Guyana

Guyana, sau „Ţara apelor“, este o ţară din America de Sud, a cărei frontieră se află la o distanţă de numai 130 de kilometri nord de Ecuator. Acest nume este cum nu se poate mai potrivit, deoarece mai bine de 40 de râuri cu nenumăraţii lor afluenţi brăzdează pădurea tropicală şi jungla ce acoperă o mare parte a suprafeţei de 215 000 km² a Guyanei! Unele dintre aceste râuri formează frontierele Guyanei cu vecinii ei: Brazilia, Surinamul şi Venezuela. Râurile servesc şi drept căi de acces în ţară, iar satele şi fermele sunt împrăştiate de-a lungul malurilor lor. Într-adevăr, comerţul şi istoria Guyanei, inclusiv cea a Martorilor lui Iehova, au o legătură directă cu apele ei.

Patru mari râuri străbat ţara de la vest spre est: Esequibo, Demerara, Berbice şi Corantijn. Cel mai mare dintre ele, Esequibo, are o lungime de 1 000 de km, o lăţime de 30 de km la gura de vărsare şi, de-a lungul lui, se găsesc 365 de insule. Una dintre acestea, Fort Island, a fost folosită drept sediu al guvernului în timpul regimului colonial olandez. De la izvoare, din munţii aflaţi în interiorul ţării care se întind spre sud, aceste mari râuri curg spre nord, şerpuiesc prin îngusta câmpie de coastă, iar apoi se varsă în Atlantic. În drumul lor, ele dau naştere unora dintre cele mai impunătoare cascade din lume, printre care Kaieteur Falls, locul în care râul Potaro, cu o lăţime de 120 de metri, afluent al lui Esequibo, se prăbuşeşte de la 226 de metri.

Datorită numeroaselor ei puncte de atracţie turistică, Guyana este paradisul iubitorilor naturii. În apele ei îşi găsesc adăpost vidrele uriaşe de râu, caimanul-de-mlaştină şi pirarucul, sau arapaima, unul dintre cei mai mari peşti de apă dulce descoperiţi până în prezent. Aceşti giganţi carnivori care respiră pot atinge o lungime de 3 metri şi pot cântări 220 de kilograme. Jaguarul hoinăreşte în linişte prin pădurea întunecată, iar maimuţele-urlătoare ţipă prin copaci, unde sălăşluiesc peste 700 de specii de păsări, cum ar fi harpia şi multicolorii tucani şi papagali.

Guyana are aproximativ 770 000 de locuitori. Printre aceştia se numără indieni, ai căror strămoşi au venit din India ca muncitori angajaţi pe termen lung, negri, descendenţi ai sclavilor africani, amerindieni (arawak, caribi, uapichana şi warao) şi locuitori mulatri. Deşi se vorbeşte creola, limba oficială este engleza, Guyana fiind singura naţiune anglofonă din America de Sud.

Apele adevărului ajung în Guyana

În jurul anului 1900, „apa“ dătătoare de viaţă a adevărului care potoleşte setea spirituală a început să pătrundă în Guyana (Ioan 4:14). Peter Johassen, un bărbat care lucra la o exploatare forestieră de-a lungul râului Corantijn, a intrat în posesia unui exemplar al revistei Turnul de veghere al Sionului şi vestitorul prezenţei lui Cristos. El discuta subiecte din această revistă cu un anume domn Elgin, care a solicitat în scris de la Societatea Watch Tower mai multă literatură biblică, inclusiv cartea Planul divin al vârstelor. Deşi nu a ţinut ferm la adevărurile învăţate, Elgin le-a stârnit altora interesul faţă de ele. Rezultatul a fost formarea unui mic grup în oraşul New Amsterdam, situat la gura de vărsare a râului Berbice.

Prin aceeaşi perioadă, în Georgetown, capitala Guyanei, Edward Phillips a obţinut literatură publicată de Studenţii Internaţionali în Biblie, cum erau numiţi pe atunci Martorii lui Iehova. Nerăbdător să le împărtăşească şi altora cele învăţate, Phillips şi-a chemat rudele şi prietenii acasă la el pentru a purta cu regularitate discuţii biblice. În 1908, el a scris la Societatea Watch Tower şi a solicitat trimiterea unui reprezentant în Guyana, numită pe atunci Guyana Britanicăa. Patru ani mai târziu soseşte Evander Coward, care a început să prezinte discursuri biblice unor mulţimi alcătuite din sute de oameni, adunate la primăria din Georgetown şi din New Amsterdam.

Amintindu-şi de vizita lui Coward, Frederick, fiul lui Phillips, a scris: „Într-un timp foarte scurt, fratelui Coward i-a mers vestea în Georgetown, iar oamenii interesaţi, ascultând mesajul predicat de el, au început să se alăture grupului de Studenţi în Biblie. Pe atunci, analizam mai multe cărţi, printre care Planul divin al vârstelor şi Noua creaţiune. Nu după mult timp, casa a devenit neîncăpătoare, iar în 1913 am închiriat o cameră la etaj la Somerset House din Georgetown. Aici s-au ţinut întrunirile congregaţiei până în 1958“. În 1914, Edward Phillips şi-a pus din nou casa la dispoziţie, de data aceasta în vederea înfiinţării primei Filiale din Guayana. El a fost numit coordonatorul filialei şi a slujit în această calitate până la moartea sa, survenită în 1924.

În 1916 s-a dat un nou imbold lucrării de predicare prin prezentarea documentarului „Foto-drama creaţiunii“, o producţie realizată din diapozitive şi imagini filmate. Frederick a scris: „În acele vremuri ne bucuram de pace şi de prosperitate spirituală. În ziarele locale chiar erau publicate câteva dintre predicile lui Charles Russel, un Student în Biblie de seamă“.

În 1917 atmosfera din Guyana se schimbase. Ţara era în febra războiului, iar un renumit preot local îşi îndemna concetăţenii să se roage pentru britanici şi pentru aliaţii lor. Într-o scrisoare adresată presei, Coward a prezentat evenimentele mondiale în lumina profeţiilor biblice. Apoi, a ţinut la primăria din Georgetown un discurs plin de forţă intitulat „Distrugerea zidurilor Babilonului“.

