pentru 1978: „Ei . . . nu te vor birui; căci Eu [Iehova] sunt cu tine, ca să te scap“. — Ier. 1:19.

Apel la autorităţile guvernamentale

La 21 martie 1978, cei trei membri ai consiliului de administraţie ai Asociaţiei Martorilor lui Iehova din Angola au trimis un apel Biroului Politic al MPLA prin care se cerea ca încălcările de lege să fie judecate de tribunal, iar arestarea ilegală a Martorilor să înceteze. Exemplare ale acestei scrisori au fost trimise preşedintelui republicii şi primului ministru, precum şi miniştrilor Apărării, Justiţiei, Educaţiei şi Culturii. Nu s-a primit nici un răspuns.

Urmându-se exemplul apostolului Pavel, a fost făcut încă un apel la cea mai înaltă autoritate din ţară (Fap. 25:11). Această scrisoare trimisă de Filiala din Portugalia îi cerea într-un mod plin de respect preşedintelui Republicii Populare Angola să analizeze dosarul Martorilor lui Iehova şi să le acorde acestora o audienţă. În scrisoare se solicita ca instanţele să investigheze faptele cu privire la fiecare Martor care fusese reţinut. De această dată, filiala din Portugalia a primit un răspuns, fiind anunţată că problema va fi investigată.

Mişcaţi profund de hotărârea lor fermă

Războiul civil a continuat să facă ravagii în Angola, prin urmare, în ţară veneau puţini vizitatori din străinătate. Cu toate acestea, în 1979, comitetul pe ţară din Angola a fost înştiinţat că Albert Olih, un supraveghetor de la filiala din Nigeria, urma să sosească în luna august. Ce fericiţi erau fraţii!

Iată ce a spus fratele Olih: „O săptămână întreagă m-am simţit ca într-o cazarmă militară. Oriunde te uitai erau soldaţi înarmaţi“. Noaptea el nu putea să doarmă, din cauza împuşcăturilor de pe stradă.

Pe parcursul ultimilor ani, în rândul Martorilor angolezi au avut loc schimbări rapide. Din 1973, când ţara era încă sub guvernarea colonială, până în 1976, numărul vestitorilor a crescut cu 266 la sută. Apoi, odată cu intensificarea persecuţiei din 1977, care a fost urmată de interdicţia din 1978, creşterea a stagnat. Mulţi fraţi fuseseră botezaţi destul de recent — 1 000 numai în anul 1975. Deşi existau 31 de congregaţii, multe dintre acestea nu aveau nici un bătrân. Fără grija iubitoare a păstorilor spirituali, unele probleme grave şi unele cazuri de necurăţenie morală au rămas nerezolvate. Congregaţii întregi din unele localităţi, cum ar fi Malanje, Waku Kungo şi Ndalatando, erau acum în lagăre de prizonieri.

După ce a sosit, fratelui Olih i s-a dat o listă lungă cu subiectele care trebuiau discutate. S-a acordat atenţie modului în care Martorii locali puteau să-şi îndeplinească, în situaţia existentă, ministerul încredinţat de Dumnezeu. S-au dat îndrumări referitoare la modul în care să fie furnizată literatura, în pofida posibilităţilor reduse de obţinere a hârtiei de tipărit. S-a discutat şi despre necesitatea de a publica mai multă literatură în limbile locale, dar, bineînţeles, era nevoie de timp pentru a găsi şi a instrui traducători competenţi.

S-a acordat atenţie şi problemelor din congregaţii. Fratele Olih a subliniat că toţi, inclusiv bătrânii, trebuie să trăiască la înălţimea normelor biblice. Nimeni nu trebuia să creadă că nu are nevoie de sfaturi. S-a răspuns la întrebările puse în legătură cu cerinţele pentru botez, cu legalizarea căsătoriilor şi cu vizitele supraveghetorului de circumscripţie în congregaţii. Fraţii locali au apreciat că Societatea le-a oferit posibilitatea să primească îndrumări bazate pe Biblie prin intermediul acestui frate cu experienţă.

Pe parcursul vizitei fratelui Olih, s-a ţinut o întrunire cu bătrânii din Luanda şi cu toţi bătrânii care puteau să vină din alte zone. La ora 10.00, au început să sosească unul câte unul, pentru a nu atrage atenţia asupra locului de întrunire. Totuşi, înainte ca întrunirea să înceapă la ora 19.00, locul a fost schimbat de două ori, deoarece părea să fie sub supraveghere. În al treilea loc, când a sosit, fratele Olih a găsit în curte 47 de bătrâni care-l aşteptau. În momentul în care a transmis salutările familiei Betel din Nigeria, fraţii au făcut doar cu mâna în semn de apreciere. În cuvântarea lui biblică de o oră a vorbit despre organizarea activităţii bătrânilor, subliniind atât necesitatea ca în congregaţia creştină să existe mai mulţi bătrâni, cât şi îndatoririle pe care le au aceştia. După cuvântare, timp de două ore, fraţii au pus întrebări. Apoi au trebuit să plece pentru a ajunge acasă în siguranţă înainte de ora 11.

Care a fost impresia pe care şi-a format-o fratele Olih după ce a petrecut aproximativ o săptămână cu fraţii angolezi? „Trebuie să spun că am tras foarte multe foloase. Am fost profund mişcat de hotărârea fermă a fraţilor şi a surorilor de a-l sluji pe Iehova, în pofida dificultăţilor. Am părăsit Angola, rugându-mă pentru fraţii de aici cu lacrimi în ochi, deoarece aceşti fraţi, deşi treceau prin suferinţe, zâmbeau când se gândeau la minunata lor speranţă.“

O altă vizită

După un an de la vizita fratelui Olih, Corpul de Guvernare l-a trimis să le slujească fraţilor din Angola pe Albert Olugbebi, care era tot de la filiala din Nigeria. El a recomandat ca 50 de pionieri regulari să urmeze cursurile Şcolii pentru Serviciul de Pionier şi i-a îndemnat pe fraţii din Angola să încerce să ţină congrese de circumscripţie o dată la şase luni, la care să asiste doar un număr restrâns de persoane.

Pe parcursul vizitei fratelui Olugbebi s-au ţinut trei întruniri cu grupuri de bătrâni şi cu fraţi care aveau responsabilităţi în congregaţiile în care nu existau bătrâni. La aceste întruniri au asistat 102 persoane. S-au dat sfaturi bazate pe Biblie cu privire la necesitatea ca bătrânii să susţină principiile biblice şi să devină exemple pentru turmă, nu să stăpânească peste ea (1 Pet. 5:3). S-a răspuns l-a întrebările referitoare la procedura care trebuie urmată în cazul recomandărilor pentru numirea de bătrâni în congregaţiile în care nu există încă nici unul.

Printre cei prezenţi la această întrunire era şi Silvestre Simão, a cărui credinţă fusese deja testată pe parcursul celor aproape patru ani petrecuţi în închisoare şi în lagăre de muncă. Când fraţii portughezi au fost constrânşi să părăsească Angola pe la mijlocul anilor ’70, lui i s-a încredinţat o responsabilitate mai mare, cea de supraveghetor de circumscripţie, şi aceasta după ce slujise câţiva ani ca bătrân. Iar pentru că trebuiau organizate congrese de circumscripţie la fiecare şase luni, era nevoie de un supraveghetor de district. Cu toate că avea şase copii şi responsabilităţi laice legate de îngrijirea familiei, fratele Simão a acceptat această nouă repartiţie. De 20 de ani, el se achită în mod exemplar de această sarcină şi slujeşte, de asemenea, în comitetul filialei.

După încheierea vizitei, fratele Olugbebi a raportat rezultate încurajatoare. Deşi Martorii trebuie încă să fie precauţi când se întrunesc şi când predică, persecuţiile împotriva celor care sunt la vârsta recrutării par să nu mai fie atât de aprige. Chiar dacă la un moment dat numărul fraţilor aflaţi în închisoare sau în lagăre de muncă era între 150 şi 200, în martie 1982, acesta s-a redus la 30.

Distribuirea hranei spirituale — o încercare

Pe toată perioada interdicţiei s-a acordat o importanţă deosebită furnizării cu regularitate a hranei spirituale. Deseori, acest lucru a însemnat asumarea unor riscuri mari.

Mai întâi de toate, era foarte greu să se obţină hârtie pentru şapirografierea revistei Turnul de veghere. Pentru a achiziţiona această hârtie, era necesară o autorizaţie din partea autorităţilor. Deşi erau peste 3 000 de vestitori, din cauza cantităţilor limitate de hârtie, o perioadă nu s-au putut tipări decât între 800 şi 1 000 de exemplare ale articolelor de studiu. Chiar şi aşa, folosind prese mici, fraţii au putut să tipărească cărţi mici, cu coperţi moi. În acest fel a fost tipărită cartea Adevărul care conduce la viaţa eternă.

Asumându-şi un mare risc, Fernando Figueiredo şi Francisco João Manuel au acceptat sarcina de a tipări literatura. Aceşti fraţi energici au găsit mereu alte locuri unde puteau să multiplice publicaţiile. Uneori, pentru siguranţă, aceste locuri trebuiau schimbate. În unele locuri, şapirograful era pus într-o cameră izolată fonic, fără ferestre sau sistem de ventilaţie, condiţiile de lucru fiind astfel foarte dificile. În camera alăturată, alţi voluntari aranjau şi capsau revistele. Ei trebuiau să termine aranjarea, capsarea şi ambalarea la timp, pentru ca materialul să poată fi distribuit în aceeaşi noapte. Trebuia ştearsă orice urmă a muncii lor, astfel încât să nu fie nimic care să atragă atenţia. Odată cu creşterea producţiei, în „bucătăria“ unde se pregătea literatura care conţinea hrana spirituală funcţionau simultan două şapirografe. O echipă de fraţi lucra zilnic tipărind cu ajutorul matriţelor, corectând, multiplicând, aranjând, capsând şi expediind revistele către congregaţii.

Expedierea literaturii spre congregaţiile răspândite în afara Luandei se făcea prin intermediul curierilor. Aceasta era o sarcină periculoasă. Iată ce ne relatează un frate care a fost curier: „La câteva luni după anunţarea oficială a interdicţiei, am mers până în provincia Benguela pentru nişte probleme legate de serviciul meu laic. Biroul local al Societăţii mi-a dat câteva lucruri care trebuiau să ajungă la congregaţiile din Lobito şi Benguela. Nu cunoşteam nici un frate în aceste oraşe. Singura modalitate prin care puteam să iau legătura cu ei era de a telefona la un bătrân din Benguela. Din motive de siguranţă, singurul mijloc de identificare urma să fie parola «familia lui Isaia».

Ajuns în Benguela, totul părea să meargă destul de bine. Având în vedere natura muncii mele, la aeroport nu am fost controlat, aşa cum se obişnuia. Pachetul pe care-l duceam a rămas intact. Odată ajuns în oraş, le-am telefonat imediat fraţilor să vină să-l ia. Fratele cu care am vorbit a spus că nu se simte bine, dar a promis că va trimite pe cineva la hotel să ridice coletul. Din motive necunoscute, nu a venit nimeni după pachet pe parcursul celor patru zile cât am stat la hotel, în pofida faptului că-i telefonam zilnic fratelui.

În ziua plecării, nu aveam altceva de făcut decât să duc pachetul înapoi în Luanda. Ajungând la aeroport, şeful delegaţiei a insistat să fie controlaţi toţi membrii delegaţiei lui, precum şi bagajele lor pentru a le oferi un exemplu celorlalţi călători. Aveam numai două posibilităţi: 1) să arunc pachetul la gunoi sau 2) să-l ţin şi să fiu arestat.

