Guyana Franceză

Jungla este pretutindeni, asemenea unui covor verde uriaş care se întinde din sud, de la Munţii Tumuc-Humac, şi până în nord, la Oceanul Atlantic. Râurile Maroni şi Oyapock îşi croiesc drum prin această pădure tropicală deasă, curgând de la sud spre nord, unde se varsă în mare. Ţara dintre aceste râuri este Guyana Franceză.

Ploile, care durează mai mult de o jumătate de an, creează o vegetaţie luxuriantă. Dar nu mulţi oameni pătrund în interiorul ţării. Sunt puţine drumuri bune în afara regiunii de coastă, iar pragurile râurilor fac foarte dificilă călătoria pe apă. Numele pragurilor arată cât de periculoase sunt — Saut Fracas (Pragurile zdrobitoare), Gros Saut (Marile praguri), Saut Tambour (Pragurile ropotitoare), Saut Laissé Dédé (Pragurile ucigaşe), A Dieu Vat’ (Sfârşitul vieţii).

În această pădure se găsesc peste o mie de specii de copaci, orhidee splendide şi alte plante care cresc în clima tropical umedă. Tot aici se adăpostesc peste 170 de specii de mamifere, 720 de specii de păsări şi nenumărate specii de insecte. Există şerpi anaconda uriaşi, caimani, jaguari şi furnicari. Dar nu întâlneşti prea des aceste animale, pentru că se ascund repede când simt prezenţa omului. Fluturi de un albastru strălucitor hoinăresc pe deasupra potecilor şi a râurilor, iar păsări viu colorate zboară din copac în copac.

La fel de plin de culori ca vegetaţia şi fauna este şi amestecul de oameni şi de culturi. De-a lungul coastei şi de-a lungul râului sunt risipite sate de amerindieni. Populaţia este alcătuită din galibi, arawak, palicur, wayana, emerillon şi oyampi.

Majoritatea populaţiei acestei ţări mici din America de Sud este concentrată de-a lungul coastei şi în capitala Cayenne. La graniţa cu Surinam, în comunităţile de pe malul râului trăiesc acei bush negroes, descendenţii sclavilor fugari, aduşi din Africa pentru a lucra pe plantaţii. Ei vorbesc o limbă creolă numită sranantongo. În urmă cu aproximativ 100 de ani, aici au sosit imigranţi asiatici din Singapore, Vietnam şi China. În 1977, au început să vină, ca refugiaţi politici din Laos, membrii tribului hmong. Alături de asiatici, imigranţii din Martinica, Guadelupa, Haiti, Brazilia, Surinam, Republica Dominicană, Sfânta Lucia, Liban, Peru şi din ţara metropolă, Franţa, reprezintă mai mult de jumătate din populaţia de peste 150 000 de locuitori.

O viaţă grea

Primii europeni au sosit aici aproximativ în anul 1500, dar încercările lor de a se stabili în această ţară nu au avut atunci succes. Condiţiile de viaţă erau prea grele. Însă teritoriul Guyanei Franceze de astăzi a devenit colonie franceză doar în secolul al XVII-lea. Mai târziu, aici aveau să fie deportaţi condamnaţii francezi cu pedepse mari, care erau aduşi în lagărele de muncă silnică din unele locuri, cum ar fi Cayenne, Kourou şi Saint-Laurent. Deţinuţii politici erau întemniţaţi pe Insula Diavolului; foarte puţini au supravieţuit. Aceste lagăre de prizonieri sunt de mult timp închise. În prezent, în Kouru se află o bază aerospaţială pentru lansarea sateliţilor europeni. Deşi Guyana Franceză se află la o distanţă de 7 100 de kilometri de Europa, oficial, ea este încă un district administrativ al Franţei, o colonie de peste mări a acesteia, făcând astfel parte din Uniunea Europeană.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la aproape 300 de ani de când Sir Walter Raleigh atrăsese atenţia asupra existenţei unei legende despre un oraş de aur care s-ar afla în această ţară, acest metal preţios a fost în cele din urmă descoperit. În pofida pericolelor, prin anii ’20, aproximativ 10 000 de bărbaţi mânaţi de febra aurului au pătruns în inima pădurilor tropicale cu speranţa de a se îmbogăţi peste noapte.

Apoi au venit alţi oameni care au avut şi ei curajul să înfrunte condiţiile aspre de viaţă din Guyana Franceză. Însă aceşti pionieri au venit să dea, nu să ia.

Plantarea seminţelor adevărului biblic

Aceşti pionieri curajoşi au adus cu ei vestea bună din Cuvântul lui Dumnezeu. Ei le-au vorbit oamenilor despre scopul lui Dumnezeu de a pune capăt bolii şi morţii, de a ajuta oameni din toate naţiunile să trăiască împreună ca fraţi şi de a transforma pământul într-un paradis (Is. 2:​3, 4; 25:8; 33:24; Rev. 7:​9, 10). Ei luau parte la lucrarea pe care o prezisese Isus Cristos când a spus că, înainte de venirea sfârşitului, această veste bună a Regatului lui Dumnezeu avea să fie predicată „pe tot pământul locuit ca mărturie pentru toate naţiunile“ (Mat. 24:14). Această importantă lucrare de evanghelizare a ajuns în Guyana Franceză în 1946. Cea mai mare parte a primilor Martori ai lui Iehova sosiţi în Guyana Franceză erau de peste mări, din colonii cum ar fi Guadelupa şi Martinica, precum şi din Guyana Olandeză (cunoscută azi ca Surinam), situată în partea de vest a ţării.

Primele seminţe ale adevărului au fost plantate de fratele Olga Laaland, un ministru zelos din Guadelupa. În decembrie 1945 el a plecat să-şi viziteze mama şi fraţii de corp, care locuiau aproape de râul Mana, aflat pe teritoriul Guyanei Franceze. Ca să ajungă în satul mamei sale, a trebuit să călătorească vreo câteva zile pe râu cu o canoe. Pe drum, a profitat de popasurile făcute peste noapte — în mici adăposturi fără pereţi, acoperite cu frunze de palmieri — pentru a predica şi a distribui literatură biblică. Când a ajuns în satul mamei sale, Haut Souvenir, a împărtăşit cu bucurie familiei vestea bună despre Regat. Spre surprinderea şi întristarea lui, membrii familiei l-au considerat un demon. În această atmosferă ostilă, în 1946 a ţinut Comemorarea morţii lui Cristos avându-i în auditoriu numai pe fraţii săi mai mici. Nu după mult timp, mama lui, influenţată de preotul local, l-a alungat de acasă, strigând: „Demonii nu au ce căuta în casa mea!“ Reacţia ei negativă nu i-a slăbit zelul.

La întoarcere, el predica atunci când se făceau popasuri la minele de aur şi la degrads, sau târguri. Într-o noapte, el şi alţi pasageri dormeau într-o colibă de pe malul râului. Deodată a început să plouă torenţial; un copac uriaş s-a prăbuşit cu un zgomot înspăimântător. Cuprins de panică, Olga a sărit în râu, fără să ştie că în apă mişunau peşti pirania. Ieşind la mal nevătămat, oamenii au fost convinşi că el avea puteri divine şi, ca atare, l-au tratat cu un respect profund. Această întâmplare i-a făcut mai receptivi la mesajul pe care-l transmitea.