Într-un raport apărut în Turnul de veghe din 1 octombrie 1983 se spunea: „Clericii se înfuriaseră atât de tare, încât au convins autorităţile locale să-l expulzeze pe fratele Coward şi să interzică unele dintre publicaţiile noastre, interdicţie care a durat până în 1922“. Cu toate acestea, mulţi oameni l-au respectat pe fratele Coward pentru mărturia lui curajoasă. De fapt, la plecarea lui, ei s-au strâns pe chei strigând: „El a fost singurul om care a predicat adevărul!“ Docherii chiar au ameninţat că vor face grevă în semn de protest faţă de expulzarea lui Coward; însă fraţii i-au sfătuit să n-o facă.

După primul război mondial, Studenţii în Biblie s-au confruntat cu o încercare mult mai subtilă care a împiedicat o vreme răspândirea adevărului despre Regat. Un fost frate, care fusese membru al personalului de conducere de la sediul mondial din Brooklyn şi care devenise apostat, a vizitat de câteva ori Guyana în efortul de a-i îndepărta de Organizaţie pe Studenţii în Biblie de acolo.

În Turnul de veghe sus-menţionat se spunea: „Un timp, Studenţii în Biblie din ţară au fost împărţiţi în trei grupuri: unul loial Organizaţiei, un grup opozant şi un grup care nu ştia ce să facă. Însă Iehova binecuvânta grupul celor loiali care, în cele din urmă, a prosperat“. Printre fraţii loiali se numărau Malcom Hall, botezat în 1915, şi Felix Powlett, botezat în 1916. Amândoi au fost slujitori zeloşi ai lui Iehova şi au trăit mai bine de 90 de ani.

În 1922, în Guyana a venit George Young de la sediul mondial pentru a-i încuraja în continuare pe fraţi; el a rămas acolo aproximativ trei luni. Felix Powlet a spus: „Era un lucrător neobosit“. Cunoştinţele sale biblice, vocea sa puternică, gesturile sale naturale şi mijloacele vizuale pe care le folosea i-au impulsionat pe numeroşi fraţi să studieze cu mai multă atenţie Cuvântul lui Dumnezeu. Pe baza rapoartelor lui Young, Turnul de veghe din 1 ianuarie 1923 vorbeşte despre „creşterea substanţială a interesului faţă de adevăr în acea parte a lumii, despre o asistenţă mai ridicată la întrunirile publice cu ocazia cărora casele-gazdă deveneau neîncăpătoare şi în urma cărora fraţii dovedeau mai mult zel şi devoţiune“. De pildă, la Somerset House asistenţa la întruniri era de 100 de persoane, chiar dacă nu existau decât 25 de vestitori ai Regatului.

În 1923, fraţii depuneau eforturi să ajungă şi la oamenii din interiorul ţării. Deseori, ei nu luau cu ei decât hamacuri şi literatură, având convingerea că oamenii ospitalieri urmau să le dea ceva de-ale gurii. Dacă cineva le oferea adăpost, ei rămâneau acolo peste noapte. Dacă nu, îşi agăţau hamacurile de crengile unui copac şi aşa îşi petreceau noaptea, deseori trebuind să ţină piept roiurilor de ţânţari. Dimineaţa următoare analizau un verset din Mana cerească zilnică, o carte publicată de organizaţia lui Iehova, iar apoi se îndreptau spre următorul sat mergând pe jos sau aşteptând să-i ia cineva cu barca.

Strădaniile de a ajunge la oamenii din zonele mai îndepărtate au continuat până la începerea celui de-al doilea război mondial când, din cauza raţionalizării benzinei, oamenii nu mai puteau călători atât de mult. În 1931, Studenţii în Biblie au adoptat oficial numele de Martorii lui Iehova. Micile grupuri de Studenţi în Biblie răspândite de-a lungul regiunii de coastă au acceptat cu mult entuziasm noul nume şi şi-au dovedit zelul intensificându-şi eforturile în minister. În ultima parte a anilor ’30, vestitorii au început să folosească fonografele, prezentând în minister cuvântări biblice înregistrate. Frederick Phillips, coordonatorul filialei din acele timpuri, a scris: „Pe atunci, în satele acelea nu existau radiouri, iar primul semn al prezenţei noastre acolo era sunetul unei melodii ce venea de la difuzoarele noastre, purtat de adierile tropicale liniştite. Apoi prezentam cuvântările înregistrate. Aproape toţi sătenii se strângeau în jurul nostru, unii îmbrăcaţi în pijamale“.

Şi posturile de radio îşi aduceau contribuţia la răspândirea veştii bune. Un post din Guyana difuza mesajul despre Regat în fiecare duminică şi miercuri. Desigur, toată această activitate nu a trecut neobservată de Satan, care a profitat de fervoarea naţionalistă din timpul celui de-al doilea război mondial pentru a pune piedici lucrării de predicare.

Al doilea război mondial şi activitatea postbelică

În 1941, în timpul celui de-al doilea război mondial, în Guyana erau activi 52 de proclamatori. În acelaşi an, revistele Turnul de veghe şi Consolare (acum Treziţi-vă!) au fost interzise. În 1944, interdicţia a fost extinsă la toată literatura publicată de poporul lui Iehova. Un raport prezentat în Turnul de veghe din 1 iulie 1946 spunea: „Martorilor lui Iehova nu li se permitea să deţină nici măcar Biblii în care nu se găseau comentarii ale Societăţii Wacth Tower şi care erau traduse de alte societăţi biblice“.

În aprilie 1946, Nathan Knorr de la sediul mondial a făcut o vizită în Guyana. El era însoţit de William Tracy, un proaspăt absolvent al Şcolii Galaad. Ei veniseră cu obiectivul de a-i încuraja pe fraţi şi de a face apel la guvern să ridice interdicţia. La o întrunire ţinută în Georgetown, fratele Knorr le-a explicat celor 180 de fraţi şi persoane interesate din auditoriu că primii discipoli ai lui Isus nu deţineau Biblii şi cărţi pe care să le folosească în minister. Însă Iehova i-a binecuvântat cu o creştere remarcabilă. De ce? Deoarece au continuat să predice. Aşadar, nu avea Dumnezeu să acţioneze în acelaşi mod în favoarea slujitorilor săi din prezent care perseverau în lucrare? Bineînţeles că da!

În acelaşi timp, fraţii au continuat să facă demersuri legale în vederea ridicării interdicţiei. De pildă, la mai puţin de un an după încheierea războiului, ei au obţinut 31 370 de semnături pentru o petiţie în vederea ridicării interdicţiei. Petiţia a fost apoi prezentată guvernului. În plus, pentru a-i informa pe locuitorii Guyanei, organizaţia lui Iehova a publicat o foaie volantă în care se explicau faptele. Titlul era următorul: „ÎN GUYANA BRITANICĂ BIBLIA A FOST INTERZISĂ — 31 000 DE PERSOANE AU SEMNAT O PETIŢIE CĂTRE GUVERNATOR în vederea restabilirii libertăţii de închinare pentru toţi locuitorii coloniei, indiferent de credinţă“.