După ce m-am rugat lui Iehova, mi-a venit în minte textul din Proverbele 29:25: «Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în DOMNUL nu are de ce să se teamă». M-am hotărât să înfrunt situaţia, deoarece ar fi fost o mare pierdere să arunc atât de multă hrană spirituală.

M-am aşezat ultimul la rând, astfel încât să nu creez un mare scandal public când poliţia avea să găsească literatura şi revistele. Când mai rămăseseră doar doi oameni de controlat, am auzit pe cineva spunând: «Vă rog, este un domn care doreşte să vorbească cu un membru al delegaţiei din Luanda, în legătură cu un pachet». Când am auzit acest lucru, mi-am zis: «Iehova mi-a auzit rugăciunea. Văd cu ochii mei cum se împlineşte Isaia 59:1 (NW): „Mâna lui Iehova nu a devenit prea scurtă ca să nu poată salva“» şi m-am grăbit să ies. Când am ajuns la fratele care mă aştepta, nu am avut timp să-i spun decât «familia lui Isaia». El mi-a răspuns şi a primit pachetul. Nu am avut timp să vorbesc cu fratele respectiv, deoarece avionul se pregătea să decoleze şi a trebuit să mă întorc în grabă. Da, Iehova este «scăparea noastră în timp de necaz»“. — Is. 33:2.

Îngrijirea turmei în pofida pericolelor

Războiul — călăreţul de pe calul de culoarea focului descris în Revelaţia — a continuat să facă ravagii în viaţa oamenilor din Angola (Rev. 6:4). Oraşele şi fabricile au fost bombardate, drumurile minate, podurile au fost dinamitate, rezervele de apă distruse, iar satele invadate. Masacrarea civililor era un lucru obişnuit. Culturile au fost distruse, iar fermierii au fugit în oraşe. Refugiaţii de război s-au adunat în Luanda. Raţionalizarea alimentelor şi piaţa neagră făceau ca supravieţuirea de pe o zi pe alta să fie o adevărată luptă. Dar colaborarea iubitoare i-a ajutat pe mulţi Martori ai lui Iehova să supravieţuiască unor situaţii care păreau imposibil de depăşit.

Pe parcursul acestei perioade grele, Rui Gonçalves, Hélder Silva şi alţii şi-au riscat viaţa pentru a vizita congregaţiile răspândite în toată ţara. Arătând cum trebuia să fie organizate aceste vizite, fratele Gonçalves a scris: „În mai 1982, Tombua a fost vizitată pentru prima dată de un supraveghetor de circumscripţie. În acea zi, cei 35 de fraţi au început să sosească la locul întrunirii la intervale de timp bine stabilite, începând cu ora 10.00. Ei au aşteptat în linişte. ODP [Organizaţia pentru Apărarea Oamenilor] supraveghea orice mişcare în oraş. Eu am sosit la adăpostul întunericului cu 11 ore mai târziu, la ora 21.00. Întrunirea a început după 30 de minute şi a durat până dimineaţa la ora 4.40“.

Majoritatea supraveghetorilor de circumscripţie erau căsătoriţi şi aveau copii. Dar ei făceau tot ce puteau pentru a se îngriji de interesele spirituale ale congregaţiilor. Unul dintre fraţi, care acum este un membru al comitetului filialei, povesteşte cum se desfăşura vizita unui supraveghetor de circumscripţie: „Se stabilea ca fiecare congregaţie să fie vizitată timp de o săptămână. Însă vizita începea luni, nu marţi. Aceasta deoarece nu era posibil ca întreaga congregaţie să se întrunească în acelaşi loc. Erau vizitate toate grupele de studiu de carte, iar în congregaţiile mari, chiar mai multe grupe în aceeaşi seară. Întrunirile erau decalate astfel încât supraveghetorul de circumscripţie să poată merge de la o grupă la alta. El trebuia să prezinte acelaşi program pentru ca fiecare grupă să tragă foloase. Prin urmare, pe parcursul unei săptămâni, el ţinea cuvântările de şapte sau de mai multe ori. Uneori chiar de 21 de ori. Programul din cursul săptămânii era încărcat şi istovitor, dar fraţii au continuat să încurajeze congregaţiile“.

Rui Gonçalves îşi aminteşte bine de o călătorie îngrozitoare făcută în ianuarie 1983, în oraşul Cubal. Călătoria i-a fost aproape fatală. Iată ce a spus el: „Singura modalitate de a vizita această congregaţie era să călătorim sub protecţia unui convoi militar. După ce au verificat cu atenţie situaţia, autorităţile militare au permis ca 35 de vehicule să pornească la drum. Noi eram în maşina fratelui Godinho, a treia dintr-o coloană de şase vehicule. După numai două ore de mers, luptătorii de gherilă au lansat un proiectil şi au distrus primul camion militar. La scurt timp după aceea, un alt proiectil a distrus al doilea vehicul. Maşina noastră a fost lovită de două bombe, dar acestea nu au explodat. Fără să oprească maşina, fratele Godinho a strigat să sărim toţi afară. În timp ce mă grăbeam să mă ascund în tufişuri, un glonte m-a rănit grav la urechea stângă şi am leşinat“.

Înainte de a leşina, el a văzut trei soldaţi de gherilă urmărindu-i pe ceilalţi fraţi, dar ei au scăpat fugind în junglă. Fratele Gonçalves continuă: „Când m-am trezit, capul îmi era plin de sânge. Câteva ore mai târziu, m-am târât înapoi spre drum. Am fost găsit de o unitate militară care mi-a acordat primul ajutor şi m-a dus la spitalul din Benguela“. Mai târziu, el a aflat că toate maşinile din convoi fuseseră arse sau distruse. Doisprezece persoane din acele maşini au fost ucise, iar alte unsprezece au fost grav rănite de gloanţe. Dintre toţi, numai fraţii care au călătorit cu Gonçalves nu au fost răniţi. Şi chiar dacă fratele Gonçalves şi-a pierdut aproape toată urechea şi unele lucruri personale, el încheie spunând: „Noi i-am mulţumit din inimă lui Iehova“.

Se revarsă apa dătătoare de viaţă

Într-un timp în care majoritatea angolezilor se gândeau numai la supravieţuire, Martorii lui Iehova erau dornici să răspândească „veşti bune despre ceva mai bun“ în tot acest teritoriu vast (Is. 52:7, NW). Cum au efectuat ei această lucrare?

Un pionier din Luanda spune că el, soţia şi fetiţa lui obişnuiau să meargă împreună în minister. După ce îl salutau pe locatar, îi cereau un pahar de apă pentru fetiţă. Dacă le dădea, obişnuiau să îi spună că ei cunoşteau un fel de apă ce ar putea să aducă mult mai multe foloase decât apa rece pe care i-o oferise, cu amabilitate, fetiţei lor. Cei curioşi întrebau: „Despre ce fel de apă este vorba?“ Atunci familia descria binecuvântările Regatului lui Dumnezeu şi speranţa vieţii veşnice. — Ioan 4:7–15.

Nu luau cu ei în minister genţi, Biblii sau literatură. Dar dacă locatarul avea o Biblie şi dorea să citească despre aceste lucruri, foloseau Biblia locatarului pentru a continua discuţia. Reveneau în toate locurile unde oamenii manifestaseră interes. Folosind astfel de abordări prudente, asemănătoare celei menţionate mai înainte, Martorii au putut găsi oameni interesaţi, iar congregaţiile au fost binecuvântate cu o creştere continuă.

Un om al lui Dumnezeu

Vestea bună a ajuns şi în zonele izolate. Aceasta a pătruns în regiunea Gambos, aproape de graniţa cu Namibia, datorită eforturilor lui Tchande Cuituna. El a auzit pentru prima dată mesajul despre Regat în teritoriul cunoscut atunci sub numele de Rhodezia. După ce a lucrat o perioadă în minele din Africa de Sud, el s-a întors acasă şi s-a ocupat cu creşterea bovinelor. Cuituna mergea cu regularitate în Africa de Sud pentru a primi publicaţii Watch Tower, iar cu ocazia unei astfel de călătorii a fost botezat. După aceea, el a răspândit cu zel vestea bună oamenilor.

Fratele Cuituna îşi umplea căruţa cu alimente, apă şi literatură biblică şi pleca să predice timp de două sau trei luni din quimbo în quimbo (din sat în sat). Când i se strica căruţa, îşi continua călătoria călare pe bivol. Chiar şi la vârsta de 70 de ani, parcurgea pe jos, împreună cu alţi vestitori, distanţe de peste 200 de km.

Tchande Cuituna a ajuns să aibă mari turme de bovine, care cutreierau câmpiile. În această societate patriarhală, el era recunoscut drept conducător. Sunetul produs de un clopot anunţa începerea activităţilor zilnice, acesta îndemnându-i pe toţi să se adune şi să asculte analizarea unui text biblic în limba locală. În zilele în care aveau întruniri, un sunet de gong familiar le spunea celor aproximativ 100 de persoane să se strângă pentru a primi instruire spirituală.

Tchande Cuituna era cunoscut, în toată regiunea Gambos, ca „omul lui Dumnezeu“. Aplicând cele învăţate prin studiul personal al Bibliei şi al preţioaselor publicaţii ale ‘sclavului fidel şi prevăzător’, fratele Cuituna a lăsat un exemplu excelent. Pentru ca broşura Această veste bună a Regatului să ajungă la cât mai mulţi oameni, el a tradus-o în limbile luNyaneka şi kwanyama.

Biroul din Luanda a aflat despre activitatea fratelui Cuituna din rapoartele despre serviciul de predicare pe care le trimitea din când în când prin intermediul fraţilor din Windhoek, Namibia. Pentru ca fratele Cuituna să fie într-o legătură mai strânsă cu alţi Martori, în 1979, biroul din Luanda l-a trimis la el pe Hélder Silva, un supraveghetor de circumscripţie. El îşi aminteşte bine această călătorie.

Iată ce a scris fratele Silva: „Am călătorit cu maşina 160 de kilometri până la Chiange. De acolo a trebuit să mergem pe jos încă 70 de kilometri. O ploaie torenţială, care a durat aproximativ 6 ore, aproape că ne-a împiedicat să ne continuăm călătoria. Uneori apa ne ajungea până la genunchi, dar nu ne puteam opri, deoarece în acea regiune erau multe animale sălbatice periculoase. Din cauza noroiului, ne-a fost mai uşor să mergem desculţi, cu lucrurile agăţate într-un băţ pe umăr. În cele din urmă, am ajuns în regiunea Liokafela şi la destinaţia noastră, satul lui Cuituna. Ne era foame şi eram epuizaţi, aşa că femeile ne-au dat lapte acru, o băutură locală din porumb numită bulunga (kissangua), cacao şi un terci numit ihita (pirão de massango). După ce ne-am odihnit şi ne-am încălzit la foc, eram gata pentru activităţile planificate“. Această vizită a însemnat un pas înainte în ce priveşte organizarea predicării veştii bune în regiunea Gambos.

Nici unul dintre cei prezenţi atunci nu va uita botezul celor 18 fraţi şi surori în râul Caculuvar, care a avut loc în luna august a anului 1986. Trecuseră 40 de ani de când mesajul despre Regat ajunsese pe aceste meleaguri, iar acestea erau primele botezuri. Pionierii care veniseră să participe la lucrarea din această zonă erau plini de bucurie. Cuvintele nu pot descrie cât de fericit era fratele Cuituna când a asistat la botez. Jubilând de bucurie, el a afirmat: „Mă simt ca regele David când a mers alături de arca lui Iehova“ (2 Sam. 6:​11–15). Fratele Cuituna continuă să-i slujească lui Iehova ca pionier regular.