În cele din urmă, fratele Laaland a ajuns la Mana, un sat cu 800 de locuitori situat pe coasta Oceanului Atlantic. Pe parcursul primelor şase luni, a organizat întruniri şi a studiat cu regularitate cu 10 persoane despre învăţăturile biblice care aduc adevărata eliberare (Ioan 8:32). Oamenii l-au poreclit Père Paletot (Părintele Sacou) deoarece purta un sacou, spre deosebire de preotul local căruia i se spunea Părintele Rochie. Deşi fratele Laaland rămăsese fără literatură, el ţinea cuvântări publice şi le predica plin de zel tuturor celor care ascultau. El şi-a câştigat reputaţia de vorbitor energic care nu ezita să poarte discuţii antrenante cu clericii locali.

După aproape doi ani de la vizita făcută mamei sale, fratele Laaland s-a întors în Guadelupa. Deşi nu s-a botezat nimeni ca urmare a predicării sale, el a semănat multe seminţe. Rezultatele aveau să apară însă mai târziu.

Lucrători din mai multe ţări

În 1956, Societatea Watch Tower i-a cerut lui Wim van Seijl de la Filiala din Surinam să meargă în Guyana Franceză. El relatează: „Am plecat din Saint-Laurent la Cayenne cu un avion mic şi am stat aproximativ trei săptămâni la un hotel mic. Am lucrat o mare parte a oraşului Cayenne cu cartea La Vie Eternelle [Viaţa eternă], distribuind câteva sute de exemplare. Existau cu siguranţă persoane interesate, dar, necunoscând limba franceză, ne-a fost greu să iniţiem studii biblice. Introducerea pe care o foloseam din casă în casă era: «Ieri am sosit în Cayenne cu avionul pentru a predica vestea bună». După două săptămâni noi încă spuneam «Ieri am sosit în Cayenne», fiindcă era singura introducere pe care o cunoşteam în limba franceză! Într-un teatru vechi care nu mai era folosit, am prezentat filmul Societatea lumii noi în acţiune. Coloana sonoră era tradusă în limba patois de un bărbat, iar apoi, în limba franceză de către o femeie“. Se manifesta un interes deosebit, dar cum avea să fie acesta cultivat?

Mai mulţi Martori din Surinam au venit să ofere ajutor. Printre aceştia erau Paul Naarendorp şi Cecyl şi Nel Pinas. Destul de mulţi dintre cei veniţi vorbeau limba franceză.

Un alt ajutor a venit dintr-o sursă neaşteptată. În Dunkerque, Franţa, era o familie care studia Biblia. Dar numai fiul lor în vârstă de 16 ani, Christian Bonecaze, a continuat să manifeste interes. Când familia s-a mutat în Cayenne, Christian le-a vorbit colegilor de şcoală despre lucrurile pe care le învăţase din Biblie. Unul dintre ei, precum şi cele trei surori ale acestuia s-au arătat interesaţi. Christian a scris Societăţii solicitând ajutor.

Cam în acel timp, Xavier şi Sara Noll s-au întors şi ei în Martinica, după ce absolviseră Şcoala Galaad, în 1958. Societatea i-a cerut fratelui Noll să meargă în Guyana Franceză pentru a ajuta micul grup de acolo. El a călătorit 10 zile cu o ambarcaţiune mică, fiind nevoit, în tot acest timp, să doarmă pe punte.

La sosirea în Cayenne, fratele Noll a fost primit cu ospitalitate de cei interesaţi. Aceştia l-au invitat ca pe parcursul şederii sale să ia masa cu ei şi i-au pregătit o cameră frumoasă într-un hotel, proprietatea unui fost deţinut. În fiecare zi fratele Noll ţinea studii biblice şi purta discuţii bazate pe Biblie cu Christian şi cu familia care fusese atât de ospitalieră. Aceştia au început să cunoască mai bine adevărul biblic. După câteva săptămâni, Christian şi-a exprimat dorinţa de a fi botezat, la fel şi prietenul său şi două dintre surorile acestuia. O ploaie torenţială l-a împiedicat pe fratele Noll să prezinte cuvântarea de botez pe plajă, aşa cum plănuise, a ţinut-o însă chiar în micul lor automobil. Apoi, candidaţii au fost scufundaţi în apă, acesta fiind primul botez al Martorilor lui Iehova din Guyana Franceză.

Pe parcursul şederii sale în ţară, fratele Noll şi-a folosit bine timpul în ministerul de teren. Într-o săptămână a distribuit aproape toată literatura pe care o avea. A păstrat doar o revistă pe care să le-o arate oamenilor pentru abonamente. În trei săptămâni a obţinut 70 de abonamente, inclusiv vreo 12 în chineză. Cum a explicat el adevărul în limba chineză? El arăta fotografia cu clasa făcută la absolvirea Şcolii Galaad, îndrepta atenţia spre cursanţii chinezi din clasă şi folosea o mulţime de gesturi. „A mers foarte bine“, spune el. Printre cei cărora le depusese mărturie era şi Michel Valard, care avea un frate preot, plecat şi el să caute aur în ţară. După plecarea fratelui Noll, Christian Bonecaze a preluat responsabilităţile în activitatea desfăşurată de mica grupă din Cayenne.

La puţin timp după aceea, în 1960, Filiala din Guadelupa a fost desemnată să supravegheze lucrarea de predicare a veştii bune din Guyana Franceză. Cât de bine a fost pentru fraţi să primească ajutor cu regularitate! Se pusese o temelie pe care acum se putea clădi. În acest scop, în 1960, a fost trimis ca pionier special Octave Thélise, originar din Martinica. El a început să-i viziteze pe cei ce erau abonaţi la revistele noastre şi pe cei ce obţinuseră alte publicaţii Watch Tower. În acelaşi an, Théophanie Victor, şi el din Martinica, s-a mutat pentru a predica în Guyana Franceză şi, nu după mult timp, a fost numit pionier special.

Anterior, în 1954, dl Van Pardo, un olandez, împreună cu soţia lui, originară din Martinica, se mutaseră în Paramaribo, Surinam, acolo unde Martorii lui Iehova luaseră legătura cu soţia lui. În anul următor, ei s-au mutat în Saint-Laurent, pe celălalt mal al râului Maroni, care separă Surinamul de Guyana Franceză. Timp de aproximativ cinci ani, la fiecare trei luni, fraţii Pinas şi Libreto au traversat râul Maroni cu canoea pentru a ajuta acest cuplu să-l cunoască din ce în ce mai bine pe Iehova şi cerinţele sale. În decembrie 1960, la un congres din Paramaribo, Surinam, cu ocazia unei vizite a lui Milton Henschel, de la sediul mondial al Societăţii Watch Tower, au fost botezaţi soţii Van Pardo şi alte două persoane din Guyana Franceză.