În plus, fratele Knorr a mers într-o audienţă de 30 de minute la secretarul coloniei, W. L. Heape, pentru a cere ridicarea interdicţiei. La sfârşitul audienţei, fratele Knorr i-a oferit domnului Heape un exemplar al cărţii „Adevărul vă va face liberi“ şi l-a rugat s-o citească atent. Domnul Heape a răspuns afirmativ. Mai mult decât atât, el l-a informat pe fratele Knorr că interdicţia asupra literaturii noastre fusese chiar atunci pusă în discuţie de nouă dintre membrii comitetului executiv. Ceea ce era adevărat, deoarece în iunie 1946 guvernatorul a emis un act prin care interdicţia era ridicată.

La puţin timp după aceea, fraţii au primit înapoi 130 de cutii prăfuite care conţineau 11 798 de cărţi şi broşuri. Entuziasmaţi că pot oferi din nou literatură, proclamatorii Regatului, acum în număr de 70, au distribuit toate publicaţiile în doar zece săptămâni. În luna august, fraţii au început şi mărturia stradală, care a dat rezultate excelente. „Revistele au fost distribuite aproape la fel de repede cum se vindeau ziarele“, se spunea într-un raport al Filialei.

Chiar şi în timpul interdicţiei fraţii au continuat să primească hrană spirituală valoroasă, mulţumită, în parte, unui frate care lucra la poşta generală din Georgetown. El a scris: „Am simţit că era de datoria mea ca revistele Turnul de veghe să ajungă la Filială. Cu ajutorul surorilor, copiile articolelor de studiu erau tipărite sau şapirografiate, iar apoi erau date familiilor pentru a le folosi la întrunirile congregaţiei“.

Noii misionari dau avânt lucrării

Când schimbi viteza la o maşină care accelerează, ea poate merge cu o viteză mai mare. În Guyana, o „schimbare de viteză“ în lucrarea de predicare a avut loc odată cu sosirea la mijlocul anilor ’40 a misionarilor instruiţi la Şcoala Galaad. Printre aceştia se numărau William Tracy, un absolvent al celei de-a treia clase, precum şi John şi Daisy Hammaway şi Ruth şi Alice Miller, absolvenţi ai celei de-a cincea clase. Aceşti Martori zeloşi le-au împărtăşit fraţilor locali ideile valoroase învăţate la Galaad şi le-au dat un excelent exemplu în minister.

Pe fratele Tracy îl preocupau oamenii care trăiau în regiuni îndepărtate. El a scris: „Eu mergeam în recunoaştere de-a lungul regiunii de coastă şi în susul râurilor ca să iau legătura cu persoanele interesate de acolo şi să găsesc şi alţi oameni interesaţi de adevăr. Călătoream cu trenul de coastă, cu autobuzul, cu bicicleta, cu vaporul, cu barca sau chiar cu canoea“.

Misionarii îi ajutau şi pe pionierii locali să se organizeze mai bine ca să poată lucra teritoriul sistematic şi, dacă situaţia le permitea, să-şi extindă ministerul şi să slujească în teritorii virgine. Să nu uităm că în 1946, în Guyana existau doar cinci congregaţii şi 91 de vestitori ai Regatului. Însă nici un obstacol nu este de netrecut pentru cei susţinuţi de spiritul lui Dumnezeu. — Zah. 4:6.

La început, mulţi dintre pionierii care colaborau cu misionarii erau vârstnici. Cu toate acestea, ei aveau o atitudine bună în lucrare. Printre aceştia se numărau fraţii Isaac Graves, George Headley, Leslie Mayers, Rockliffe Pollard şi George Yearwood, precum şi surorile Margaret Dooknie, Ivy Hinds, Frances Jordan, Florence Thom, Atalanta Williams şi Princess Williams (nu erau rude). „Înarmaţi“ cu reviste, cărţi şi broşuri, toţi aceştia mergeau în regiuni foarte îndepărtate pentru a proclama mesajul despre Regat.

Ivy Hinds (acum Wyatt) şi Florence Thom (acum Brissett) au fost repartizate în oraşul Bartica, pe râul Esequibo, la aproximativ 80 de km de gura lui de vărsare. Oraşul este calea de acces către minele de aur şi de diamant din centrul ţării. Acolo locuia un singur frate. John Ponting, coordonator al filialei şi supraveghetor de circumscripţie pe atunci, a scris: „În două luni, 20 de persoane au ajuns să asiste la întruniri, iar la Comemorare au asistat 50 de persoane“. Printre cei care au acceptat adevărul a fost şi Jerome Flavius, care era orb. Despre el, John a spus: „În scurt timp, el ajunsese să prezinte cuvântări fără nici un ajutor, după un material pe care Ivy Hinds i-l citea de mai multe ori“.

Deşi se apropiau de vârsta de 70 de ani, surorile Esther Richmod şi Frances Jordan, care slujeau ca pioniere, au învăţat să meargă pe bicicletă ca să poată parcurge un teritoriu mai vast. Fratele Ponting a spus: „Margaret Dooknie, care nici nu mai ştie de câţi ani slujeşte ca pionieră, mergea până când obosea atât de tare, încât uneori o găseam dormind pe o bancă din parc. Nu poţi da uitării oameni de acest fel“.

Impulsionaţi de exemplul misionarilor şi al pionierilor mai vârstnici, mulţi fraţi mai tineri li s-au alăturat. Drept rezultat, mai mulţi oameni au venit la adevăr şi în toată ţara s-au format grupuri şi congregaţii. În 1948, în Guyana existau 220 de vestitori, iar în 1954 acest număr se ridicase la 434. În acelaşi timp, grupul fraţilor din Kitty-Newtown care se întruneau la Somerset House a crescut, formând o nouă congregaţie, numită Newtown, a doua din capitală. În prezent, în Georgetown există nouă congregaţii.

Căruţe cu difuzoare, biciclişti şi măgari

La începutul anilor ’50, sub îndrumarea Filialei, fraţii prezentau cuvântări în aer liber în tot Georgetown-ul, de obicei în serile de sâmbătă şi în după-amiezele de duminică. Ei foloseau o căruţă construită chiar de ei pe care amplasau portavoce. În căruţă se mai găseau un amplificator puternic, două difuzoare mari, suporturi pentru acestea şi cabluri. Albert Small, botezat în 1949, a spus: „În timpul zilei puneam o pancartă în locul unde avea să se desfăşoare întrunirea. Pe ea scria ‘Răspunsuri la întrebările voastre biblice’, precum şi ora la care avea să se desfăşoare întrunirea. Mulţi oameni au asistat la acele cuvântări, iar mai târziu au îmbrăţişat adevărul“.