Lucrarea din sudul Angolei

În anul 1975, la vârsta de 18 ani, Tymoly, o fată de statură înaltă din regiunea Huíla, sudul Angolei, a cunoscut adevărul cu ajutorul unui pionier numit José Tiakatandela. Tymoly a apreciat mesajul Bibliei, dar părinţii i s-au împotrivit cu înverşunare. Nu i s-a dat mâncare mai multe zile, a fost bătută şi în cele din urmă împroşcată cu pietre. Fiindu-i pusă viaţa în pericol, ea a mers pe jos 60 de kilometri până la Lubango. Acolo a putut să asiste la întrunirile congregaţiei. Cu ajutorul primit la cursurile de alfabetizare organizate de congregaţie, ea a progresat până acolo încât a putut să se înscrie la Şcoala de Minister Teocratic. Tymoly s-a botezat în anul 1981. Pentru a se întreţine, ea a învăţat să coasă, astfel că îşi face singură haine decente. Trei bărbaţi şi patru femei din grupul ei etnic, care au auzit mesajul despre Regat în anul 1978, s-au botezat în anul 1980.

Apoi, în 1983, José Maria Muvindi din Lubango a făcut pionierat auxiliar trei luni. El a mers în sud, predicând în zonele rurale din jurul oraşelor Jau şi Gambos. José a călătorit până în provincia Namibe, răspândind vestea bună printre membrii tribului majoritar, mukubais. Observând necesitatea mare care exista în aceste teritorii, el a început serviciul de pionier regular. Alţi pionieri i-au urmat exemplul şi s-au mutat în aceste teritorii.

Când fratele Muvindi a predicat în această zonă, adevărurile biblice au sensibilizat inimile multor oameni. Aceştia au început să facă schimbările necesare în viaţa lor. Pentru a-l sluji pe Iehova într-un mod aprobat, au trebuit să abandoneze practicile nescripturale, cum ar fi poligamia, imoralitatea, beţia şi superstiţiile. Au început să se îmbrace decent, fără să mai poarte doar tradiţionala îmbrăcăminte tchinkuani, adică o fâşie de pânză în jurul coapselor. Foarte multe cupluri au început să meargă la Lubango pentru a-şi legaliza căsătoriile. Pentru unii, acest lucru a însemnat să plece din sat pentru prima dată în viaţa lor! Oficiul de stare civilă din Chiange, care era închis de zece ani, a fost redeschis ca să primească fluxul neaşteptat de oameni din regiunea Gambos care doreau certificate de naştere şi buletine de identitate pentru a-şi înregistra căsătoria.

Din nefericire, fratele Muvindi a făcut hepatită şi a murit în anul 1986, dar ministerul său zelos a dat roade bune. Datorită eforturilor lui şi ale celor care au lucrat în aceste regiuni, li s-a depus mărturie multor oameni. În prezent, în această zonă sunt nouă congregaţii, precum şi alte zece grupe care nu au fost încă organizate sub formă de congregaţii, toate promovând închinarea adevărată.

O supraveghere mai strictă

Odată cu formarea BPV (Brigăzilor Populare de Control) în 1984, s-au exercitat din nou presiuni asupra fraţilor noştri. BPV avea misiunea de a-i supraveghea îndeaproape pe cei care nu au luat parte la procesul revoluţionar. Cum îşi îndeplinea BPV misiunea? Domingos Mateus, care slujea în acea perioadă ca supraveghetor de circumscripţie, îşi aminteşte bine ce se întâmpla: „La fiecare colţ de stradă din Luanda vedeai câte un membru al brigăzilor, ce putea fi recunoscut după banderola albastră pe care erau scrise iniţialele BPV. El era autorizat să percheziţioneze orice trecător. Era din ce în ce mai greu pentru fraţi să-şi aducă publicaţiile la întruniri. În decembrie 1985, în Luanda activau 800 de brigăzi care făceau imposibilă chiar şi ţinerea întrunirilor congregaţiei.

În fostul Largo Serpa Pinto, un grup de aproximativ 40 de membri ai brigăzii patrulau în întreaga zonă. Împreună cu ei erau şi membri ai Forţelor Armate Populare pentru Eliberarea Angolei, o grupare înarmată cu mitraliere. Era ceva obişnuit să auzi împuşcături când aceştia urmăreau pe cineva sau când doreau să oprească o persoană pentru interogatoriu.

O congregaţie a programat o întrunire mare la locuinţa unui frate. Cu puţin înainte de începerea programului, ne-am dat seama că un membru al BPV îi urmărea pe fraţii care intrau şi le scria numele într-un carneţel. În pofida pericolului, fratele care locuia acolo nu a intrat în panică. I-a venit în minte o idee. S-a furişat încet în spatele acestui om şi, când a ajuns destul de aproape, a început să strige: «Vecinilor, săriţi! Hoţul, prindeţi hoţul!»

Luat prin surprindere, membrul brigăzii a fugit, aruncând tot ce avea în mâini. În timp ce vecinii ieşeau din bloc, iar alţii se uitau pe fereastră să vadă ce se întâmplă, fratele a intrat în casă şi i-a spus bătrânului: «Frate, acum poţi să începi întrunirea; situaţia este sub control». La nici una dintre întrunirile planificate să aibă loc în acea locuinţă în săptămâna vizitei nu au existat alte probleme“.

„S-a vărsat supa“

Martorii lui Iehova comunicau din ce în ce mai greu cu fraţii lor creştini din alte ţări. Însă António Alberto, care lucra pentru o companie petrolieră străină, şi-a oferit ajutorul pentru a transporta importanta corespondenţă dintre fraţii din Angola şi filiala din Portugalia.

Dar într-o zi a anului 1987, poliţia aeroportului a interceptat un pachet care conţinea corespondenţa despre vizitele supraveghetorilor de circumscripţie, precum şi alte lucruri confidenţiale. Fratelui Alberto i s-a făcut rău din cauza emoţiei puternice pe care o încerca. La prânz s-a dus acasă să-şi vadă familia, întrucât era sigur că avea să fie arestat. El i-a telefonat fratelui care răspundea de corespondenţă şi i-a spus pur şi simplu: „Bunicule, s-a vărsat supa“.

După aceea, fratele Alberto s-a dus plin de curaj acasă la persoana care răspundea de securitatea aeroportului. Fratele i-a explicat că în timpul guvernării coloniale a fost în închisoare cu câţiva tineri portughezi, că ţinea legătura cu ei prin corespondenţă şi că un pachet care conţinea această corespondenţă fusese confiscat la aeroport. Şeful securităţii aeroportului i-a dat un bilet pentru persoana care confiscase pachetul. În bilet el cerea ca pachetul să fie adus în birou lui. Când fratele i-a transmis acest mesaj ofiţerului de la aeroport, acesta a devenit foarte agitat. De ce? Deoarece nu putea să-i trimită corespondenţa şefului securităţii — aceasta fusese arsă! Spre marea uşurare a fratelui Alberto, nu s-a întâmplat nimic.

Hotărâţi să umble pe căile lui Iehova

Din cauza războiului interminabil, asupra Martorilor lui Iehova s-au exercitat din nou presiuni pentru ca aceştia să-şi încalce neutralitatea creştină. În februarie 1984, 13 tineri au fost arestaţi, deoarece au refuzat să pună mâna pe arme. Dintre aceştia, doar trei erau Martori botezaţi, ceilalţi fiind vestitori nebotezaţi sau persoane care studiau Biblia. În pofida ameninţărilor şi a maltratărilor, au rămas neclintiţi în hotărârea lor de a umbla pe căile lui Iehova (Is. 2:3, 4). Din nefericire, când trebuia ca ei să fie transferaţi la Luanda cu avionul, acesta s-a prăbuşit la decolare, iar toţi cei aflaţi la bord şi-au pierdut viaţa.

În aprilie 1985, un grup de nouă persoane, format din Martori botezaţi, vestitori nebotezaţi şi persoane interesate, au refuzat să-şi încalce neutralitatea (Ioan 17:16). Ei au fost transportaţi cu trenul, apoi cu elicopterul într-o zonă în care se dădeau lupte grele. Când soldaţii au încercat să-i forţeze să ia parte la luptă, Manual Morais de Lima a refuzat şi, drept urmare, a fost împuşcat. Un alt frate, care a fost rănit grav la picior de un mortier, a fost scos de pe front şi trimis la un spital. La doi dintre fraţi li s-a spus: „Elicopterele care v-au adus aici nu sunt ale lui Iehova“; aşadar, singura soluţie era să meargă pe jos 200 de kilometri printr-o zonă în care existau trupe de gherilă şi animale sălbatice. După ce au ajuns la Luanda, au fost întemniţaţi din nou! Cu toate acestea, încă erau convinşi că faptul de a fi guvernat de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni este cel mai bun mod de viaţă. — Luca 10:25–28.

Cu o altă ocazie, patru Martori au fost trimişi într-o tabără militară izolată din extremitatea sudică a Angolei. Soldaţii erau siguri că războiul crâncen îi va forţa pe Martori să pună mâna pe arme şi să se apere. Dar în loc să se întâmple acest lucru, după cum îşi aminteşte Miguel Quiambata, unii ofiţeri, care au fost impresionaţi de fermitatea acestor bărbaţi şi şi-au dat seama că nu erau periculoşi, le-au acordat libertate de mişcare în zonă. Ei şi-au folosit libertatea pentru a-i învăţa pe alţii despre viaţa veşnică pe care o va da Iehova prin intermediul Fiului său, Isus Cristos. În 1987, la Comemorarea morţii lui Cristos au fost prezente 47 de persoane, şi nu după mult timp, asistenţa la întruniri a crescut la 58 de persoane.

În anul 1990, aproximativ 300 de Martori ai lui Iehova erau încă în închisoare din cauza neutralităţii lor creştine. Unii au fost condamnaţi de mai multe ori, fiecare condamnare fiind la peste cinci ani de închisoare. Alţii au fost închişi pentru patru ani fără să fie judecaţi. Chiar şi după ce s-a acordat o amnistie, unele conduceri ale închisorilor nu le-au adus la cunoştinţă fraţilor acest lucru şi i-au ţinut în închisoare. Alţii au amânat eliberarea lor, deoarece Martorii erau consideraţi cei mai buni lucrători şi li se puteau încredinţa sarcini pe care să le îndeplinească în afara închisorii fără ca aceştia să încerce să evadeze. În plus, amnistierea nu a împiedicat arestarea şi executarea a încă doi Martori în anul 1994.

Mai târziu, în timp ce distribuia tractul Ştiri ale Regatului nr. 35, o soră pionieră a întâlnit un fost militar care a spus că asistase la executarea a trei Martori ce refuzaseră să pună mâna pe arme. Întrebat dacă pe pământ lucrurile ar merge mai bine în cazul în care toţi oamenii ar fi Martori ai lui Iehova, el a recunoscut că, dacă aceştia reuşesc să înfrunte moartea în timp ce refuză să-şi ucidă semenii, cu siguranţă că în lume ar exista pace în cazul în care toţi oamenii ar fi Martori ai lui Iehova. Fostul militar a acceptat broşura Ce pretinde Dumnezeu de la noi? şi un studiu biblic la domiciliu şi a început să asiste la întrunirile congregaţiei.

Apele adevărului continuă să curgă

Iehova i-a dat lui Ezechiel o viziune în care apa vieţii curgea din marele templu spiritual al lui Dumnezeu. Aceasta curgea pe sub şi pe lângă obstacole, trecea peste terenuri accidentate şi dădea viaţă acolo unde înainte pământul fusese sterp (Ezec. 47:1–9). În prezent, în pofida obstacolelor, această apă dătătoare de viaţă a adevărului s-a revărsat în peste 230 de ţări, inclusiv în Angola.