În mai 1961, Nicolas Brisart, supraveghetorul Filialei din Guadelupa, a vizitat grupa de 16 vestitori din Cayenne, cu ocazia primului congres de circumscripţie ţinut acolo. În plus, el a prezentat filmul Fericirea Societăţii noi unui auditoriu format din 250 de persoane. Reacţia excelentă l-a îndemnat să mai prezinte un film, Societatea Lumii Noi în Acţiune. În Saint Laurent reacţia a fost similară. Viceprimarul acestei localităţi a fost atât de plăcut impresionat, încât a spus: „Este pentru prima dată în viaţa mea când văd aşa ceva“. În timp ce le strângea mâna fraţilor, el i-a întrebat: „I-aţi cerut primarului permisiunea de a folosi primăria pentru a prezenta filmul? Am de gând să vorbesc mâine cu el despre aceasta“. Au primit permisiunea nu numai de a prezenta filmele, ci şi de a ţine cuvântări biblice în fiecare seară. În total, peste 500 de persoane au văzut filmele Societăţii şi au auzit cuvântări bazate pe Biblie pe parcursul acestei vizite de neuitat. Viceprimarul a spus: „Avem nevoie de oameni ca voi, Martorii lui Iehova“. După aproape doi ani, în martie 1963, în Cayenne a fost înfiinţată prima congregaţie a Martorilor lui Iehova. Întrunirile se ţineau într-o casă mică de la periferia oraşului, într-un loc numit Petit Monaco.

Cum a ajuns adevărul la ei

Printre cei care făceau parte din acea primă congregaţie erau fratele şi sora Sylvestre, amândoi originari din Martinica. Cum au devenit ei Martori ai lui Iehova? Într-o zi din anul 1952, când dna Sylvestre mergea la băcănie, un fost deţinut din Insula Diavolului a văzut-o şi a rugat-o să ia nişte cărţi pentru soţul ei. Ea nu ştia de unde obţinuse el cărţile, dar acestea erau publicaţii Watch Tower. Dna Sylvestre ştia că soţului ei îi plăcea să citească, şi le-a luat. Ea îşi aminteşte: „Când am pus cărţile pe masă, mi-am oprit privirile asupra titlului Dumnezeu să fie găsit adevărat. Mi-a plăcut imediat această carte care vorbea despre Dumnezeu. Când soţul meu a venit acasă, i-am spus ce am citit despre numele lui Dumnezeu, închinarea la idoli şi despre ce a reprezentat, de fapt, fructul interzis. Niciodată înainte nu auzisem aceste lucruri. Chiar din acel moment am fost convinsă că acesta era adevărul. Am încetat imediat să mai asist la slujbele religioase. Deşi nu-i întâlnisem niciodată pe Martori, am început să le vorbesc prietenilor despre ceea ce învăţam din această carte şi i-am îndemnat pe toţi cei din jur să o citească. Nouă ani mai târziu, o doamnă, Théophanie Victor, a venit la uşa mea şi mi-a oferit două reviste Treziţi-vă! Când să plece, am întrebat-o cărei religii aparţinea. «Asociaţiei Martorilor lui Iehova», a răspuns ea. «Ei bine, am exclamat eu, vă aştept de nouă ani de zile! Putem să ne mai întâlnim?»“ Cu timpul, d-na Sylvester şi soţul ei au adoptat o poziţie fermă de partea închinării la Iehova.

Michel Valard, cu care Xavier Noll luase legătura la locul de muncă, a fost şi el printre cei ce au îmbrăţişat adevărul când în această ţară erau doar puţini Martori. După ce a început să asiste la întrunirile ţinute de Martori, şi-a dat seama, treptat, că răspunsurile pe care le primea la întrebările sale îl satisfăceau pe deplin. Sora Victori i-a oferit un studiu biblic, iar el a acceptat imediat. Însă soţia lui, Jeanne, nu a fost de acord. De aceea, nu a putut studia acasă, ci a trebuit să meargă în altă parte. Însă era convins că învăţa adevărul şi dorea să i-l împărtăşească şi lui Jeanne. Aşadar, el a ales articole din reviste despre care ştia că îi vor trezi curiozitatea şi le-a pus într-un loc unde era imposibil ca ea să nu le vadă. În cele din urmă, a acceptat şi ea un studiu biblic, iar în 1963, s-au botezat amândoi. Şi copiii lor au acceptat adevărul, iar unul dintre ei, Jean-Daniel-Michotte (copilul pe care l-a avut Jeanne înainte de a se căsători cu Michel Valard), slujeşte ca membru al comitetului filialei.

Paul Chong Wing, un tânăr profesor din Guyana Franceză, a intrat în legătură cu Martorii lui Iehova în timp ce-şi făcea studiile în Franţa. El era decepţionat de situaţia din lume şi de atitudinea oamenilor. A aderat la francmasonerie, dar nu a găsit răspunsuri la întrebările care îl frământau. Se gândea mereu că adevărul trebuie să existe undeva şi era hotărât să-l caute. Legăturile sale cu Martorii lui Iehova l-au convins că îl găsise. După ce s-a întors în Guyana Franceză, a luat legătura cu Michel Valard şi, spre marea lui bucurie, a aflat că o Sală a Regatului era chiar în apropierea casei lui. El s-a botezat în 1964, iar soţia lui, anul următor. A progresat rapid. În congregaţie era mare nevoie de fraţi capabili şi disponibili, aşadar, doar un an mai târziu a fost numit slujitor al congregaţiei. El a ajutat la formarea multor congregaţii. În prezent, slujeşte ca membru al comitetului filialei.

Ajutor pentru vestitorii izolaţi

Congregaţia din Cayenne era în creştere, dar vestitorii nu şi-au limitat eforturile la teritoriul lor local. La sfârşit de săptămână, fraţii din Cayenne făceau mereu vizite pentru a ajuta micile grupe de vestitori izolaţi din Saint-Laurent, Mana şi Iracoubo. Programul acestor călătorii era încărcat. Mai întâi mergeau cu maşina de-a lungul coastei, din Cayenne în Saint Laurent, localitate situată la graniţa cu Surinamul. Sâmbătă, la ora 18.00 se ţinea o întrunire care includea o cuvântare publică şi studiul Turnului de veghere. Noaptea dormeau acolo, iar apoi o luau spre nord la Mana, unde începeau întrunirea la ora 8.00. La întoarcere, prânzeau pe drum, după care se opreau la Iracoubo pentru a ţine acelaşi program la ora 15.00. Apoi se îndreptau spre Cayenne.

Acestea erau sfârşituri de săptămână maraton, dar ele au lăsat amintiri de neuitat. Călătoria însemna parcurgerea de fiecare dată a 250 de kilometri. Drumurile erau pline de noroi roşu şi de gropi. După o ploaie tropicală, drumul era inundat, iar apa de 1 metru. Fraţii erau nevoiţi să aştepte câteva ore pentru ca apele să se retragă înainte de a-şi putea continua drumul. Maşinile trebuiau să meargă în coloană de cinci sau şase fiindcă gropile erau atât de adânci, încât deseori fraţii rămâneau blocaţi în drum. În astfel de situaţii, trebuiau să taie copaci din pădure şi să le pună trunchiurile peste gropi. Apoi, toţi împingeau maşinile de partea cealaltă a gropii. Prima maşină care trecea peste o groapă mare ajuta la tractarea celorlalte. Apăreau întârzieri şi pentru că fraţii trebuiau să aştepte feriboturile la Kouru şi la Mana. În acest interval, deşi erau atacaţi de mulţi ţânţari, fraţii le ofereau reviste trecătorilor.