Pentru a atrage atenţia asupra potenţialului de creştere, Nathan Knorr şi secretarul său, Milton Henschel, au prezentat la începutul anului 1954 cuvântări la Globe Cinema din Georgetown. Era prezent şi John Ponting. Mai apoi, el a spus: „Toate cele 1 400 de locuri erau ocupate, iar alte 700 de persoane ascultau la difuzoarele de afară până când ploaia le-a făcut să se înghesuie înăuntru. Am făcut publicitate programului printr-o paradă de biciclişti care purtau pancarte. După lăsarea întunericului, am făcut publicitate cu ajutorul unui semn mare, luminos, tras de un măgar. Măgarul era dus de un frate care făcea anunţurile la o portavoce“.

Mai multe călătorii în interiorul ţării

În timp ce era coordonatorul filialei, William Tracy i-a îndemnat pe fraţi să ia legătura cu oamenii care trăiau în regiunile cele mai îndepărtate. Chiar el vizitase unele locuri de pe malurile râurilor Esequibo şi Berbice şi organizase congrese de circumscripţie cu grupurile mici şi cu congregaţiile din acele districte. De obicei, congresele se ţineau în şcoli publice sau în cinematografe, acestea din urmă fiind singurele destul de încăpătoare. În 1949, cuvântarea publică intitulată „Iadul folosit ca sperietoare“, care a fost prezentată la un congres ţinut într-un cinematograf din Suddie, aproape de izvorul râului Esequibo, i-a impresionat pe cei din auditoriu. Unii oameni au început să-i numească pe Martorii lui Iehova „biserica fără iad“.

În 1950, William Tracy, care abia se căsătorise, a fost repartizat în Statele Unite. L-a înlocuit John Ponting, atât în calitate de coordonator al filialei, cât şi de supraveghetor itinerant. John şi-a adus contribuţia şi la lucrarea din teritoriul de pe râuri. Fraţii călătoreau cu vase de transport obişnuite. Când sătenii mergeau cu canoea pentru a duce şi a lua corespondenţa de la oficiul poştal, fraţii îi rugau să-i lase pe mal, având convingerea că se va găsi cineva care să le ofere hrană şi adăpost. Ei predicau în sat, iar apoi, seara, se bucurau de ospitalitatea vreuneia dintre familiile de acolo. A doua zi, cineva îi ducea cu barca mai departe ca să poată predica în satul următor. Într-o după-amiază, ei au vizitat o fabrică de cherestea. Patronul a oprit lucrul, i-a adunat pe bărbaţi şi le-a permis fraţilor să prezinte o cuvântare de 15 minute. Toţi au acceptat literatură.

Thomas Markevich, care a făcut parte din a nouăsprezecea clasă a Galaadului, a fost repartizat în Guyana în luna iulie a anului 1952. Şi el a mers în teritoriile virgine. Tom a povestit: „Ai o bucurie aparte când le împărtăşeşti mesajul despre Regat unor oameni care nu l-au mai auzit. Uneori poţi avea şi surprize, cum mi s-a întâmplat chiar mie. Mă îndreptam spre Demerara cu vaporaşul; după ce-am coborât, m-am afundat în junglă, unde am dat de o colibă. Cel care locuia acolo m-a salutat, m-a invitat înăuntru, mi-a dat un scaun şi a ascultat ce aveam de spus. Aruncând o privire împrejur, spre uimirea mea, am remarcat că pe pereţii colibei erau lipite pagini din revista Turnul de veghe din anii ’40. Se înţelege că gazda mea intrase în contact cu mesajul despre Regat, probabil pe un vapor, în Georgetown sau în Mackenzie“.

Misionarul Donald Bolinger a fost primul care a făcut obositoarea călătorie pe uscat spre Kaieteur Falls. În timp ce le predica amerindienilor, el a întâlnit un funcţionar guvernamental care lucra cu aceştia. În cele din urmă, el şi-a dedicat viaţa lui Iehova şi s-a îngrijit de grupul care s-a format mai apoi aici. Din cauza serviciului, unii vestitori s-au mutat în zone izolate, cum ar fi regiunile unde existau mine de aur şi de diamant. În pofida acestui lucru, ei predicau deseori din colibă în colibă. Ce i-a ajutat să-şi păstreze o spiritualitate puternică? Ei şi-au păstrat un bun program de studiu şi de predicare.

Un serviciu ‘încântător şi recompensator’

Misionarii John şi Daisy Hemmaway au slujit în Guyana din 1946 până în 1961. Uneori, petreceau două săptămâni de vacanţă în regiunea nord-vestică, în apropiere de Venezuela, unde locuiesc caribii, arawacanii şi alte triburi indigene. Odată, ei le-au oferit arawacanilor o mare cantitate de literatură, fapt care le-a nemulţumit pe călugăriţele catolice ce conduceau şcoala locală. Acestea i-au întrebat pe copii dacă părinţii lor acceptaseră literatură. Când au auzit aceasta, părinţii copiilor au fost indignaţi şi i-au adus preotului la cunoştinţă că ei au dreptul să-şi aleagă ce să citească. Fără să se lase descurajat, în timpul slujbei de duminică, preotul a prezentat într-o lumină nefavorabilă broşura Puteţi trăi pentru totdeauna fericiţi pe pământ? (engl.), pe care mulţi oameni o acceptaseră. Această stratagemă însă a avut şi un efect de bumerang, deoarece în ziua în care soţii Hammaway trebuiau să plece, mulţi săteni i-au abordat cerându-le chiar un exemplar al acelei broşuri.

Ca să ajungă până în această regiune, aflată în interiorul ţării la circa 300 de km de ocean, John şi Daisy călătoreau cu bacul, trenul şi camionul. Ei îşi luau proviziile necesare, literatură şi câte o bicicletă, utilă când mergeau pe drumurile prăfuite ca să ajungă la cărările indienilor. John a spus: „Aceste cărări duc în toate direcţiile, astfel că trebuie să-ţi foloseşti memoria sau să laşi nişte semne pe la răspântii dacă vrei să te mai întorci. Dacă întâlneşti pe cărare vreo felină, trebuie să stai perfect nemişcat şi să te uiţi în jos. În cele din urmă, animalul pleacă liniştit. Maimuţele sar prin vârfurile copacilor şi urlă la intruşi, iar leneşul, stând cu capul în jos, te fixează cu privirea până dispari. Prin luminişuri, dai cu ochii de tucani multicolori, care se hrănesc cu fructe de papaia“.