Uneori, obstacolele păreau de netrecut, dar apa vieţii care vine de la Dumnezeu şi-a croit drum şi pe lângă acestea. Pe parcursul anilor ’80, cenzura era atât de strictă, încât la Biroul din Luanda mesajele din străinătate nu ajungeau decât ocazional. Însă literatura biblică ce conţinea adevărurile înviorătoare a trecut graniţa dintre Angola şi Namibia, pe unde era relativ uşor de traversat. În acest fel s-au obţinut în zona respectivă, timp de mai mulţi ani, publicaţii în limba portugheză şi în limbile locale.

Ajutorul a venit din multe părţi. Multe persoane instruite i-au ajutat pe fraţi să obţină Biblii. Chiar şi câţiva oameni din cadrul armatei, unii având rude care erau Martore, şi-au asumat riscuri mari pentru a-i ajuta pe fraţii din Angola. Câteva transporturi cu rechizite, inclusiv o maşină de multiplicat, au fost trimise în numele unor persoane influente. Una dintre aceste persoane a ales, mai târziu, să slujească alături de poporul lui Iehova sub îndrumarea ‘Prinţului păcii’. — Is. 9:6.

În anul 1984, Thierry Duthoit şi soţia lui, Manuela, s-au mutat din Zair (acum Republica Democrată Congo) în Angola. Ei au ajuns să fie foarte iubiţi de fraţii locali. Fratele Duthoit era înalt, şi deseori i se spunea că este rus. Sub guvernul din acea perioadă, mulţi ruşi din Angola aveau libertate totală de mişcare.

S-a profitat de confuzia iscată în jurul identităţii fratelui. Astfel, s-a trimis în această ţară sfâşiată de război literatură în care era arătat cum va aduce Iehova Dumnezeu adevărata pace pentru omenire prin intermediul Regatului Mesianic şi cum va face ca aceasta să domnească până la marginile pământului (Ps. 72:7, 8). Fratele Duthoit a stabilit mai multe relaţii de afaceri cu unii piloţi de avion, care au fost de acord să aducă în ţară cutii cu literatură biblică. El lua apoi aceste cutii de la aeroport şi le ducea fraţilor. Acest frate a procurat şi medicamentele atât de necesare pentru fraţii bolnavi.

Prin intermediul fratelui Duthoit, fraţi cu răspundere au fost prezentaţi domnului Ilídio Silva, un om de afaceri care a donat două maşini de multiplicat. Fraţilor le era foarte greu să obţină aceste maşini, deoarece guvernul avea o evidenţă a tuturor maşinilor de multiplicat din ţară. Domnul Silva a fost binecuvântat şi el, devenind în cele din urmă un slujitor botezat al lui Iehova.

Cu echipamentul de multiplicat electronic a fost posibil ca Turnul de veghere să fie publicat în exemplare de câte 20 de pagini fiecare. Acum revista conţinea şi alte articole importante pe care fraţii angolezi nu le primiseră înainte. În scurt timp s-au distribuit, în medie, 10 000 de exemplare din fiecare număr al revistei. A fost şapirografiată şi broşura Să examinăm Scripturile, aceasta fiind foarte apreciată de fraţi. Un material selectat din cartea „Toată Scriptura este inspirată şi utilă“ a fost trimis din Portugalia în Angola ca să poată fi şi acesta şapirografiat. Mai târziu, a fost posibil ca fraţii să primească acest material sub forma unei broşuri. Broşura a contribuit la îmbogăţirea programului Şcolii de Minister Teocratic. Cât de mult i-a întărit pe fraţi această hrană spirituală!

Dovada binecuvântării divine a constat în creşterea numărului de oameni care îl laudă pe Iehova în această ţară. La sfârşitul anului de serviciu 1987, numărul Martorilor care au dat raport de activitate a ajuns la 8 388, o creştere cu peste 150 la sută faţă de anul 1978, când a fost impusă interdicţia. A crescut, de asemenea, şi numărul congregaţiilor, de la 33 la 89. Deşi fraţii erau foarte atenţi înainte de a invita la întruniri persoanele interesate, raportat la numărul de vestitori, asistenţa era de aproximativ 150 la sută. Vestitorii petreceau în medie 18 ore în serviciul de teren în fiecare lună, iar în ce priveşte studiile biblice la domiciliu s-a atins un record de 23 665 de studii! Este adevărat că fraţii se confruntau cu probleme economice şi lipsă de alimente, dar încrederea pe care o aveau în promisiunea lui Iehova le dădea tăria de a fi curajoşi. Ei erau hotărâţi să continue să ‘vorbească cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală’. — Fap. 4:31.

Instruire specială pentru supraveghetorii de circumscripţie

Supraveghetorii itineranţi, care în permanenţă slujeau cu dăruire congregaţiilor, aveau şi ei nevoie de încurajare. Ce emoţionaţi au fost când au aflat de pregătirile făcute în vederea participării, în noiembrie 1988, la un seminar special pentru supraveghetorii itineranţi, în Lisabona, Portugalia.

Imaginaţi-vă cât de bucuroşi au fost să stea în fiecare zi în compania familiei Betel din Portugalia! Luis Cardoso, unul dintre cei care au asistat la seminar, spune pe scurt cum s-a simţit: „Pentru mine acesta a fost un timp foarte emoţionant. Am fost primiţi cu atâta căldură de familia Betel din Portugalia! Se părea că fraţii se întreceau pe ei pentru a ne face să ne simţim bine. Acestea au fost 34 de zile de activitate intensă, plină de bucurie în care am învăţat multe lucruri“.

Mai întâi au lucrat două săptămâni împreună cu supraveghetorii itineranţi în circumscripţiile din Portugalia, ca să poată învăţa din modul în care procedau aceştia. În următoarele două săptămâni, ei au participat la seminarul care a analizat în mod special domeniul lor de activitate teocratică şi i-a pregătit pentru a fi instructori la cursurile Şcolii pentru Ministerul Regatului. În săptămâna următoare au asistat la cursurile Şcolii pentru Ministerul Regatului, care au fost ţinute pentru bătrânii şi slujitorii ministeriali din Portugalia. Acest lucru le-a oferit fraţilor din Angola posibilitatea să observe modul în care supraveghetorii itineranţi din Portugalia le predau bătrânilor locali ceea ce au învăţat la seminar.

„Acest seminar m-a învăţat ce înseamnă să fii un cursant bun,“ spune fratele Cardoso. „Am învăţat să studiez şi să fac cercetări aşa cum nu făcusem niciodată înainte. Prin exemplul lor, fraţii ne-au învăţat cum să manifestăm consideraţie faţă de soţiile noastre ca să lucrăm împreună în unitate. Punctul culminant al acestei perioade de neuitat a fost când fraţii ne-au arătat «Foto-Drama Creaţiunii». Auzisem atât de multe despre ea, dar acum vizionarea ei era ceva emoţionant“.

După această perioadă de instruire, în octombrie 1990, Mário Nobre, un supraveghetor de circumscripţie din Portugalia, a fost repartizat să lucreze cu supraveghetorii de circumscripţie, în timp ce aceştia slujeau în congregaţiile din ţara lor natală. El a petrecut două luni instruindu-i pe fraţi, iar amabilitatea şi răbdarea lui au fost foarte mult apreciate.

Fratele Nobre îşi aminteşte cu plăcere ce i s-a întâmplat la câteva zile după ce a sosit în Angola: „S-au făcut pregătiri ca să ţin o cuvântare publică într-o congregaţie cu 198 de vestitori. Am fost uimit să văd că în auditoriu erau 487 de persoane. Spre surprinderea mea, supraveghetorul care prezidează mi-a cerut să mai ţin o dată cuvântarea. Numai jumătate din membrii congregaţiei fuseseră prezenţi! Bineînţeles că am acceptat, iar la a doua cuvântare au asistat 461 de persoane, în total 948 de persoane!“

Cât timp a stat acolo, fratele Nobre a învăţat multe lucruri despre viaţa fraţilor din Angola. El a văzut cât de periculos era să mergi pe străzile din Luanda, din cauza focurilor de armă, dar s-a adaptat repede situaţiei şi şi-a concentrat atenţia asupra interesului extraordinar manifestat de oameni faţă de mesajul despre Regat. Iată ce a spus el cu privire la cazare: „Fraţii mi-au dat ce au avut mai bun. Tot ce aveam era strictul necesar, dar a fost suficient“.

O secetă cumplită

La începutul anului 1990, călăreţul aflat pe calul negru din Revelaţia — foametea — a lovit sudul Angolei, când o secetă cumplită de trei luni a cerut un tribut greu (Rev. 6:5, 6). Culturile au fost distruse. Oamenii sufereau foarte mult. Potrivit ziarului Diário de Notícias din Lisabona, cel puţin 10 000 de persoane au murit din cauza secetei.

Când vestea despre această situaţie a ajuns la Filiala din Portugalia, fraţii au trimis imediat două containere mari cu ajutoare prin intermediul fraţilor şi al oamenilor de afaceri care manifestau interes faţă de adevărul biblic. Un container a fost trimis la Benguela, şi altul la Luanda.

Filiala din Africa de Sud a trimis prin Namibia un camion cu 25 de tone de ajutoare. Când au ajuns la Windhoek, fraţii au cerut permisiunea de la consulatul angolez să intre în Angola şi să ofere ajutoarele fraţilor lor creştini. Deşi ştia că Martorii nu erau recunoscuţi legal în ţara lui, consulul a fost bucuros să le elibereze actele necesare, astfel încât ajutoarele să ajungă la oamenii care aveau nevoie de ele. Pentru ca ajutoarele să ajungă în siguranţă, a fost pusă la dispoziţie chiar şi o escortă militară.

Când camionul a ajuns la un pod improvizat de pe râul Cunene, fraţii au trebuit să pună toate lucrurile într-un camion mai mic, iar apoi, după ce au ajuns cu bine pe malul celălalt, să pună totul la loc. După ce a trecut prin 30 de puncte de control militar, camionul a ajuns la Lubango. Succesul acestei misiuni a făcut posibilă trimiterea altor trei transporturi, fiecare dintre ele conţinând tone de ajutoare preţioase.

Flávio Teixeira Quental, care a fost prezent la Lubango când a sosit primul camion, îşi aminteşte: „Am fost foarte bucuroşi şi am simţit o mare mângâiere când am văzut camionul sosind la ora trei după-amiază. A fost o surpriză, dar eram şi puţin îngrijoraţi. Unde aveam să depozităm 25 de tone de literatură, haine şi alimente? Sala Regatului nu avea uşi şi ferestre, iar locuinţele noastre erau prea mici pentru aceste cutii. I-am organizat repede pe fraţi să stea de pază zi şi noapte şi am pus totul în Sala Regatului“.

Toate ajutoarele au fost distribuite cu promptitudine. Fratele Quental continuă: „Eram în timpul războiului . . . În acea perioadă, deseori aveam numai o revistă pentru toată congregaţia. Cât de recunoscători îi eram lui Iehova, organizaţiei sale şi fraţilor noştri dragi care îşi riscaseră viaţa pentru nişte fraţi pe care nici măcar nu-i cunoşteau! Acest lucru ne-a amintit de iubirea pe care a manifestat-o Isus faţă de omenire când şi-a dat viaţa umană în folosul altora“. — Ioan 3:16.

Iată ce se spunea într-o scrisoare de apreciere din partea bătrânilor din Benguela: „La sfârşitul săptămânii trecute a fost desfăşurată o activitate intensă, deoarece 32 de voluntari au distribuit ajutoarele pe care le-am primit. Le mulţumim celor a căror inimă binevoitoare i-a îndemnat să ne trimită acest cadou“. În pofida penuriei de alimente, nici unul dintre fraţi nu a murit de foame.