Grupele izolate de vestitori au fost foarte încurajate de aceste vizite, iar exprimările lor de recunoştinţă compensau din plin problemele întâmpinate pe drum. Foloasele nu erau unilaterale. Şi fraţii din Cayenne au fost foarte încurajaţi de ospitalitatea şi zelul demonstrat de fratele şi sora van Pardo, de sora Fantan, sora Barthebin şi de sora Defreitas. Mai târziu, fratele şi sora Fléreau din Guadelupa au fost trimişi ca pionieri speciali în această zonă, unde au făcut o lucrare excelentă cultivând interesul manifestat. Ca să-şi îndeplinească misiunea încredinţată de Isus de a ‘face discipoli din oameni ai tuturor naţiunilor’, Martorii lui Iehova nu i-au neglijat pe cei din Guyana Franceză. — Mat. 28:19.

Lucrarea progresează încet, dar sigur

În 1970, în congregaţia Cayenne existau 129 de vestitori, iar în Saint-Laurent şi în Kouru activau câteva grupe izolate. Deşi puţini, Martorii lui Iehova deveniseră bine cunoscuţi în ţară. Însă progresul era lent. A trebuit să treacă încă zece ani înainte ca numărul proclamatorilor Regatului să se dubleze.

Progresul spiritual a fost împiedicat pentru că unora le era greu să accepte sfatul Bibliei cu privire la excludere şi căinţă. În mijlocul vestitorilor au apărut sciziuni. Unii au susţinut deciziile luate de corpul de bătrâni, alţii nu. Au venit supraveghetori itineranţi din Guadelupa pentru a analiza cu fraţii instrucţiunile din partea Corpului de Guvernare referitoare la această problemă. Au progresat numai cei ce au acceptat îndrumarea venită prin intermediul canalului folosit de Iehova.

Un alt factor care a influenţat spiritul vestitorilor a fost atitudinea oamenilor faţă de lucrarea noastră de predicare din Cayenne. Biserica Catolică avea o influenţă foarte mare. Clerul îi dispreţuia pe Martori şi îi întărâta pe oameni împotriva lor. Această atitudine nu i-a descurajat însă pe fraţi. De fapt, zelul lor a provocat mare vâlvă în oraş. Când nu li se deschidea uşa, Martorii mergeau în spatele caselor şi-i căutau pe cei care se aflau probabil în curtea din spate. Unii fraţi se angajau în discuţii aprinse despre Sabat cu adventiştii şi despre focul iadului şi nemurirea sufletului cu evangheliştii, discuţii care puteau ţine de dimineaţa până seara!

David Moreau, care venise din Martinica pentru a sluji ca supraveghetor de circumscripţie, îşi aminteşte una dintre aceste discuţii. „Vorbeam cu un tânăr când un pastor al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea a venit şi a intervenit în discuţie. El a insistat să discutăm despre Sabat. Virgo, fratele nostru, a spus că a venit să vorbească despre Regatul lui Dumnezeu, dar oricum, discuţia a ajuns, în cele din urmă, tot la Sabat. Pastorul a declarat: «Sabatul este de la Dumnezeu. Chiar şi în Paradisul care va veni vom ţine Sabatul!» El a citat Isaia 66:23: «Şi de la lună nouă la lună nouă, de la sabat la sabat, orice făptură va veni să se închine înaintea Mea, zice DOMNUL». Atunci, fratele Virgo l-a întrebat pe pastor: «Deci, potrivit acestui verset, ce a fost miercurea trecută?» Pastorul, transpirând abundent, a încercat să dea câteva răspunsuri, dar nu a reuşit să facă legătura dintre ultima miercuri şi verset. «A fost lună nouă, domnule! Deci, ascultaţi-mă! Dumneavoastră respectaţi Sabatul, dar aţi uitat de luna nouă! Astfel, scoateţi mai mult decât o literă din Biblie»“. Mai târziu, Virgo i-a spus lui David: „Niciodată nu plec în minister fără să mă uit mai întâi în calendar să văd când este lună nouă, pentru a şti ce să spun în cazul în care întâlnesc un adventist“.

Deşi fraţii deveniseră foarte abili în apărarea convingerilor lor, unii se concentrau mai mult să câştige disputele decât să-i caute pe cei asemănători oilor. Pentru a depune o mărturie eficientă, era nevoie de instruire, iar Iehova a furnizat ajutorul necesar.

Misionarii deschid noi teritorii

La sfârşitul anilor ’70, în Guyana Franceză au început să sosească misionari instruiţi la Şcoala Galaad, precum şi pionieri din Franţa, care au fost repartizaţi direct ca misionari. A început importanta lucrare de instruire şi de întărire a congregaţiilor. Fraţii au fost învăţaţi cum să depună mărturie cu mai mult tact şi într-un mod mai eficient. Misionarii au fost în fruntea lucrării de predicare efectuate în rândul grupurilor lingvistice din ţară. Nu după mult timp, fraţii le-au urmat exemplul şi au început să înveţe engleza, portugheza, sranantongo şi galibi, o limbă amerindiană. În prezent, Biroul filialei din Guyana Franceză furnizează literatură pentru a fi distribuită în 18 limbi.

În aprilie 1991, Jonadab Laaland şi soţia lui, absolvenţi ai Şcolii Galaad care slujeau în Noua Caledonie, au fost repartizaţi în zona Kourou pentru a întări congregaţia de acolo. Tatăl lui Jonadab, Olga Laaland, a fost unul dintre cei care au semănat primele seminţe ale adevărului biblic în Guyana Franceză. În prezent, peste 280 de vestitori îl laudă pe Iehova în Kourou.

Misionarii au fost primii care au depus eforturi pentru a deschide noi teritorii, îndeosebi în zonele din interiorul ţării unde este mai greu de ajuns. Ei au rămas neclintiţi chiar şi în faţa pericolului de a fi expuşi unor boli tropicale, cum ar fi malaria, a fricii de a nu se întâlni cu şerpi, a repulsiei provocate de roiurile de insecte, a temerii de a călători pe râuri învolburate şi de a trece peste praguri periculoase pentru a ajunge la satele izolate şi a primejdiei de a înfrunta ploile torenţiale.

Elie şi Lucette Régalade au făcut o lucrare excelentă în Cayenne şi în Saint-Laurent. Anterior ei predicaseră şi în teritorii nelucrate aflate de-a lungul cursului superior al râului Maroni, la graniţa de vest a ţării. Ei au făcut o expediţie de trei săptămâni împreună cu un mic grup de fraţi prin toate satele situate de-a lungul râului, de la Saint Laurent până la Maripasoula. Această călătorie a trebuit să fie întreruptă pentru ca o persoană din grup, care se îmbolnăvise grav de malarie, să poată fi tratată în Saint-Laurent. În interiorul ţării, campania de predicare a fost efectuată în continuare, iar oamenii de acolo au putut auzi vestea bună.