După 15 ani de serviciu misionar în Guyana, fratele Hammaway şi-a descris sentimentele astfel: „Ce încântător! Şi cât este de recompensator! Să stai pe podeaua prăfuită a unei colibe de palmier, să le vorbeşti amerindienilor despre Regatul lui Dumnezeu şi să-i înveţi un nou mod de viaţă! Ai o satisfacţie de nedescris! Să-i vezi pe acei oameni umili acceptând mesajul Bibliei, iar apoi dedicându-şi viaţa lui Dumnezeu este o experienţă care nu se va şterge niciodată din mintea noastră“.

Pionierii guyanezi merg la Galaad

Câţiva pionieri locali au avut şi ei privilegiul de a urma cursurile Şcolii Galaad, iar unii dintre ei au fost repartizaţi înapoi în Guyana. Printre aceştia s-au numărat Florence Thom (acum Brissett), absolventă a celei de-a douăzeci şi una clase în 1953, Albert şi Sheila Small, absolvenţi ai celei de-a treizeci şi una clase în 1958, şi Frderick McAlman, absolvent al celei de-a patruzeci şi opta clase în 1970.

Florence Brissett a spus: „Sperasem să primesc o repartiţie în străinătate; dar repartiţia în oraşul Skeldon din Guyana a fost o binecuvântare de la Iehova. Mulţi dintre foştii mei colegi de şcoală, profesori, prieteni şi cunoscuţi au acceptat să studieze Biblia deoarece mă cunoşteau. De fapt, unii m-au rugat să studiez cu ei! Printre aceştia a fost şi Edward King, a cărui soţie studia deja cu mine. Interesant este că preotul anglican a auzit că soţia lui Edward studia. Astfel că l-a chemat pe Edward şi i-a cerut să nu o mai lase să studieze. Însă, în loc să se conformeze, Edward a început şi el să studieze“.

După ce familia Small s-a întors de la Galaad, Albert a slujit mulţi ani ca membru al Comitetului filialei şi ca supraveghetor de circumscripţie. La ora actuală, deşi au probleme de sănătate, el şi soţia sa, Sheila, continuă să activeze ca pionieri speciali într-o congregaţie locală în care fratele Small slujeşte ca bătrân. Desigur, nu toţi guyanezii au fost repartizaţi aici. De exemplu, Lynette Peters, o absolventă a celei de-a patruzeci şi opta clase, a fost repartizată în Sierra Leone. Ea slujeşte în continuare cu loialitate în repartiţia ei.

Un documentar care stârneşte interesul

Un documentar folosit foarte mult de Martorii lui Iehova în anii ’50 se intitula Societatea lumii noi în acţiune. În documentar erau prezentate sediul mondial din Brooklyn şi congresul de proporţii ţinut în 1953 pe Yankee Stadium din oraşul New York. Acest documentar i-a ajutat pe toţi — Martori şi alte persoane — să cunoască mai bine organizaţia lui Dumnezeu şi proporţiile ei. Fără îndoială, documentarul a avut un mare impact asupra oamenilor care trăiau în inima pădurii tropicale, dintre care mulţi nici nu văzuseră vreodată un film.

Deseori, documentarul era prezentat în aer liber pe un teren mare, împrejmuit. Oamenii străbăteau kilometri întregi pentru a-l vedea. Însă aţi putea întreba: Cum reuşeau fraţii să ruleze filmul dacă nu exista curent electric? Alan Johnstone, un absolvent al Galaadului care a sosit în Guyana în 1957 şi a slujit ca supraveghetor de circumscripţie, a prezentat documentarul de mai multe ori. El a scris: „Acolo unde nu era curent electric, foloseam generatoare pe care oamenii locului le foloseau noaptea la iluminatul prăvăliilor lor şi pe care erau bucuroşi să ni le împrumute. Un cearşaf mare, prins între doi copaci şi întins bine slujea drept ecran“.

După o astfel de prezentare, John şi Daisy Hemmaway s-au îmbarcat pe un vapor cu aburi ca să plece acasă. Mulţi dintre cei aflaţi la bord auziseră de film şi doreau să-l vadă. Prin urmare, cu aprobarea căpitanului, soţii Hemmaway au încropit un ecran pe punte şi au pus proiectorul într-o cabină a cărei fereastră era bine poziţionată. John a scris: „La bord se aflau nişte preoţi catolici şi anglicani. Deşi pe uscat nu catadicsiseră să urmărească filmul, acum, aflându-se la bord, n-aveau încotro; chiar din cabina lor am rulat filmul. Apoi, pasagerii i-au bombardat cu întrebări la care numai Martorii lui Iehova puteau răspunde“.

Vorbind despre efectul filmului, John Ponting a scris: „A fost bine că am prezentat filmul în special în zonele în care existau puţini Martori, care erau consideraţi un grup neînsemnat. Cei care aveau rezerve faţă de noi puteau acum vedea o extraordinară organizaţie mondială multirasială. Au început să ne respecte mai mult. Acesta a fost un punct de cotitură în viaţa multor oameni care au acceptat să studieze Biblia. Mai apoi, unii dintre aceştia au devenit bătrâni de congregaţie. În doar două săptămâni, un supraveghetor de circumscripţie a prezentat filmul de 17 ori, în general în aer liber, iar asistenţa totală a fost de 5 000 de persoane.

Într-o altă călătorie, în care a trebuit să meargă două zile pe un râu învolburat, iar apoi pe o cărare din junglă, un supraveghetor de circumscripţie şi-a văzut eforturile răsplătite din plin când mulţimi de amerindieni au urmărit cu interes filmul, primul pe care îl văzuseră vreodată. În ziua următoare mulţi săteni, majoritatea prezbiterieni, au primit revistele noastre. În urma vizitei, întregul sat şi-a schimbat vizibil atitudinea faţă de poporul lui Iehova“.

Între 1953 şi 1966 Guyana a fost răscolită de conflicte politice şi rasiale. Perioada 1961–1964 a fost cea mai grea, marcată de dezordine, jafuri, omoruri şi o grevă generală. Transportul în comun a fost suspendat, iar spaima a luat proporţii epidemice. Fraţii nu au fost persecutaţi direct, dar unii au avut de suferit din cauza situaţiei existente. De pildă, doi fraţi au fost bătuţi, şi alţi doi, unul fiind Albert Small, au fost împuşcaţi cu alice şi au fost nevoiţi să meargă la spital. Situaţia s-a înrăutăţit atât de mult că au intervenit trupele britanice.