Autorităţile promit că vor fi respectate drepturile omului

La 31 mai 1991, între facţiunile rivale din Angola s-a semnat un acord de încetare a focului, care a adus o perioadă de pace relativă. S-a votat o nouă constituţie care promitea că vor fi respectate drepturile omului, precum şi drepturile politice. Războiul care durase 16 ani lăsase ţara devastată. Fuseseră ucişi aproximativ 300 000 de oameni. Speranţa de viaţă la bărbaţi era de 43 de ani, iar la femei de 46. Şomajul şi inflaţia erau în creştere. Sistemul de învăţământ avusese mult de suferit. Erau necesare schimbări majore. Aveau acestea să includă şi anularea restricţiilor impuse Martorilor încă din 1978?

La 22 octombrie 1991, ministrului Justiţiei i-a fost înmânată o cerere pentru înregistrarea Asociaţiei Religioase a Martorilor lui Iehova din Angola. A fost dat şi un comunicat de presă pentru a aduce această cerere la cunoştinţa publicului.

Chiar în ziua următoare, în ziarul Jornal de Angola a fost publicat un articol unde se spunea: „Potrivit purtătorului de cuvânt al Martorilor din Angola, există o doză de optimism în legătură cu recunoaşterea Asociaţiei, iar semnele primite până acum din partea Ministerului Justiţiei sunt satisfăcătoare“. Articolul prezenta în mod succint istoria Martorilor lui Iehova din Angola, precum şi din alte ţări, cum ar fi Portugalia şi Mozambic, unde fusese ridicată interdicţia impusă asupra activităţii Martorilor lui Iehova.

Era pentru prima dată când în Angola, Martorii lui Iehova erau prezentaţi într-o lumină favorabilă! Câteva zile mai târziu, directorul ziarului a spus că a primit multe telefoane, chiar de la persoane cu funcţii importante, prin care era felicitat pentru publicarea articolului.

„O vizită pe care nu o voi uita niciodată“

Martorii lui Iehova începuseră deja să se întrunească, bucurându-se de mai multă libertate. Congregaţiile cu 100 de vestitori au raportat că la întruniri veneau între 300 şi 500 de persoane! Cum aveau Martorii să găzduiască aceste mulţimi, având în vedere că până atunci fuseseră forţaţi să se întrunească în grupe mici? Unii fraţi care locuiau la casă şi-au acoperit curtea cu tablă şi au pus spaţiul la dispoziţia congregaţiei. Multe congregaţii se întruneau pur şi simplu în aer liber. Vestitorii au fost îndemnaţi să-i invite la întruniri şi la congrese numai pe cei avansaţi cu studiul biblic, deoarece nu era spaţiu suficient pentru toţi. Era o nevoie urgentă de locuri de închinare.

Douglas Guest şi Mário P. Oliveira au fost trimişi din Portugalia pentru a-i ajuta pe fraţi să evalueze necesităţile curente şi pe cele viitoare. Pe parcursul şederii lor, s-au ţinut întruniri speciale cu bătrânii şi pionierii din 127 de congregaţii din Luanda. S-a putut ţine şi o întrunire cu bătrânii din 30 de congregaţii din afara capitalei . Erau reprezentanţi din toate regiunile ţării. Ce timpuri de edificare spirituală au fost acestea!

A fost o perioadă emoţionantă şi pentru fratele Guest. Timp de peste 30 de ani, el colaborase strâns cu aceşti fraţi prin scrisori. Amintindu-şi de această vizită, el a spus: „A fost impresionant faptul că nu se plângeau deloc de viaţa pe care o duceau. Pe feţele lor zâmbitoare se reflecta o pace interioară care dezvăluia că erau vii din punct de vedere spiritual şi dădeau roade excelente. Nu vorbeau decât despre perspectivele de extindere a lucrării de predicare în ţara lor. A fost o vizită pe care nu o voi uita niciodată“.

O nouă recunoaştere legală

La 10 aprilie 1992, ziarul oficial al guvernului Diário da República a declarat că Asociaţia Martorilor lui Iehova a fost recunoscută legal. Martorii lui Iehova au fost hotărâţi să profite la maximum de posibilităţile care le erau oferite acum. În scurt timp, s-a atins un record de 18 911 vestitori — cu 30 la sută mai mult faţă de media din anul precedent. Cele 56 075 de studii biblice la domiciliu — o medie de trei studii pe vestitor — arătau că le stătea înainte un seceriş bogat.

Având în vedere circumstanţele, Filiala din Africa de Sud a fost înştiinţată că putea începe să trimită în Angola revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, precum şi alte publicaţii. Pentru ca literatura să ajungă mai uşor la congregaţii, au fost achiziţionate două camioane. Cât de emoţionaţi au fost fraţii când au sosit 24 000 de exemplare ale revistei Turnul de veghere din 1 mai 1992 şi 12 000 de exemplare ale revistei Treziţi-vă! din 8 mai 1992! După puţin timp, fraţii au avut suficiente cărţi cu care să conducă studiile biblice la domiciliu. Înainte, pentru a conduce studiile, unii vestitori trebuiau să înveţe pe de rost fiecare întrebare şi fiecare răspuns din publicaţia de studiu.

Din nou timpuri grele!

Violenţa nu luase sfârşit. După alegerile din septembrie 1992, ţara a fost din nou sfâşiată de războiul civil. La 30 octombrie au izbucnit lupte intense în cinci oraşe mari: Lubango, Benguela, Huambo, Lobito şi îndeosebi în Luanda, unde s-a raportat că, în primele zile ale conflictului, au fost ucise 1 000 de persoane.

Spitalele erau înţesate de răniţi. Pe străzi zăceau trupuri neînsufleţite. Au izbucnit epidemii. Timp de mai multe săptămâni a fost întrerupt curentul electric şi nu s-au putut obţine alimente şi apă. Furturile şi jafurile erau la ordinea zilei. O mare parte a populaţiei civile era traumatizată.

Câţiva Martori ai lui Iehova din Luanda au fost ucişi, alţii au fost declaraţi dispăruţi. Când rapoartele despre situaţia cumplită cu care se confruntau fraţii noştri au sosit în Portugalia, Filiala a trimis imediat alimente şi medicamente.

Pe parcursul acestei perioade de conflict dintre facţiunile politice, oamenii au observat neutralitatea absolută a Martorilor lui Iehova. S-au auzit remarce favorabile despre faptul că ei erau singurii care nu se implicau în politică şi nu erau de partea nimănui în lupta pentru putere. Persoanele interesate au început să-i abordeze pe Martorii lui Iehova pe stradă şi să le ceară un studiu biblic.

Cum priveau lucrurile Martorii? Ei erau convinşi că ceea ce li se întâmpla era o împlinire a profeţiei biblice, iar acest lucru le-a întărit şi mai mult încrederea în Regatul lui Dumnezeu. Ei s-au bucurat că au putut studia la timpul potrivit cartea Apocalipsul — grandiosul său apogeu este aproape!, îndeosebi partea legată de activitatea fiarei sălbatice din ultimele zile.

Un mesaj din partea Corpului de Guvernare

La puţin timp după reînceperea actelor de violenţă, Corpul de Guvernare a trimis Filialei din Portugalia o scrisoare plină de căldură în care îşi exprima preocuparea pentru fraţii din Angola. Printre altele, în scrisoare se vorbea despre necesităţile imediate ale fraţilor angolezi. În încheiere, membrii Corpului de Guvernare cereau ca fraţilor din Angola să li se transmită iubirea lor călduroasă.

După ce acest mesaj a ajuns în Luanda, fraţii şi-au exprimat recunoştinţa sinceră faţă de Iehova pentru că fac parte dintr-o asemenea organizaţie plină de iubire, care se îngrijeşte cu compasiune de membrii ei în timp de strâmtorare. Această expresie plină de iubire a adus mângâiere îndeosebi familiilor de fraţi care şi-au pierdut viaţa pe parcursul acestei perioade marcate de violenţă.

Un congres de district memorabil

În ianuarie 1993, situaţia din Luanda era ceva mai calmă, aşa că mulţi vestitori din diferite părţi ale ţării au putut să asiste la Congresele de District „Purtători de lumină“, care au fost ţinute în capitală. Unii au venit pe jos de la distanţe mari. O soră din provincia Huambo a mers pe jos şapte zile cu cei patru copii ai săi, cel mai mare dintre ei având doar şase ani. Când a sosit, era epuizată, dar fericită, gândindu-se la banchetul spiritual de care urma să se bucure.

Pavilionul Târgului Industrial a fost închiriat pentru două săptămâni consecutive. Portugalia a furnizat generatoarele electrice şi echipamentul de sonorizare. Chiar dacă fraţii i-au invitat numai pe cei ce asistau cu regularitate la întruniri, la ambele congrese pavilionul a fost plin până la refuz. Asistenţa totală la cele două congrese a fost de 24 491 de persoane. Era pentru prima dată când fraţii din Angola puteau să se bucure participând la întregul program de trei zile ale unui congres de district, inclusiv la dramă. La aceste congrese s-au botezat 629 de noi miniştri, iar congresiştii au fost încântaţi să primească broşura Bucură-te pentru totdeauna de viaţă pe pământ! în kikongo, kimbundă şi uMbundu, precum şi broşura Ce pretinde Dumnezeu de la noi? în portugheză.

Reprezentanţi ai guvernului au observat îndeaproape conduita excelentă a Martorilor din auditoriu. Ar fi fost greu de găsit un contrast mai mare cu ceea ce se întâmpla în Luanda. În ziua în care a început primul congres, în diferite părţi ale oraşului au fost comise acte de violenţă împotriva refugiaţilor întorşi în oraş. Mulţi au fost ucişi şi sute de persoane au fost rănite. Jafurile se comiteau cu violenţă. Multe locuinţe au fost distruse, inclusiv cele ale unor fraţi. Acest nor întunecat de violenţă contrasta şi mai mult cu lumina spirituală de care se bucura poporul lui Iehova.

Congregaţiile pierd legătura cu Biroul filialei

Din cauza reînceperii luptelor, majoritatea congregaţiilor din provincii au pierdut treptat legătura cu Biroul din Luanda. După ce în ianuarie 1993 trupele de rezistenţă şi-au stabilit cartierul general la Huambo, aici au început lupte crâncene. Fraţii au fugit în masă adăpostindu-se în savană, în timp ce acest frumos oraş a fost practic distrus. Timp de patru luni nu s-a primit nici o veste de la cele 11 congregaţii din oraş. În cele din urmă, în luna aprilie s-a primit un scurt mesaj: „Asistenţa la Comemorare în cele 11 congregaţii din Huambo: 3 505. Până acum, nu avem nici un motiv să ne plângem“. Ce veste bună că nici unul dintre fraţi nu fusese ucis!

În lunile şi în anii care au urmat, au sosit mai multe rapoarte care conţineau exemple de fidelitate şi perseverenţă. Iată ce a raportat o congregaţie: „Cel mai greu a fost într-o perioadă de două luni când luptele deveniseră atât de crâncene, încât nimeni nu îndrăznea să se aventureze pe străzi în timpul zilei. Fraţii s-au adunat la subsolul unui bloc de locuinţe. Noaptea plecau să caute apă pe care să o fiarbă, ca să aibă ceva de băut în ziua următoare. Oamenii care încercau să traverseze strada pentru a merge de la o clădire la alta erau deseori împuşcaţi. Cum făceau rost fraţii de alimente? Ei au strâns la un loc tot ce avea fiecare ca să poată cumpăra orez, pe care soldaţii îl vindeau la un preţ exorbitant. Fiecărei persoane îi revenea câte o cană de orez pe zi. Când nu mai puteau obţine alimente, încercau să-şi potolească foamea bând apă fiartă. Nu puteau primi literatură, dar, pentru a rămâne tari spiritualiceşte, citeau de mai multe ori revistele şi cărţile pe care le aveau deja. Drept rezultat, acum ei se simt mai aproape de Iehova“.