Pentru a ajunge în Saint-Élie, un sat înfiinţat de căutătorii de aur în secolul al XIX-lea, trebuia făcută o călătorie de şapte ore cu canoea de la coastă, prin centrul ţării, de-a lungul râului Sinnamary. După aceea, urma un drum de două zile pe jos, prin junglă, cu un bagaj mare în spate. Toţi cei care depuneau mărturie acolo trebuiau să-şi aducă hrană suficientă pentru trei zile şi o cantitate mare de publicaţii. Noaptea trebuiau să facă un foc pentru a ţine la distanţă animalele şi, după cât se pare, aveau nevoie şi de un hamac în care să doarmă. Dar ce bucurie a fost pentru doi misionari trimişi din Franţa, Eric Couzinet şi Michel Bouquet, să facă această călătorie şi să le depună o mărturie temeinică celor 150 de locuitori. Douăzeci de persoane au asistat la cuvântarea cu diapozitive care a fost ţinută în timpul şederii celor doi misionari.

Printre aceşti oameni, fraţii au găsit-o pe Fanélie, care căuta îndrumare spirituală. Ea fusese înainte romano-catolică, dar, de curând, li se alăturase adventiştilor. Nimeni din religia ei nu o vizitase vreodată în Saint-Élie. Ea încercase să facă, prin corespondenţă, cursuri biblice, dar nu primise niciodată un răspuns. Când i-a întâlnit pe Martori, şi-a dat seama că numai ei făceau eforturi pentru a-i vizita pe oameni în astfel de locuri izolate cum este Saint-Élie. Timp de o săptămână, Fanélie a studiat cu fraţii în fiecare zi. La scurt timp după aceea, s-a mutat, pentru şase luni, într-un oraş mai mare. Pe parcursul acelei perioade, ea a studiat de trei ori pe săptămână. Când s-a întors în sat, era deja o vestitoare nebotezată. În timp ce Fanélie trebuia să se îngrijească de soţul ei, care nu era Martor, şi de cei cinci copii ai săi, zelul ei pentru a adevăr a îndemnat-o să petreacă peste 40 de ore în fiecare lună depunându-le mărturie altora. De asemenea, ea a ajutat şi la organizarea întrunirilor ţinute cu persoanele interesate. La Comemorare, pentru care ea făcuse pregătirile, au asistat 40 de persoane. Apoi, Fanélie s-a mutat spre zona de coastă şi continuă să fie activă în minister. Ea se bucură că una dintre fiicele sale s-a botezat şi că soţul ei studiază.

Kaw, Ouanary şi Favar, aflate în partea de est a ţării, sunt alte localităţi în care primii veniţi au fost misionarii. Fratele Couzinet îşi aminteşte bine de primul lui tur de predicare în acele locuri, pe care l-a făcut împreună cu câţiva Martori locali în 1987. Ei au luat feribotul, după care au călătorit cu maşina vreo 40 de kilometri, pe un drum plin de noroi roşu, până ce au ajuns la o mlaştină. Când au oprit maşina, au auzit nişte răgete înfricoşătoare. S-a gândit că erau nişte jaguari gata de atac. Dar fraţii care călătoreau cu fratele Couzinet l-au asigurat că era vorba doar de nişte maimuţe urlătoare deranjate de sosirea lor. Ei au întâlnit un cuplu care era în căutarea adevărului. Acest cuplu s-a mutat în Cayenne, a progresat până la botez, iar acum slujeşte în teritoriul de limbă portugheză din Guyana Franceză.

Treptat, au fost vizitate multe alte teritorii izolate. Grand Santi, Papaïchton şi Saül sunt unele dintre aceste locuri unde s-au făcut simţite rezultatele primelor vizite ale misionarilor. Majoritatea teritoriilor care în trecut nu erau lucrate sunt vizitate în prezent cu regularitate de vestitorii Regatului.

Predicând în Maripasoula

Încă din 1963, mesajul despre Regat a ajuns în Maripasoula, un sat bine cunoscut, situat pe cursul superior al râului Maroni. Adrien Jean-Marie, care pe atunci studia Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia să meargă acolo de trei ori pe an în interes de afaceri. El era plin de entuziasm faţă de adevăr, aşadar se folosea de această ocazie ca să depună o mărturie temeinică şi să lase în urma lui o mulţime de publicaţii biblice.

Deşi în Maripasoula se mai depusese mărturie, era dificil să se comunice cu localnicii vorbitori de limbă sranantongo. Cunoscută de localnici ca Taki-Taki, sranantongo are la bază limba engleză şi conţine cuvinte din limbile olandeză, franceză, portugheză şi din diferite limbi vorbite în Africa şi India. Filiala din Surinam a trimis la Maripasoula pionieri speciali vorbitori de limbă sranantongo pentru perioade de trei până la şase luni, dar populaţia a reacţionat negativ. În cele din urmă, fraţii au fost alungaţi din sat sub pretextul că erau străini veniţi din Surinam. Principalul motiv era însă faptul că erau Martori ai lui Iehova.

Cornélis şi Hélène Linguet au fost trimişi acolo ca pionieri speciali în 1992. Deoarece cunoşteau limba sranantongo, le era mult mai uşor în lucrarea de predicare, şi fiind de naţionalitate franceză, au fost acceptaţi mult mai uşor de oameni. Timp de trei zile pe săptămână predicau în Maripasoula, iar următoarele trei zile depuneau mărturie în Papaïchton, un sat situat la o distanţă de o oră de mers cu canoea. La început ţineau întrunirile în locuinţa lor din Maripasoula. După doi ani, la Comemorare au asistat opt persoane. Dar ei au perseverat în acest teritoriu izolat. Iubirea faţă de oameni i-a ajutat să facă faţă multor probleme. În cele din urmă, răbdarea lor a fost răsplătită şi s-au format două congregaţii.

O persoană care a reacţionat la mesajul Bibliei este Antoine Tafanier, privit ca un membru important al comunităţii pentru că este rudă apropiată cu Gran Man, autoritatea supremă în această comunitate animistă. Tafanier avea două concubine, situaţie obişnuită în localităţile situate de-a lungul râului. Aşadar, când a luat poziţie de partea adevărului, Tafanier trebuia să facă schimbări în viaţă: fie să se căsătorească cu una dintre cele două femei, fie să rămână celibatar. Cele două femei, locuind în case separate şi ştiind el o va alege doar pe una dintre ele, s-au certat foarte tare. În prezent, Antoine Tafanier este un Martor botezat fericit care îi slujeşte lui Iehova alături de o singură soţie. Dar ce s-a întâmplat cu cealaltă femeie? După un timp, a început şi ea să studieze Biblia, iar acum este o slujitoare botezată a lui Iehova.

În zonă, aprecierea pentru Martorii lui Iehova a crescut. O asociaţie locală le-a pus la dispoziţie pentru trei ani un loc de întrunire, fără a le pretinde chirie. Când a sosit timpul pentru a se construi o Sală a Regatului, jumătate din cantitatea de tablă galvanizată a fost donată de aceşti simpatizanţi. O altă asociaţie locală, care răspundea de postul de televiziune, a transmis cele cinci videocasete ale Societăţii Watch Tower disponibile la acel moment. Sătenii au apreciat îndeosebi videocaseta Martorii lui Iehova —Organizaţia care poartă acest nume.