Cât de potrivit a fost în acele timpuri tulburi documentarul Societatea lumii noi în acţiune, care îndrepta atenţia asupra unui popor provenit din toate naţiunile, în mijlocul căruia domneşte adevărata pace şi unitate! În plus, fraţii nu au permis ca suspendarea transportului în comun să-i oprească să mai asiste la întruniri şi să meargă în lucrarea de predicare. Pur şi simplu au fost nevoiţi să meargă pe jos mai mult decât de obicei sau să folosească bicicleta. Mai presus de toate, ei au dovedit adevărata iubire creştină unii faţă de alţii. „Le păsa unii de alţii şi împărţeau cu ceilalţi ceea ce aveau“, a menţionat Albert Small.

Surorile s-au aflat în avangarda lucrării

Şi surorile au proclamat mesajul despre Regat până în cele mai îndepărtate zone. De pildă, Ivy Hinds şi Florence Thom au fost numite pioniere speciale în Bartica, oraş aflat la marginea junglei. În acea zonă izolată locuiau Mahadeo, un vestitor, şi soţia sa, Jamela. Asemenea majorităţii femeilor indiene din acea vreme, Jamelei nu i s-a permis să meargă la şcoală şi nu ştia nici să scrie, nici să citească. Totuşi, ea îşi dorea să citească Biblia şi să le-o predea şi celor doi băieţei ai lor. Florence a spus: „Cu binecuvântarea lui Iehova şi cu ajutorul meu, ea şi-a însuşit repede deprinderea de a citi, a scrie şi a predica“.

Deşi trecuseră două luni de când sosiseră, Florence şi Ivy nu reuşiseră să găsească o locuinţă corespunzătoare. Întrucât conduceau deja peste zece studii biblice, ele aveau nevoie şi de un loc unde să ţină întrunirile. Situaţia a devenit şi mai disperată când au fost înştiinţate de vizita supraveghetorului de circumscripţie ce fusese programată chiar în săptămâna în care muncitori din interiorul ţării şi hoarde de prostituate din Georgetown veneau în Bartica, populaţia oraşului crescând astfel de trei ori.

Însă mâna lui Iehova nu se scurtase. Florence a povestit: „Cu o zi înainte de venirea supraveghetorului de circumscripţie, după-amiaza târziu, ne-am întâlnit cu un proprietar de pământuri care ne-a închiriat în centrul oraşului un bordei cu două paturi. Am lucrat pe brânci, curăţând pereţii şi văruindu-i, iar apoi lustruind podelele. Am pus perdele şi am adus mobilă. La primele ore ale dimineţii, totul era gata! Ce noapte avuseserăm! Lui John Ponting, supraveghetorul de circumscripţie, nu i-a venit să creadă povestea noastră. În prima seară a vizitei sale, asistenţa a fost de 22 de persoane, punându-se astfel temelia viitoarei congregaţii Bartica“.

Pe râuri cu Kingdom Proclaimers

În anii de început, ca să ajungă la aşezările de pe malurile râurilor, fraţii foloseau bărci şi canoe. Mai apoi, au achiziţionat câteva bărci pe care le-au denumit Kingdom Proclaimer I, Kingdom Proclaimer II până la Kingdom Proclaimer V. (În prezent, primele două sunt scoase din uz.)

Frederick McAlman a relatat: „Vâsleam ajutaţi de maree şi predicam de-a lungul malului estic al râului Pomeroon până ajungeam în Hackney, oraş situat la 11 kilometri de gura de vărsare a râului. Ajunşi aici, dormeam în linişte în casa surorii DeCambra, care pe atunci era moaşa acelei zone. Dimineaţa devreme, ne continuam drumul până la gura de vărsare a râului, după care treceam pe malul vestic. Apoi, făceam cale-ntoarsă vâslind contra curentului 34 de kilometri până în Charity“. Cinci ani la rând, fraţii au vâslit în susul şi-n josul râului Pomeroon până când au achiziţionat o barcă cu motor suspendat, de şase cai-putere.

Navigatul pe drumurile de ape nu prezenta de obicei nici un risc. Însă fraţii trebuiau să fie atenţi la celelalte ambarcaţiuni. Kingdom Proclaimer I şi Kingdom Proclaimer II erau bărci cu vâsle, şi deci mergeau încet. Frederick a spus: „Într-o sâmbătă după-amiază, când mă întorceam acasă după ce predicasem pe râul Pomeroon, un vapor de marfă enorm, care naviga cu viteză maximă, s-a ciocnit de barca mea. Căpitanul şi echipajul, fiind beţi, nu erau atenţi. Am căzut peste bordul lui Kingdom Proclaimer I şi am ajuns direct sub vaporul lor. Mă duceam la fund, luptându-mă să nu mor în adâncuri şi lovindu-mă întruna cu capul de fundul vaporului, la câţiva centimetri de puternica elice. Văzându-mă la ananghie, un tânăr de pe vapor a sărit în râu şi m-a salvat. Săptămâni la rând am avut dureri din cauza rănilor, dar eram bucuros că n-am murit!“

Această întâmplare nefericită nu l-a descurajat. El a mai spus: „Eram hotărât să predic în continuare, deoarece de-a lungul râului găsisem mulţi oameni interesaţi de mesajul Bibliei. În Sirikie, localitate aflată la 11 kilometri de Charity, se ţinea studiul de carte, iar grupa avea nevoie de ajutorul meu“.

O săptămână cu un supraveghetor de circumscripţie

Este o adevărată încercare să slujeşti ca supraveghetor itinerant în zona rurală a Guyanei. Supraveghetorii itineranţi şi soţiile lor trebuie să meargă pe râuri, pe drumuri de ţară şi prin junglă, iar uneori să lupte cu ţânţarii şi cu alte insecte, să se ferească de feline, să îndure ploile torenţiale şi, în unele zone, să aibă grijă să nu dea nas în nas cu hoţii. În plus, ei sunt expuşi malariei, febrei tifoide şi altor boli tropicale.