O congregaţie din provincia Kwanza Norte nu a mai putut lua legătura timp de doi ani cu Biroul din Luanda. Deşi izolaţi, Martorii locali au păstrat în mod fidel evidenţa serviciului de teren şi evidenţa donaţiilor pe care le-au primit. Deşi erau într-o situaţie foarte grea, nu au folosit aceşti bani în interes personal, ci dimpotrivă, au continuat chiar ei să facă mici donaţii pentru lucrarea mondială. Ei au predat aceste fonduri când au luat din nou legătura cu biroul. Ce exemplu de apreciere este acesta pentru organizaţia vizibilă a lui Iehova!

Extinderea Betelului

La sfârşitul anului 1992, Asociaţia Martorilor lui Iehova a reuşit să achiziţioneze clădirea cu trei etaje care fusese închiriată spre a servi ca Birou pentru comitetul pe ţară. În acelaşi an, fraţii au reuşit să închirieze şi un depozit care părea ideal pentru păstrarea literaturii şi care, apoi, a fost folosit pentru mici operaţiuni de tipărire. Doi ani mai târziu, s-au făcut planuri pentru a renova clădirea cu trei etaje şi pentru a adăuga încă o anexă cu trei etaje.

Întrucât era imposibil să se achiziţioneze pe plan local materiale pentru acest proiect, părţile componente ale clădirii au fost executate în Portugalia, au fost puse în containere şi apoi expediate în Angola. Carlos Cunha, Jorge Pegado şi Noé Nunes au venit din Portugalia pentru a contribui la realizarea acestui proiect prin experienţa pe care o aveau în construcţii. Supraveghetorul proiectului, Mário P. Oliveira din Portugalia, relatează: „Când au început lucrările de construcţie în iulie 1994, şi pe măsură ce soseau containerele, Betelul era ca un stup de albine. Practic, toţi membrii familiei au ajutat la descărcarea containerelor care conţineau toate sculele şi materialele de construcţie, inclusiv vopsea, plăci de ceramică, uşi, tocuri de ferestre, ş.a.m.d. Membrii familiei Betel citiseră despre metodele de construcţie în timp scurt, dar acum nu le venea să-şi creadă ochilor cât de rapid era construită clădirea cu trei etaje“.

După finalizarea lucrărilor, s-a primit o scrisoare de apreciere de la un frate local care a spus: „Îi mulţumesc lui Iehova că am putut să particip la construirea noului Betel. La început mi se părea doar un vis, dar acesta a devenit realitate. Am avut privilegiul extraordinar de a putea fi prezent la analizarea textului zilei, care m-a încurajat foarte mult. De asemenea, am ajuns şi să ştiu cum îi cheamă pe toţi membrii familiei Betel, dintre care pe unii îi văzusem doar ca vorbitori la congrese. Mă rog lui Iehova ca, dacă în viitor se va construi un alt Betel sau orice altă clădire, să am marele privilegiu de a participa la lucrări“.

Pentru a satisface necesităţile din ce în ce mai mari, s-a mai cumpărat un teren de 4,5 hectare, la 10 kilometri de Luanda. Sperăm că acesta va fi locul pentru un nou Betel.

În Angola, au sosit din alte ţări fraţi şi surori dornici să dea o mână de ajutor. În mai şi iunie 1994, au sosit opt misionari. Câţiva fraţi din Africa de Sud au venit de mai multe ori pentru a ajuta la punerea în funcţiune a unei noi prese de tipărit şi pentru a-i învăţa pe fraţii locali cum să o folosească. Fraţi din Portugalia au venit să ofere ajutor în ce priveşte calculatoarele, contabilitatea şi alte probleme organizatorice. Betelişti din Canada şi Brazilia, care servesc în străinătate, şi-au folosit experienţa pentru a-i ajuta pe fraţi. Cât de mult au apreciat fraţii disponibilitatea acestora de a oferi ajutor lucrând alături de ei şi de a-i instrui pe Martorii locali în unele meserii importante!

Congresele depun o mărturie favorabilă

În 1994 s-au făcut pregătiri să se ţină congrese de district în mai multe locuri. Pentru prima dată, s-au ţinut congrese în provincie: unul la Benguela, la care au asistat 2 043 de persoane, şi altul la Namibe, unde numărul maxim al celor prezenţi a fost de 4 088 de persoane. În total, la aceste congrese au asistat 67 278 de persoane şi s-au botezat 962.

Directorul unui complex în care s-a ţinut congresul a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut, încât le-a permis fraţilor să folosească gratuit acest spaţiu, timp de două săptămâni. Iată ce a spus o persoană interesată: „Ce oameni manieraţi sunt aici! Nu am venit să vă spionez; doresc să fiu în continuare cu voi. Vă cer să-mi acordaţi marea favoare de a-mi trimite un instructor cât mai curând posibil, pentru ca şi eu să urmez cu hotărâre exemplul vostru“.

Pentru Congresul de District „Lăudători bucuroşi“, ţinut în august 1995, Martorii au amenajat un stadion mare în inima Luandei. Fraţii au înlocuit o mare parte a scaunelor de lemn, au aplicat un strat proaspăt de vopsea şi au reparat instalaţia de apă. Cum avea să răspundă publicul la invitaţia de a asista la congres? Răspunsul a fost copleşitor! În primul sfârşit de săptămână, o mare mulţime de oameni s-a revărsat pe terenul de fotbal şi a ocupat tot spaţiul de sub tribune. Delegaţii au fost încântaţi să afle că la congres au asistat 40 035 de persoane. În următorul sfârşit de săptămână au venit alte 33 119 persoane. În total, s-au botezat 1 089 de persoane.

De unde veneau toţi aceşti oameni dacă în toată ţara existau mai puţin de 26 000 de Martori ai lui Iehova? Ei erau angolezi care manifestau interes faţă de mesajul biblic predat de Martorii lui Iehova. Un reporter de la o agenţie de presă din Luanda a spus: „Aici, pe stadionul Coqueiros, se întâmplă ceva deosebit. Aproximativ 60 000 de oameni din toate categoriile sociale asistă la Congresul de District al Martorilor lui Iehova. Este într-adevăr extraordinar; bărbaţi, femei, copii şi oameni în vârstă toţi la un loc . . . ascultă de îndemnul de a-l lăuda pe Dumnezeul lor, Iehova“.

Cei care i-au văzut pe delegaţii care veneau la congres au fost impresionaţi de faptul că, în pofida resurselor lor limitate, aceştia erau curaţi şi aveau un aspect îngrijit. Pe parcursul sesiunilor toţi erau foarte atenţi. Se părea că numai oamenii de ordine care făceau numărătoarea erau în picioare. Adjuncta unui ministru al guvernului, care a asistat la întreaga sesiune de duminică dimineaţă, a afirmat: „Sunt uimită! Ce deosebire între oamenii de pe stadion şi cei din afara lui. Sunt impresionată de valoarea practică a programului. Felicitări!“

Martorii angolezi citiseră despre marile congrese ţinute de slujitorii lui Iehova din alte părţi ale lumii. Dar acum asistau la unul chiar în ţara lor. Ce binecuvântare după atâţia ani de perseverenţă pe parcursul unei perioade foarte dificile! Erau copleşiţi. Inimile le erau pline de mulţumiri la adresa lui Iehova, deoarece, în acest timp important din istoria omenirii, El le-a permis să facă parte din familia sa unică de pe pământ.

Biroul din Angola devine o Filială

Lucrarea de predicare a veştii bune se extindea cu rapiditate. Începând din 1994 până în 1996, numărul vestitorilor a crescut în medie cu 14 la sută în fiecare an. Numărul maxim de vestitori a ajuns la 28 969, iar numărul studiilor biblice la domiciliu a depăşit 61 000. În anul 1992, când a fost înregistrată Asociaţia Martorilor lui Iehova, existau 213 congregaţii; în 1996, acest număr crescuse la 405. Asistenţa la Comemorare înregistrată în acel an a fost de 108 394 de persoane, deci se anunţa o creştere extraordinară în viitor.

Transformarea Biroului din Luanda într-o Filială putea accelera satisfacerea necesităţilor locale; ca urmare, Filiala din Angola a început să funcţioneze la 1 septembrie 1996. Corpul de Guvernare a numit în comitetul filialei trei fraţi care îşi dovediseră deja fidelitatea slujind în comitetul pe ţară: João Mancoca, Domingos Mateus, şi Silvestre Simão. Împreună cu ei au fost desemnaţi să slujească şi doi misionari: José Casimiro şi Steve Starycki.

Douglas Guest, de la Filiala din Portugalia, a vizitat Angola în iunie 1996 pentru a-i ajuta pe fraţi să se pregătească pentru perioada de tranziţie. El le-a vorbit celor 56 de membri ai familiei Betel despre necesitatea de a fi un exemplu excelent în toate privinţele. S-a ţinut un program special pentru cei 5 260 de bătrâni şi pionieri din zona Luandei, care veniseră împreună cu soţiile lor. S-au luat interviuri membrilor comitetului filialei şi altor fraţi în vârstă care şi-au amintit unele aspecte semnificative ale istoriei poporului lui Iehova din Angola. Fratele Guest le-a vorbit despre curajul pe care îl poate avea cineva dacă se încrede în Iehova şi apelează la el pentru a primi tărie.

Adevărul este disponibil în propria lor limbă

În Revelaţia 7:9 se spune că „o mare mulţime“ de oameni „din toate naţiunile şi triburile şi popoarele şi limbile“ se vor uni în închinarea la Iehova. Profeţia este cu siguranţă valabilă şi în cazul Angolei. În această ţară se vorbesc 42 de limbi şi mult mai multe dialecte. Dintre acestea, cele mai răspândite limbi locale sunt uMbundu, kimbundă şi kikongo.

Timp de mai mulţi ani, la întrunirile congregaţiei s-a tradus adesea materialul de studiu din portugheză în cel puţin una dintre limbile locale. Pentru a avea propriile lor materiale de studiu, oamenii trebuiau să înveţe portugheza, însă posibilităţile de a primi o instruire în acest sens erau foarte limitate. Una dintre primele publicaţii disponibile în uMbundu a fost broşura Această veste bună a Regatului. În 1978, când a primit un exemplar al broşurii, unul dintre bătrâni a afirmat: „Cu această broşură în limba uMbundu, Moçâmedes [acum Namibe] va avea peste 300 de vestitori. Majoritatea oamenilor din această zonă citesc şi vorbesc în limba uMbundu. Într-adevăr, o binecuvântare!“ Şi atât de mare a fost binecuvântarea, încât, acum, în Namibe sunt 1 362 de vestitori repartizaţi în 21 de congregaţii.

Dar, pentru a se ajunge la inima angolezilor prin intermediul veştii bune în propria lor limbă, trebuia făcut mai mult. A trebuit să se pună bazele unui întreg departament de traducere. La puţin timp după ce Martorii lui Iehova au fost înregistraţi legal în 1992, trei viitori traducători au fost trimişi la Filiala din Africa de Sud pentru a primi o instruire preliminară. S-au obţinut calculatoare, şi apoi, Keith Wiggill şi soţia lui, Evelyn, au venit din Africa de Sud pentru a ajuta la organizarea noului departament şi pentru a le arăta fraţilor cum se folosesc programele de traducere pe calculator ale Societăţii.