Acum existau Martori în această zonă în care oamenii fuseseră ostili predicării. În 1993 existau Săli ale Regatului atât în Maripasoula, cât şi în Papaïchton, iar oamenii care locuiau de-a lungul râului Maroni aveau ocazia să audă cu regularitate mesajul despre Regat.

De-a lungul râului Oyapock

Ce s-a realizat de-a lungul graniţei de est a ţării, între Guyana Franceză şi Brazilia, unde curge râul Oyapock? În 1973, Adrian Jean-Marie a depus o mărturie temeinică în oraşul Saint Georges. Prima lui vizită a durat trei zile. Pe parcursul aceluiaşi an el s-a întors de două ori şi a reuşit să organizeze o întrunire biblică la care au asistat 20 de persoane. Câteva studii au fost iniţiate prin corespondenţă, dar această metodă nu a fost prea bună pentru că cei care studiau Biblia nu erau obişnuiţi să scrie scrisori. Fratele Jean-Marie a găsit persoane interesate de mesajul biblic şi în Tampac, un sat de bush negro situat pe malurile aceluiaşi râu.

Zece ani mai târziu, în 1983, Etiennise Mandé şi Jacqueline Lafiteau au fost trimise să continue lucrarea de predicare şi să ajute persoanele interesate din această zonă izolată. Când era posibil, la sfârşit de săptămână, fraţii din Cayenne mergeau cu avionul la Saint Georges şi le ajutau pe aceste surori participând la ministerul de teren şi ţinând cuvântări publice. Totuşi a fost nevoie de multă răbdare înainte să apară roadele. Iată ce îşi aminteşte sora Mandé: „Am început câteva studii biblice. Dar nu după mult timp, preotul local a început să se opună lucrării. Unii spuneau: «Preotul ne-a spus să nu-i ascultăm pe Martori şi să nu-i primim în casele noastre pentru că sunt agenţii Diavolului». Unele persoane interesate au întrerupt studiul“. Totuşi, perseverenţa a dat rezultate.

Michel Bouquet şi Richard Rose, un pionier special, au participat şi ei la cultivarea interesului faţă de adevăr manifestat în zona respectivă. În Saint Georges, au depus multă mărturie, dar începând din 1989, li s-a repartizat teritoriul aflat în afara oraşului. Recent, fratele Rose şi soţia lui au avut privilegiul de a fi primii pionieri din Guyana Franceză care au urmat cursurile Şcolii Galaad. În prezent, ei slujesc în Haiti.

Odată puse bazele lucrării de predicare pe malul râului Oyapock din Guyana Franceză, s-au făcut pregătiri pentru a se lucra un mic teritoriu de pe malul celălalt al râului, în Brazilia. Oraşul Oiapoque are 10 000 de locuitori şi se află la o distanţă de 20 de minute cu canoea de Saint Georges. După puţin timp, fraţii şi-au dat seama că oamenii de acolo manifestau mai mult interes decât cei din Saint Georges şi de aceea s-au concentrat asupra acelui teritoriu. Iată ce îşi aminteşte fratele Moreau: „Obişnuiam să rămânem peste noapte în spatele unui magazin. Nu era uşor în aceste condiţii, chiar dacă o femeie amabilă care îşi spunea «soră» ne oferea un loc de dormit şi un butoi de apă ca să ne spălăm. Pionierii locali tineri au râs când soţia mea, Marylène, s-a plâns că apa mirosea urât. Toţi s-au spălat pe întuneric în curtea din spate şi s-au dus la culcare. În dimineaţa următoare însă, am descoperit cu groază că un şobolan de dimensiuni mari se înecase în butoiul cu apă şi ieşise la suprafaţă“. Dar acest lucru nu a umbrit bucuria pe care o aveau aceşti fraţi în urma experienţelor excelente din minister.

În acest oraş, Oiapoque, fratele Bouquet a luat iniţiativa şi a cumpărat un teren. El şi fratele Rose, împreună cu alţi pionieri şi fraţi din Cayenne au lucrat pentru a construi o Sală a Regatului cu 80 de locuri, care să includă şi un apartament.

În anii ’90, un cuplu de pionieri speciali, familia Da Costa, a sosit în Oiapoque pentru a oferi ajutor. Ei erau hotărâţi să viziteze toate şcolile şi să le ofere directorilor cartea practică Tinerii se întreabă — Răspunsuri practice. De asemenea, ei cereau permisiunea de a oferi această carte tuturor elevilor. Această permisiune le-a fost acordată. După ce au auzit ce conţine cartea, toţi elevii şi profesorii au cerut câte un exemplar. Pionierii au distribuit 250 de cărţi.

Iată ce spune fratele da Costa: „Am avut o discuţie excelentă cu comandantul taberei militare locale şi i-am oferit un exemplar al cărţii Cunoştinţa care conduce la viaţă veşnică. El l-a acceptat şi ne-a cerut să-l ajutăm să rezolve problema beţiei şi a imoralităţii soldaţilor din tabăra militară. Ne-am oferit să le ţinem soldaţilor o cuvântare. Lui i-a plăcut această idee şi a promis că săptămâna următoare va fi prezent un mic grup de soldaţi. Când am venit să ţinem cuvântarea, ne aşteptau 140 de soldaţi. Toţi au fost foarte atenţi la ceea ce se spunea. Am distribuit 70 de reviste; nu mai aveam altele cu noi deoarece nu ne aşteptam să avem un auditoriu atât de mare. Acest program a continuat timp de mai multe săptămâni. Pentru că aceşti soldaţi nu rămâneau mult timp în acelaşi loc, am pierdut legătura cu majoritatea dintre ei“. Însă mulţi au reacţionat favorabil la ajutorul acordat.

O tânără pe nume Rosa studiase Biblia cu Martorii în Brazilia, dar vestea bună nu o mişcase suficient de mult. Când a auzit de posibilitatea de a face mulţi bani lucrând în minele de aur din Guyana Franceză, şi-a părăsit apartamentul, a abandonat studiul biblic şi a venit în Oiapoque cu intenţia de a intra ilegal în Guyana Franceză. Bineînţeles că faptul de a trăi printre bărbaţi la o mină de aur din mijlocul pădurii nu ar conferi siguranţă unei femei. Înainte de a pleca la mină, o soră din Oiapoque, îngrijorată de această problemă, a ajutat-o să-şi analizeze din nou situaţia. Ea a fost profund mişcată de sfatul Bibliei din Matei 6:25–34 şi şi-a schimbat planurile. Rosa şi-a dedicat viaţa lui Iehova şi s-a întors acasă. Ea şi soţul ei au fost câţiva ani separaţi, dar acum sunt din nou împreună.

În prezent, în Oiapoque există o congregaţie de 25 de vestitori. Eforturile celor cinci vestitori din Saint Georges au dat şi ele roade. Primul locuitor din Saint Georges care a luat poziţie de partea adevărului a fost Jean René Mathurin. Astăzi el serveşte ca slujitor ministerial, iar soţia lui ca pionieră regulară.