Un supraveghetor de circumscripţie şi-a descris vizita pe care a făcut-o unor vestitori izolaţi de-a lungul râului Demerara: „După ce am vizitat congregaţia Mackenzie, în ziua de luni am plecat cu şalupa să vizităm un frate care locuia în satul Yaruni, tot pe râul Demerara, dar la 40 de kilometri de Mackenzie. Acolo, am mers în predicare cu canoea pe ambele maluri ale râului, iar apoi, purtaţi de curent, ne-am întors spre Mackenzie.

Oamenii sunt foarte ospitalieri, ne dau fructe şi chiar ne invită să luăm masa cu ei. Vineri, am vâslit spre râu unde ne-am urcat la bordul unui vapor cu aburi. La Soesdyke, ne-am continuat drumul cu canoea, după care am acostat. Ne-am întâlnit cu un frate care ne-a dus pe cealaltă parte a râului Demerara, în satul Georgia, unde locuia. În acea seară, am ţinut o întrunire cu familia sa.

A doua zi, am trecut cu toţii Demerara şi am mers la Soesdyke, unde am lucrat teritoriul şi regiunea populată din apropierea aeroportului Timehri. Am mers şi la dune, unde se încarcă nisip în camioanele care pleacă spre Georgetown. Sâmbătă seara am ţinut o altă întrunire cu familia din Georgia. În ziua următoare am trecut din nou râul spre Soesdyke. Dimineaţă am mers în predicare, iar după-amiază am ţinut o cuvântare publică pe veranda oficiului poştal. Şi uite-aşa am încheiat săptămâna“. Munca asiduă a unor astfel de supraveghetori de circumscripţie devotaţi şi a soţiilor lor a dat rezultate deoarece în Soesdyke există acum o congregaţie înfloritoare. Fraţii au propria Sală a Regatului a cărei construire s-a încheiat în 1997.

Supraveghetorii de circumscripţie au parte şi de întâmplări nefericite. În timp ce mergeau cu motocicleta, Jerry şi Delma Murray au ajuns la un canal peste care se afla un pod format din câteva scânduri prinse una de alta. Delma a aşteptat ca Jerry să treacă podul cu motocicleta. Nu se ştie cum, dar Jerry a căzut de pe pod cu motocicletă şi cu valiză cu tot şi a dispărut în întunericul adâncurilor. Delma a ţipat, iar sătenii au sărit în ajutor. Câteva clipe mai târziu, râsul a luat locul neliniştii. Un frate a scris: „Acest bărbat alb înainta greoi spre mal, fiind tot o buruiană din cap până-n picioare, şi cu pantofii plini de noroi“.

Amerindienii acceptă vestea bună

În prima parte a anilor ’70, în timp ce depunea mărturie într-o piaţă din Charity, Frederick McAlman i-a oferit revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! unei femei pe nume Monica Fitzallen, care a luat revistele acasă. (Vezi chenarul de la pagina 176.) Aceasta trăia într-o rezervaţie de amerindieni. Odată, în timp ce era bolnavă, le-a citit şi a recunoscut glasul adevărului. În scurt timp a devenit vestitoare şi s-a botezat în 1974. Monica era singura Martoră din rezervaţie.

Ea a relatat: „Plină de entuziasm, am început să predic din casă-n casă fiind bucuroasă că le puteam împărtăşi semenilor noile mele cunoştinţe. Ca să ajung la casele lor trebuia să merg cu barca pe râuri şi pe afluenţii lor. Pe măsură ce numărul celor interesaţi creştea, am început să ţin întruniri cu ei, citind şi analizând materialul din manualul de studiu Adevărul care conduce la viaţă eternă“.

A dat rezultate munca asiduă a Monicăi? Bineînţeles, deoarece acum slujeşte împreună cu 13 vestitori, printre care soţul, fiul, nora şi nepoata ei. Până nu demult, micul grup trebuia să călătorească 12 ore cu canoea la Charity, unde se află cea mai apropiată congregaţie. Însă, în prezent, ei ţin întruniri în comunitatea lor, iar asistenţa este de trei ori mai mare decât numărul vestitorilor.

Şi congregaţia din Charity a crescut. Este formată din 50 de vestitori, dintre care mulţi merg pe râul Pomeroon pentru a ajunge la întruniri. Asistenţa medie la întruniri depăşeşte 60 de oameni, iar la Comemorarea din 2004 au asistat 301 oameni. Congregaţia din Charity se întruneşte în prezent într-o Sală a Regatului nouă.

Creştere remarcabilă în Baramita

O altă regiune din Guyana unde mulţi indigeni au acceptat mesajul despre Regat este Baramita. Situată în nord-vestul ţării, aceasta este casa indienilor caraibi. Caraibii au fost printre primii locuitori ai regiunii caraibiene care şi-a primit numele după ei. Limba vorbită de ei este caraiba.

Ruby Smith, o caraibă, a început să arate interes pentru adevăr în 1975, când a primit un tract de la bunica ei. (Vezi chenarul de la pagina 181.) Pe atunci avea 16 ani. Ea a făcut progrese spirituale şi s-a botezat în 1978 la Congresul „Credinţa victorioasă“. Nu după multă vreme, familia ei s-a mutat în Georgetown pentru afaceri. Aici, Ruby s-a căsătorit cu Eustace Smith. Deşi Eustace nu vorbea caraiba, atât el, cât şi Ruby erau dornici să se mute în Baramita ca să le împărtăşească mesajul despre Regat rudelor lui Ruby şi altor oameni. Ruby a relatat: „Iehova a văzut ce aveam în inimă şi ne-a răspuns la rugăciuni deoarece în 1992 am mers la Baramita.

Nici nu am ajuns bine, că am şi început să le predic localnicilor. Ţineam întrunirile sub micuţa noastră colibă care era ridicată cam la 1,5 metri deasupra solului. Nu a trecut multă vreme şi locul nostru de întrunire a devenit neîncăpător; am împrumutat corturi. Pe măsură ce ni s-a dus vestea că ţinem întruniri, asistenţa s-a ridicat în cele din urmă cam la 300 de persoane. Cum eu vorbeam fluent caraiba, mie mi-a revenit sarcina de a traduce oral Turnul de veghe. Cum reuşeau să audă toţi? Foloseam un transmiţător FM ieftin. Mulţi din auditoriu îşi aduceau cu ei radioul şi îl fixau pe frecvenţa corectă.

Cam pe atunci, eu şi Eustace ne-am zis că era într-adevăr nevoie de o Sală a Regatului. Prin urmare, după ce am făcut socotelile şi am analizat proiectul cu alţii, am trecut la treabă. Fratele meu, Cecil Baird, ne-a oferit multe materiale de construcţie, iar alţii s-au oferit ca mână de lucru. Lucrarea a început în iunie 1992 şi s-a încheiat la începutul anului următor, exact la timp pentru Comemorare. Am fost încântaţi să vedem 800 de oameni asistând la discursul prezentat de Gordon Daniels, un supraveghetor itinerant.