A început să fie furnizată o cantitate mai mare de literatură în limbile locale. În limba uMbundu au fost publicate unele broşuri, cum ar fi Bucură-te pentru totdeauna de viaţă pe pământ! şi Se îngrijeşte într-adevăr Dumnezeu de noi? Ulterior, aceste broşuri, precum şi unele tracte, au fost disponibile şi în limbile kikongo şi kimbundă. În 1996, au fost lansate în toate trei limbile cartea Cunoştinţa care conduce la viaţă veşnică şi broşura Ce pretinde Dumnezeu de la noi? Un supraveghetor de district a raportat că, în timp ce a slujit într-o congregaţie, a folosit o introducere foarte simplă şi directă şi a reuşit să iniţieze într-o săptămână 90 de studii biblice! Anul următor, numărul congregaţiilor a crescut de la 478 la 606.

Ce binecuvântare a fost pentru fraţi să poată auzi şi citi adevărurile biblice în propria lor limbă! În 1998, la Huambo, s-a ţinut pentru prima dată un congres în limba uMbundu. Au asistat peste 3 600 de persoane. Cu inimile pline de apreciere, delegaţii au spus: „Iehova nu ne-a uitat!“ Această preocupare iubitoare a fost şi mai evidentă începând din 1 ianuarie 1999, când Turnul de veghere a fost disponibil în limba uMbundu.

O necesitate urgentă de Săli ale Regatului

Deoarece activitatea lor a fost interzisă, timp de mai mulţi ani Martorii lui Iehova din Angola nu au putut să aibă Săli ale Regatului. Începând din 1992, numai în Luanda, numărul congregaţiilor a crescut de la 147 la 514. Numărul congregaţiilor din întreaga ţară a crescut cu peste 200 la sută, ajungând la 696. În multe congregaţii, la întruniri asistau în medie între 200 şi 400 de persoane. În 1998, numărul persoanelor care au asistat la congrese a fost de patru ori mai mare decât numărul vestitorilor. Era urgent nevoie de locuri potrivite pentru întruniri.

În oraşul Lubango, prima Sală a Regatului s-a construit în 1997, la Lobito în iulie 1998, iar la Viana (chiar la sud de Luanda) în decembrie 1999. În prezent se fac progrese datorită noului program internaţional de construire a Sălilor Regatului.

În Angola a fost proiectată o Sală a Regatului mobilă, cu structură metalică şi fără pereţi laterali. De ce mobilă? În pofida eforturilor de a obţine un titlu de proprietate, chiar şi după ce se construieşte o clădire, cineva poate să vină şi să pretindă că el este proprietarul de drept al terenului. Sala Regatului este proiectată în aşa fel încât să poată fi mutată dacă este necesar, iar faptul că nu are pereţi laterali prezintă unele avantaje în această zonă cu climă caldă. În luna mai a anului 2000 au sosit materialele prefabricate pentru prima sală. În ţară există doar 24 de Săli ale Regatului de diferite tipuri, iar în următorii cinci ani vor fi necesare încă 355. Se speră că ceea ce se face acum va satisface această necesitate urgentă.

Pe lângă lucrările de construire a Sălilor Regatului, se are în vedere ca în viitor să fie construită o Sală de Congrese cu structură metalică, fără pereţi laterali şi cu o capacitate de 12 000 de locuri.

Respectarea sfinţeniei sângelui

Pentru a satisface o altă necesitate, în octombrie 1996, un Comitet de Asistenţă Sanitară (CAS) alcătuit din 10 bătrâni iubitori a început să le slujească sutelor de congregaţii din zona Luandei. Martorii locali au fost bucuroşi că aceşti fraţi bine instruiţi erau dispuşi să-i ajute să beneficieze de un tratament medical prin care să li se respecte dorinţa de a se ‘abţine de la sânge’. — Fap. 15:28, 29.

Începând de la mijlocul anilor ’70, instituţiile medicale care au supravieţuit războiului au fost foarte puţin întreţinute. Medicamentele erau insuficiente. În aceste condiţii dificile, aveau oare să colaboreze medicii cu Martorii lui Iehova la stabilirea unui program de medicină şi chirurgie fără sânge? La început, majoritatea medicilor şi a directorilor de spitale au refuzat sau au amânat întâlnirile. Apoi, s-a ivit un caz de urgenţă.

Un frate din provincia Malanje a fost dus la Spitalul Américo Boavida din Luanda pentru extirparea unei tumori la stomac. Un membru al CAS a însoţit-o pe soţia fratelui când aceasta a mers la chirurg. Cei doi Martori au fost primiţi de dr. Jaime de Abreu, şeful secţiei de chirurgie a spitalului. Spre surprinderea lor, el îi cunoştea pe Martorii lui Iehova şi poziţia lor faţă de sânge şi auzise de programul de tratamente fără sânge când fusese în vacanţă în Portugalia.

Cu colaborarea dr. de Abreu, operaţia fără sânge a fost efectuată cu succes. Mai târziu, fraţii din CAS s-au întâlnit cu dr. de Abreu şi cu echipa lui ca să le ofere mai multe informaţii. În prezent, cinci medici colaborează cu Martorii respectându-le poziţia faţă de sânge.

Mai mulţi lucrători pentru seceriş

Odată ce au fost satisfăcute multele necesităţi de ordin organizatoric şi cele legate de literatură, s-a acordat o mai mare atenţie cultivării interesului mare manifestat în teren. Cât de bine se aplică cuvintele lui Isus în cazul Angolei: „Da, secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini“ (Mat. 9:37)! Rapoartele indicau că în zeci de oraşe era nevoie de ajutor pentru a cultiva interesul manifestat de oameni faţă de adevăr.

Ca răspuns la această necesitate, Societatea a mai trimis 11 misionari pentru a ajuta la ‘seceriş’. Unii au fost repartizaţi în oraşele de coastă Benguela şi Namibe. Dar Iehova i-a ales pe majoritatea lucrătorilor chiar din mijlocul poporului angolez. Doar în ultimii cinci ani, au fost botezate 21 839 de persoane, care s-au alăturat astfel mulţimii de slujitori dedicaţi ai lui Iehova din această ţară.

Ochii lui Iehova sunt asupra lor

A fost imposibil să se trimită fraţi cu experienţă peste tot unde se manifesta interes faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Care a fost rezultatul? A devenit mai clar că lucrarea nu este condusă de oameni, ci de spiritul lui Dumnezeu (Zah. 4:6). Ochii lui Iehova sunt asupra tuturor slujitorilor săi, precum şi asupra celor ce doresc cu sinceritate să-l cunoască şi să-l slujească pe adevăratul Dumnezeu. — Ps. 65:2; Prov. 15:3.

Unii săteni din provincia Kwanza Norte au mers până în Luanda pentru a obţine reviste de la Martorii care le ofereau pe stradă. După ce au văzut ce veste bună conţineau acestea, sătenii s-au hotărât să urmeze exemplul Martorilor din Luanda şi să ofere aceste reviste şi altora. Ei au înţeles şi că trebuiau să se întrunească, iar un bărbat din grup şi-a dat toată silinţa să conducă întrunirile. Satul lor fiind izolat, autorităţile locale nu au aflat că Martorii lui Iehova fuseseră înregistraţi în mod legal cu trei ani mai devreme. Din acest motiv, sătenilor nu li s-a permis să se întrunească în mod public. Dar ei nu s-au intimidat şi s-au întrunit în savană.

În cele din urmă, la Biroul din Luanda a ajuns vestea că oameni din Quilombo dos Dembos doreau să primească ajutor pentru a organiza o congregaţie. În octombrie 1997, în acel sat a fost trimis un supraveghetor de circumscripţie, iar la întrunirea ţinută pe parcursul vizitei sale au asistat 140 de persoane. Supraveghetorul avea întotdeauna la el un exemplar al statutului Asociaţiei Martorilor lui Iehova, deci a putut să le dovedească autorităţilor locale că Martorii lui Iehova sunt o organizaţie care îşi desfăşoară activitatea în mod legal. Fraţii din această grupă sunt fericiţi că în prezent se pot întruni în mod public şi că au în mijlocul lor pionieri care ajută acum multele persoane interesate.

În 1996, Ana Maria Filomena a ajuns la un moment dat într-un orăşel din provincia Bié. Ea a făcut ce a putut pentru a răspândi vestea bună şi, nu după mult timp, o grupă de persoane interesate se întrunea în fiecare săptămână pentru studiul de carte şi studiul Turnului de veghere. Întrucât nu era prezent nici un frate botezat, întrunirile erau conduse de Ana Maria. Într-o zi, ea a fost informată că la întrunirea lor de duminică va veni un comandant militar de rang înalt pentru a vedea ce se preda acolo. El a venit însoţit de doi soldaţi. Evident că i-a plăcut ceea ce a auzit, deoarece, înainte de a pleca, i-a spus: „Continuă-ţi lucrarea fără teamă în acest teritoriu“. Mica grupă este acum congregaţia Umbundu Kuito-Bié Sul. Ea are 40 de vestitori, iar la întrunirea de duminică asistă 150 de persoane.

Deoarece congregaţiile din provincia Uíge au fost izolate timp de aproximativ doi ani, ele nu au primit hrana spirituală necesară. Un Martor i-a explicat această problemă unei rude care transporta în mod regulat provizii cu avionul. Ruda, amabilă, s-a oferit să-i ducă gratuit cu următorul zbor pe supraveghetorul de circumscripţie şi pe un pionier special şi să transporte 400 de kilograme de literatură. Când au sosit, aceşti fraţi au găsit o congregaţie care supraveghea activitatea a cinci grupe izolate. Fiecare grupă ţinea întruniri la care asistau între 50 şi 60 de persoane.

La începutul anului 1996, în aceeaşi provincie, un supraveghetor de circumscripţie a vizitat o congregaţie care fusese izolată de organizaţie timp de peste patru ani. Ce a găsit el? Deşi congregaţia era formată numai din 75 de vestitori, la cuvântarea lui publică au asistat în total 794 de persoane! În mod clar, faptul de a locui într-o zonă izolată nu le-a slăbit acestor fraţi zelul în predicarea veştii bune.

Din zona Gabela, aflată la sud de Luanda, au sosit rapoarte asemănătoare care indicau că se manifesta un mare interes faţă de adevăr. Un pionier conduce acolo cinci grupe de studiu de carte — câte una în fiecare seară din cursul săptămânii. Şi el îl ‘roagă pe Stăpânul secerişului să facă să iasă lucrători la secerişul său’. — Mat. 9:37, 38.

„Cel mai tragic conflict din zilele noastre“

Activitatea de proclamare a veştii bune pe care o desfăşoară Martorii lui Iehova în Angola ne va uimi şi mai mult dacă o vom analiza în lumina situaţiei din această ţară. Un raport al Naţiunilor Unite descria războiul civil din Angola ca fiind „cel mai tragic conflict din zilele noastre“. Ţinând cont de suferinţele umane care au existat, este greu să contrazicem această afirmaţie. Chiar şi după încetarea focului s-a raportat că zilnic erau ucise 1 000 de persoane. Iată ce se spunea în ziarul The New York Times, în martie 2000: „În războiul din Angola, o ţară cu 12 milioane de locuitori, şi-au pierdut viaţa un milion de oameni, iar alte trei milioane au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele“.

Chiar dacă nu s-ar mai trage nici un foc de armă, consecinţele războiului ar rămâne. Angola este una dintre ţările în care au fost amplasate cele mai multe mine şi se estimează că, din cauza exploziilor acestora, 70 000 de persoane au rămas infirme — cel mai mare număr de victime de acest fel din lume. Este incredibil că părţile aflate în conflict continuă să planteze mine. Din acest motiv, fermierii şi-au abandonat terenurile, iar populaţia suferă din cauza lipsei de alimente.