Congrese pline de bucurie

În timpurile biblice, închinătorii lui Iehova au fost instruiţi să se întrunească cu regularitate în vederea închinării (Deut. 16:1–17). În mod asemănător, congresele au constituit evenimente importante pentru închinătorii lui Iehova din Guyana Franceză. Chiar şi atunci când vestitorii erau puţini la număr, ei nu s-au sfiit să accepte responsabilitatea de a organiza congrese. Iată ce relatează un frate: „În anii ’60, congresele noastre de district durau opt zile. Erau jucate patru drame biblice. Actorii trebuiau să-şi înveţe rolurile pe de rost şi cei câţiva vestitori trebuiau să lucreze din greu. Din fericire, un mare număr de fraţi din Martinica şi din Guadelupa obişnuiau să vină ca să ne ajute la congrese“. Fraţii au apreciat foarte mult prezenţa lor. Mulţi îşi amintesc cu plăcere de zilele când aproape toţi fraţii locali mergeau la aeroport pentru a-i întâmpina pe delegaţii care soseau din Martinica şi Guadelupa.

Aceste întruniri erau într-adevăr ocazii de bucurie. Fiecare congres era un banchet spiritual, iar fraţii se simţeau la fel ca israeliţii cărora Iehova le-a spus: „Să vă bucuraţi înaintea DOMNULUI, Dumnezeului vostru“. — Lev. 23:40.

Fraţii cu mai multă experienţă erau foarte ocupaţi. Ei au organizat congresul, au ţinut cuvântări şi deseori au jucat în mai multe drame. Nu era ceva neobişnuit ca un frate să aibă roluri în câte trei drame şi să ţină şi cinci sau şase cuvântări.

Faptul că era pregătită şi servită multă mâncare pentru prânz însemna o muncă în plus. Uneori meniul includea carne de porc, de şopârlă, de aguti, de broască ţestoasă şi de tatu. În unele cazuri, fraţii trebuiau să vâneze sau să pescuiască în timpul congresului pentru a obţine această hrană.

Întotdeauna era greu să se găsească locuri de întrunire. La început era folosită locuinţa lui Valard. Fraţii au construit în curte baracă pe care, în fiecare an o măreau pentru a adăposti auditoriul din ce în ce mai numeros. Totuşi, când în auditoriu ajunseseră să fie peste 200 de persoane, a fost necesar să se caute un loc mai mare. La început, singurele locuri de închiriat erau terenurile de handbal şi de baschet. Fraţii construiau o scenă şi le cereau participanţilor la congres să-şi aducă propriile scaune. Nu era uşor, dar fraţii manifestau o atitudine pozitivă. Cei tineri le ofereau întotdeauna locurile lor celor în vârstă, chiar dacă acest lucru însemna să stea în picioare toată ziua.

Timp de mai mulţi ani, pentru congrese s-au închiriat săli de dans. Când se termina sesiunea de sâmbătă, fraţii trebuiau să părăsească repede sala, deoarece soseau muzicanţii care se pregăteau pentru programul de dans ce dura toată noaptea. Dimineaţa devreme, fraţii se întorceau să cureţe sala şi să o pregătească pentru sesiunea de duminică dimineaţa. Bineînţeles, acesta nu era locul pe care oamenii, în general, l-ar fi putut considera cel mai potrivit pentru o întrunire religioasă. Când s-au întrunit în Guyana Palace, în Au Soleil Levant şi Au Canari, fraţii au fost ridiculizaţi de oamenii din teritoriu. Odată cu trecerea timpului însă, nici aceste locuri nu mai erau suficient de încăpătoare pentru a găzdui numărul din ce în ce mai mare de oameni care asistau la congrese.

În cele din urmă, fraţii s-au decis să construiască propria lor Sală de Congrese, urmând modelul Sălilor de Congrese din Martinica şi Guadelupa. Aceasta avea o structură metalică uşor de demontat, cu un acoperiş din tablă galvanizată, şi era suficient de mare pentru a găzdui aproximativ o mie de oameni. Următorul pas a fost găsirea unui teren unde să se poată ridica această Sală de Congrese. Jean-Daniel Michotte a pus la dispoziţie o parte din pământul său. Fraţii au folosit această sală timp de mai mulţi ani.

Un proiect de construcţie extraordinar

Pe măsură ce interesul faţă de adevăr creştea, era necesară şi o Sală de Congrese mai încăpătoare. Fraţii au început să caute un teren suficient de mare pentru a construi o sală cu o capacitate de 2 000 de locuri. Doar după câţiva ani au găsit, la un preţ avantajos, un teren de trei hectare situat într-o zonă convenabilă. Întrucât fraţii locali nu aveau experienţă în proiectare şi în construcţii, s-a solicitat ajutorul Filialei din Franţa. Proiectul era într-adevăr extraordinar. El a fost executat în 1993. În doar opt săptămâni s-au construit cinci Săli ale Regatului, o Sală de Congrese pe o suprafaţă de 2 000 de metri pătraţi, trei apartamente pentru pionierii speciali şi trei case de misionari.

O mare parte a materialelor a fost adusă din Franţa în 32 de containere mari. Încărcătura conţinea tractoare, autobuze, blocuri ceramice, tablă galvanizată şi alte materiale de construcţie, precum şi o mare cantitate de alimente. Comitetele Regionale de Construcţii din Franţa care au participat la proiect au lucrat din greu.

Pe parcursul construcţiei, aproximativ 800 de fraţi şi surori au venit din Franţa pe cheltuiala lor pentru a lucra împreună cu cei 500 de surori şi fraţi locali, pe patru şantiere. Deoarece distanţa dintre şantierul cel mai vestic şi şantierul cel mai estic era de 250 de kilometri, era necesară o bună comunicare. Pe parcursul unei perioade de două luni, fraţii din Franţa au venit pe rând — când veneau unii, plecau ceilalţi —, iar la un moment dat existau 500 de fraţi francezi care lucrau alături de 422 de Martori locali. Cazarea tuturor acestor lucrători a fost o sarcină grea. Multe familii locale au găzduit câte doi sau trei lucrători francezi; nimeni nu a stat la hotel. Trebuia asigurat şi transportul lucrătorilor. Iată ce relatează un frate: „Înainte de a merge la serviciu, făceam un ocol şi lăsam câţiva lucrători la şantier, iar după ce terminam munca, îi luam înapoi. Am făcut tot ce am putut pentru ca lucrătorii să se simtă bine“.

Deşi cei mai mulţi lucrau la Sala de Congrese din Matoury (care era proiectată să aibă şi o Sală a Regatului), alţii erau în Sinnamary pentru a construi o Sală a Regatului şi o casă de misionari mai mică. În Mana, se construia o altă Sală a Regatului, şi încă o casă de misionari. În sectorul sranantongo din Mana se construia o Sală a Regatului cu un apartament pentru pionierii speciali. În Saint-Laurent se construia o sală cu o capacitate de 330 de locuri şi o casă de misionari pentru şase persoane. Acolo se întrunesc două congregaţii. Această Sală a Regatului este folosită pentru congresele în limba sranantongo, la care asistenţa ajunge până la 600 de persoane.

După ce au participat la îndeplinirea acestei sarcini uriaşe în domeniul construcţiilor, câţiva fraţi francezi au decis să se stabilească în Guyana Franceză. Ei au constituit o binecuvântare pentru congregaţii nu numai datorită aptitudinilor pe care le au în domeniul construcţiilor, dar şi datorită activităţii lor ca bătrâni, slujitori ministeriali şi membri ai comitetelor de construcţie. Mai târziu, unii au participat la construirea noii filiale.