Aflaţi în mijlocul actelor pline de violenţă, nici Martorii lui Iehova nu au scăpat nevătămaţi. În provincia Kwanza Norte, patru Martori şi o persoană interesată au fost ucişi de focul încrucişat dintre trupele guvernamentale şi armata de rezistenţă. Unii au murit în accidente provocate de mine şi de bombele puse la întâmplare în locurile publice. În 1999, patru Martori şi-au pierdut viaţa în timp ce încercau să ducă alimente şi alte provizii colaboratorilor creştini din Huambo. Din fericire, astfel de incidente au fost rare.

Martorii lui Iehova au suferit la fel ca şi ceilalţi din cauza lipsei de alimente, de îmbrăcăminte şi de adăpost. Când a izbucnit războiul civil în 1999, 1 700 000 de persoane, inclusiv mulţi Martori ai lui Iehova, au fost forţate să-şi părăsească locuinţele. Refugiaţii de război se mută deseori la rudele lor, în case în care locuiesc deja prea multe persoane. Deşi le este foarte greu să-şi întreţină familiile, bătrânii continuă să satisfacă necesităţile spirituale ale fraţilor. Nu se poate descrie în cuvinte aprecierea profundă a acestor Martori pentru colaboratorii lor creştini din Italia, Portugalia şi Africa de Sud, care le-au înţeles situaţia şi le-au trimis multe containere cu alimente, cu îmbrăcăminte şi cu medicamentele atât de necesare.

Exemple vii de credinţă

Aşa cum în timpurile antice focul era folosit pentru a purifica aurul, încercările prin care au trecut slujitorii lui Dumnezeu au făcut ca şi credinţa acestora să devină de o calitate încercată (Prov. 17:3; 1 Pet. 1:​6, 7). Mii de Martori ai lui Iehova din Angola, atât tineri, cât şi bătrâni au o astfel de credinţă.

Carlos Cadi, care este de mult timp un ministru al lui Dumnezeu şi care, împreună cu João Mancoca, a aflat în urmă cu o jumătate de secol adevărurile preţioase ale Bibliei în Congo Belgian a remarcat: „Poziţia curajoasă şi fermă pe care au adoptat-o Martorii lui Iehova, inclusiv aceia care şi-au pierdut apoi viaţa, a constituit o mărturie temeinică. Ei au depus mărturie nu numai prin acţiunile lor, ci şi prin faptul că au vorbit cu îndrăzneală în faţa multor autorităţi“.

O persoană care a depus o astfel de mărturie este Antunes Tiago Paulo. El a fost tratat cu brutalitate de cei care au încercat să-l facă să renunţe la neutralitatea creştină. În prezent, el slujeşte ca membru al familiei Betel din Angola împreună cu Justino César, Domingos Kambongolo, António Mufuma, David Missi şi Miguel Neto, fraţi care au fost torturaţi în mod asemănător. Alfredo Chimbaia, care a petrecut peste şase ani în închisoare, slujeşte acum împreună cu soţia sa în lucrarea de circumscripţie.

O soră a văzut cum soţul ei a fost luat cu forţa de acasă şi ucis de un trib rival. Ea a fost avertizată că, dacă dorea să rămână în viaţă, trebuia să fugă în Republica Democrată Congo. Pentru a ajunge acolo, a trebuit să meargă pe jos împreună cu cei patru copii ai ei. I-au trebuit 10 luni. Înainte de a porni la drum, nu şi-a dat seama că era însărcinată, iar înainte de a ajunge în Congo, a născut. Din păcate, mai târziu, copilul a murit. Ea s-a rugat în permanenţă. Sora a spus că într-o asemenea situaţie, când nu ai de ales, trebuie să-ţi arunci povara asupra lui Iehova (Ps. 55:22). Dacă nu faci aşa, te vei autocompătimi şi te vei întreba: „De ce eu, Iehova?“ Această soră a fost atât de recunoscătoare doar pentru că a rămas în viaţă, încât, după ce a ajuns la Kinshasa, a slujit ca pionieră auxiliară pe parcursul primei luni în care a stat acolo.

„Lui Dumnezeu nu-i este ruşine cu ei“

Ceea ce a scris Pavel despre bărbaţii şi femeile cu credinţă din timpurile antice li se potriveşte foarte bine slujitorilor lui Iehova din Angola. Cuvintele sale ar putea fi parafrazate astfel: ‘Şi ce să mai spunem? Căci nu ne-ar ajunge timpul să relatăm în continuare despre toate exemplele de credinţă ale celor care au scăpat de tăişul sabiei, care, din slabi cum erau au fost făcuţi puternici, care au fost torturaţi, deoarece nu au vrut să accepte eliberarea printr-un compromis. Ei şi-au primit încercarea prin batjocuri şi biciuiri, ba chiar mai mult decât atât, prin lanţuri şi închisori. Au fost încercaţi, au fost în nevoie, în necazuri, supuşi maltratării; şi lumea nu era demnă de ei’ (Evr. 11:32–38). Deşi au fost dispreţuiţi de cei care i-au persecutat, deşi mulţi dintre ei trăiesc în sărăcie din cauza războiului şi a anarhiei, „lui Dumnezeu nu-i este ruşine cu ei, să fie invocat ca Dumnezeu al lor“, deoarece ei îşi ţin privirea aţintită asupra împlinirii promisiunilor sale. — Evr. 11:16.

Deşi continuă să suporte efectele devastatoare ale furiei călăreţului din Revelaţia, Martorii lui Iehova din Angola simt într-adevăr binecuvântarea lui Dumnezeu. Pe parcursul anului trecut, cei peste 40 000 de vestitori din această ţară au petrecut peste 10 000 000 de ore împărtăşindu-le altora vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. În fiecare lună, în medie, ei conduc peste 83 000 de studii biblice la domiciliu cu persoanele interesate. Dorinţa sinceră a vestitorilor din Angola este de a le oferi cât mai multor oameni posibilitatea de a alege adevărata viaţă pe care o dă Dumnezeu prin Isus Cristos. Şi cât de mult s-au bucurat că, în pofida situaţiei instabile din ţară, la celebrarea Cinei Domnului au asistat peste 181 000 de persoane. Ei văd nenumărate dovezi că ogoarele sunt încă albe pentru seceriş. — Ioan 4:35.

Împreună cu fraţii lor din întreaga lume, Martorii lui Iehova din Angola au o încredere absolută în victoria finală a Regelui şi Conducătorului lor ceresc, Isus Cristos (Ps. 45:1–4; Rev. 6:2). Indiferent de încercările cu care se confruntă, hotărârea lor este să fie slujitori loiali ai lui şi să depună în mod fidel mărturie despre Dumnezeul lor iubitor, Iehova. — Ps. 45:17.

[Text generic pe pagina 68]

‘Deşi starea noastră fizică este gravă, suntem sănătoşi spiritualiceşte. Ceea ce se întâmplă este exact ceea ce a fost prezis în Biblie.’

[Text generic pe pagina 73]

Ei au studiat Biblia şi au început să predice. La puţin timp după aceea, au fost deportaţi în Angola.

[Text generic pe pagina 78]

„În cel mai rău caz mă puteţi omorî. Puteţi să-mi faceţi mai mult decât atât? Dar eu nu voi renunţa la credinţa mea.“

[Text generic pe pagina 82]

El era convins că a găsit adevărul. Dar cât de mult l-a preţuit?

[Text generic pe pagina 85]

În închisoare le predicau pereţilor despre orice subiect biblic care le venea în minte.

[Text generic pe pagina 89]

Peste tot se vedeau urmele războiului, dar ei s-au concentrat asupra ministerului.

[Text generic pe pagina 91]

În timp ce mergeau sau veneau de la locul de muncă, păstorii creştini făceau cu regularitate scurte vizite. Ei citeau împreună cu familia pe care o vizitau unul sau două versete biblice.

[Text generic pe pagina 96]

„Bine, o să spun «Trăiască!»“. S-a făcut linişte. În cele din urmă, băiatul a strigat: „Trăiască Iehova!“

[Text generic pe pagina 103]

„Am părăsit Angola, rugându-mă pentru fraţii de aici cu lacrimi în ochi, deoarece aceşti fraţi, deşi treceau prin suferinţe, zâmbeau când se gândeau la minunata lor speranţă.“

[Text generic pe pagina 108]

„El ţinea cuvântările de şapte sau de mai multe ori. Uneori chiar de 21 de ori. Programul din cursul săptămânii era încărcat şi istovitor“.

[Text generic pe pagina 111]

În această societate patriarhală, el era recunoscut drept conducător. Era cunoscut ca „omul lui Dumnezeu“.

[Text generic pe pagina 116]

Când s-au exercitat presiuni asupra lor pentru a-şi încălca neutralitatea creştină, ei au rămas neclintiţi în hotărârea lor de a umbla pe căile lui Iehova.

[Text generic pe pagina 124]

„Cât de recunoscători îi eram lui Iehova, organizaţiei sale şi fraţilor noştri dragi care îşi riscaseră viaţa pentru nişte fraţi pe care nici măcar nu-i cunoşteau!“

[Text generic pe pagina 128]

Neutralitatea absolută a Martorilor lui Iehova a fost remarcată de opinia publică.

[Text generic pe pagina 138]

Există 696 congregaţii, dar numai 24 de Săli ale Regatului.

[Harta/Fotografiile de la pagina 81]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Oceanul Atlantic

REP. DEM. CONGO

ANGOLA

Luanda

Malanje

Lobito

Benguela

Huambo

Lubango

Namibe

Baía dos Tigres

NAMIBIA

[Fotografii pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiilor de la pagina 71]

Gray şi Olga Smith

[Legenda fotografiei de la pagina 74]

John Cooke (centru) cu João Mancoca (dreapta) şi Sala Filemon (stânga) au fost printre primii care au adoptat o poziţie fermă de partea închinării adevărate în Angola

[Legenda fotografiei de la pagina 87]

Un congres plin de entuziasm ţinut în timpul scurtei perioade de libertate din 1975

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

O ţară devastată de război

[Legenda fotografiilor de la pagina 102]

„Bucătăria“ în care era pregătită hrana spirituală

[Legenda fotografiei de la pagina 104]

Silvestre Simão

[Legenda fotografiilor de la pagina 123]

Africa de Sud: încărcarea ajutoarelor pentru Angola

[Legenda fotografiei de la pagina 126]

Sus: Întrunire specială cu bătrânii şi pionierii regulari din Luanda

[Legenda fotografiei de la pagina 126]

Douglas Guest (stânga) în Angola în 1991, cu João şi Maria Mancoca şi Mário Oliveira

[Legenda fotografiei de la pagina 131]

Primul Birou de filială folosit de Martorii lui Iehova din Luanda

[Legenda fotografiilor de la pagina 134]

La Congresul de District „Lăudători bucuroşi“ din Luanda au asistat 73 154 de persoane

[Legenda fotografiei de la pagina 139]

Construcţie metalică ce serveşte ca Sală a Regatului — una dintre cele 24 din ţară

[Legenda fotografiei de la pagina 140]

Comitetul filialei (de la stânga la dreapta): João Mancoca, Steve Starycki, Silvestre Simão, Domingos Mateus şi José Casimiro

[Legenda fotografiei de la paginile 140, 141]

Familia Betel din Angola în 1996, când s-a înfiinţat Filiala

[Legenda fotografiilor de la pagina 142]

Câţiva dintre numeroşii membri ai familiei Betel care şi-au dovedit credinţa când au fost trataţi cu cruzime: 1) Antunes Tiago Paulo; 2) Domingos Kambongolo; 3) Justino César

[Legenda fotografiei de la pagina 142]

Carlos Cadi