Este nevoie de un Birou de filială

Biroul filialei din Guyana Franceză a început să funcţioneze în 1990 într-o casă închiriată din Montjoly, un oraş din apropierea capitalei. David Moreau a fost numit să slujească în calitate de coordonator al comitetului filialei. El avusese multe responsabilităţi în Guyana Franceză pe timpul când slujea în Martinica, repartiţia primită la absolvirea Şcolii Galaad în 1981. Din comitetul filialei mai făceau parte Jean-Daniel Michotte, Paul Chong Wing şi Eric Couzinet. Mai târziu, Christian Belotti a fost repartizat să slujească alături de ei. Congregaţiile au apreciat foarte mult îndrumarea primită pe plan local prin intermediul unor fraţi maturi care le cunoşteau necesităţile.

Când s-a înfiinţat Filiala, în ţară proporţia era de un vestitor la 173 de persoane. Dintre cei 660 de vestitori, 14 erau misionari repartizaţi în diferite părţi ale ţării. Creşterea continuă a numărului de vestitori — în unii ani cu 18 la sută — i-a determinat pe fraţi să caute o clădire mai bună pentru Filială. În 1992, Filiala a fost mutată la Matoury, situat în apropiere de Cayenne. Apoi, în 1995, Corpul de Guvernare a aprobat construirea unei clădiri mai potrivite necesităţilor nou apărute. Au fost necesari doi ani de muncă pentru ca noul complex să devină realitate. Ce sursă mare de bucurie a fost acesta pentru fraţi şi ce mărturie excelentă s-a depus!

Problemele din minister

Predicarea veştii bune în această ţară pretinde eforturi mari, precum şi sacrificii şi iubire. Cei care cercetează în mod sincer Biblia observă acest lucru. O femeie i-a spus Martorei care studia cu ea: „Simt cu adevărat iubirea şi devotamentul pe care îl aveţi faţă de mine. Timp de câteva luni, chiar şi pe ploaie aţi venit cu regularitate să mă învăţaţi despre vestea bună. De aceea, şi eu voi veni în fiecare duminică la întrunirile voastre“. Ea a venit la întruniri, aducându-le şi pe unele dintre cunoştinţele ei.

Uneori, pentru a ajunge la locul unde conduc un studiu, vestitorii trebuie să treacă pe un trunchi de copac pus peste un şanţ. Acest lucru este mai dificil când trunchiul începe să se legene. Odată, în timp ce mergea înaintea unei surori pioniere, cu mâinile ridicate pentru a-şi păstra echilibrul, David Moreau a auzit în spatele lui căzând ceva în apă. Sora s-a urcat curajoasă înapoi pe trunchi, iar când a ajuns la destinaţie, s-a spălat şi a condus studiul biblic ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Altă dată, fratele Bouquet a sosit într-un sat cu canoea în perioada refluxului, când apa oceanului se retrăsese, iar malul râului era plin de noroi. În timp ce mergea spre sat, s-a afundat în noroi până la genunchi. După ce a mai înaintat 25 de metri, a ajuns în cele din urmă pe uscat. Sătenii amabili i-au dat apă să se spele pe picioare; apoi el şi-a început lucrarea.

Faptul de a lua legătura cu amerindienii este greu nu numai pentru că satele sunt izolate şi se vorbesc mai multe limbi. În efortul de a ocroti aceste teritorii de extinderea nedorită a civilizaţiei, guvernul a îngrădit accesul oamenilor în aceste zone. Aşadar, predicarea sistematică în aceste sate este interzisă. Cu toate acestea, când amerindienii vizitează satele învecinate pentru a-şi cumpăra cele necesare, Martorii lui Iehova încearcă să le împărtăşească speranţa minunată de a trăi într-o lume fără boli, precum malaria care face multe victime în această zonă.

Pentru unii, faptul de a fi prezenţi la o oră fixă într-un anumit loc şi de a asista la întruniri la o anumită oră înseamnă o schimbare majoră în gândirea lor. În urmă cu 30 de ani, indigenii nu purtau niciodată ceasuri şi nimeni nu se grăbea. Faptul de a veni la timp la întruniri era o concepţie nouă. O soră era bucuroasă că a ajuns în timpul rugăciunii, dar apoi şi-a dat seama că era rugăciunea de încheiere! Cu o altă ocazie, un misionar care predica în Saint Georges l-a întrebat pe un bărbat dacă satul Régina era departe. Bărbatul a răspuns: „Nu este departe“. „În cât timp ajung acolo?“ a întrebat el. „Sunt necesare numai nouă zile de mers pe jos.“ Această noţiune a timpului explică de ce unii, cărora le place adevărul, amână să ia decizia de a-l sluji pe Dumnezeu.

Unii au avut de ales între legile tribale şi principiile biblice referitoare la viaţa de familie. Uneori, decizia lor de a umbla pe căile lui Iehova a stârnit furia şefului de trib. Într-un sat, pionierul special şi soţia lui care slujeau în acea zonă au fost condamnaţi la moarte de şeful tribului. Pentru a scăpa de execuţie, ei au fugit din sat, iar apoi au fost repartizaţi într-un alt teritoriu aflat la 300 de kilometri depărtare.

În pofida acestor dificultăţi, oameni din toate mediile şi de toate categoriile răspund la invitaţia: „Oricine vrea, să ia apa vieţii gratis“ (Rev. 22:17). Anul trecut, s-a înregistrat un nou record de 1 500 de vestitori care au participat la predicarea veştii bune în Guyana Franceză. În medie, se conduc 2 288 de studii biblice. La 19 aprilie, la Comemorarea morţii lui Cristos au asistat 5 293 de persoane. Ne rugăm fierbinte ca mult mai mulţi să-şi însuşească adevărul, devenind astfel discipoli adevăraţi ai lui Isus Cristos.

[Fotografii pe toată pagina 224]

[Legenda fotografiei de la pagina 228]

Olga Laaland

[Legenda fotografiei de la pagina 230]

De la stânga la dreapta: Christian Bonecaze şi Xavier Noll

[Legenda fotografiilor de la pagina 234]

Michel şi Jeanne Valard

[Legenda fotografiei de la pagina 237]

Constance şi Edmogène Fléreau

[Legenda fotografiilor de la pagina 238]

1) O cărare prin pădurea tropicală; 2) Eric Couzinet şi Michel Bouquet cu provizii; 3) Un sat de amerindieni

[Legenda fotografiei de la pagina 241]

Elie şi Lucette Régalade

[Legenda fotografiilor de la pagina 251]

Un proiect de construcţie internaţional, de opt săptămâni: 1) O Sală de Congrese în Matoury; două Săli ale Regatului şi alte anexe în 2) şi 3) Mana; 4) Saint Laurent şi 5) Sinnamary; 6) Martorii din Guyana Franceză lucrează împreună cu sute de fraţi din Franţa

[Legenda fotografiilor de la paginile 252, 253]

Biroul filialei şi Betelul din Guyana Franceză, cu comitetul filialei (de la stânga la dreapta): Paul Chong Wing, David Moreau, Jean-Daniel Michotte, Eric Couzinet