La 1 aprilie 1996, grupul din Baramita a devenit congregaţie. Sala Regatului a fost dedicată la 25 mai. De atunci a fost extinsă, iar acum încap în ea 500 de persoane, putând fi folosită pentru congresele de circumscripţie şi cele de o zi. Da, micul grup de odinioară s-a transformat într-o congregaţie cu aproape 100 de membri şi cu o asistenţă medie de 300 de persoane la cuvântarea publică. La Comemorare au asistat 1 416 persoane“.

O nuntă de proporţii

Multe cupluri din Baramita care trăiau împreună şi-au legalizat căsătoria pentru a se conforma normelor biblice. Însă unele dintre acestea au întâmpinat dificultăţi în obţinerea actelor necesare, cum ar fi certificatele de naştere. Totuşi, cu multă trudă şi cu sprijinul fraţilor, care au ajutat la stabilirea zilelor de naştere şi a altor amănunte, toţi aceşti oameni s-au putut căsători.

Odată, la o singură ceremonie de nuntă s-au căsătorit 79 de cupluri. Cuvântarea de nuntă a fost prezentată de Adin Sills, un membru al Comitetului filialei. După trei zile, 41 de oameni, dintre care mulţi tocmai se căsătoriseră, şi-au exprimat dorinţa de a deveni vestitori nebotezaţi.

Interesul pe care atât de mulţi oameni din Baramita îl au faţă de Cuvântul lui Dumnezeu a schimbat în mod remarcabil faţa comunităţii de aici. Cu ocazia dedicării Sălii Regatului, unul dintre bătrânii de congregaţie a spus: „Baramita este acum un loc al liniştii şi al păcii. Asta pentru că mai bine de 90% din oamenii locului asistă cu regularitate la întruniri“.

În 1995, Baramita a fost lovită de o secetă cruntă. Cum au depăşit problema slujitorii lui Iehova? Gillian Persaud, o profesoară care pe atunci preda în Baramita, a auzit că pe un aeroport din apropiere aterizase un mic avion. A fugit cât au ţinut-o picioarele ca să-l prindă pe pilot înainte să plece. L-a convins să o ia cu el la Georgetown unde, odată ajunsă, a mers direct la Filială pentru a le aduce la cunoştinţă fraţilor problema.

James Thompson, membru al Comitetului filialei pe atunci, a relatat: „Corpul de Guvernare ne-a dat permisiunea de a trimite pe calea aerului la Baramita alimente şi alte provizii. De asemenea, am putut lua măsuri ca 36 de vestitori să meargă cu avionul la Georgetown ca să asiste la congresul de district. Pentru mulţi, acesta a fost primul congres din viaţa lor“.

Şcoala de Instruire Ministerială

De la înfiinţarea Şcolii de Instruire Ministerială (MTS) în 1987, multe ţări au tras foloase din activitatea bătrânilor şi a slujitorilor ministeriali necăsătoriţi care i-au urmat cursurile. Guyana nu face excepţie. După terminarea şcolii ţinute în ţara vecină, Trinidad, mulţi fraţi guyanezi au pus mai mult umărul la predicarea Regatului în Guyana. Unii slujesc în prezent ca pionieri regulari, pionieri speciali şi bătrâni de congregaţie. Cei care s-au întors în congregaţiile lor păstoresc cu multă atenţie oile lui Iehova.

Câtorva absolvenţi ai MTS li s-au încredinţat responsabilităţi mai mari. De pildă, Floyd şi Lawani Daniels, fraţi de corp, au fost trimişi ca pionieri speciali în congregaţiile care aveau nevoie stringentă de bătrâni. David Persaud a primit privilegiul de a sluji ca supraveghetor de circumscripţie. Un alt absolvent, Edsel Hazel, a fost numit în Comitetul filialei din Guyana. Un supraveghetor de circumscripţie a spus despre unii absolvenţi: „I-am văzut pe toţi aceştia cum au crescut spiritualiceşte mai ales după ce au urmat cursurile şcolii“.

Slujind unde este mai multă nevoie

La sfârşitul anilor ’70, la vest de râul Esequibo, pe coasta Atlanticului, erau 30 000 de locuitori şi doar 30 de vestitori. Din când în când, Filiala trimitea pionieri speciali care să lucreze timp de o lună diferite zone din teritoriul respectiv. Responsabilul unui grup care predica într-o astfel de zonă a spus: „Fraţii au reuşit să lucreze tot teritoriul, au plasat 1 835 de cărţi, au făcut vizite ulterioare şi au iniţiat mai multe studii biblice“.

Un alt frate îşi aminteşte: „Mergeam cam două ore cu bărcuţa noastră, parcurgând 27 de kilometri. Uneori, trebuia să o tragem după noi sau să o împingem prin mâlul în care ne afundam până la genunchi. Dar truda ne-a fost răsplătită deoarece localnicii erau ospitalieri. Un profesor de muzică folosea cartea noastră de cântări ca să predea. El mi-a spus: «Îmi plac foarte mult aceste aranjamente muzicale». Apoi ne-a cântat două cântări şi a acceptat şase cărţi“.

Alţi fraţi şi surori au mers de bunăvoie în regiunile în care era mai multă nevoie de vestitori. Printre aceştia se numără Sherlock şi Juliet Pahalan. Sherlock a scris: „În 1970 Juliet şi cu mine am fost invitaţi să ajutăm congregaţia Eccles, aflată la 13 kilometri sud de Georgetown, pe râul Demerara. În congregaţie erau probleme, astfel că unii au trebuit să fie excluşi. Mai rămăseseră cam 12 vestitori activi şi copiii lor nebotezaţi. Un timp eu am fost singurul bătrân. Mai mult, congregaţia trebuia să supravegheze şi un mic grup din Mocha, un sat izolat. Lunea seara conduceam studiul de carte la Mocha, iar apoi la Eccles.

Conduceam şi studiul Turnului de veghe. Dat fiind că nu toţi aveau reviste, mai întâi citeam câte un paragraf, iar apoi puneam întrebarea, altfel decât se proceda pe atunci. Deseori se întrerupea curentul, aşa că la întruniri luam cu noi lumânări. În timpul anotimpului ploios eram atacaţi de roiuri de ţânţari. Majoritatea fraţilor de atunci mergeau pe jos sau cu bicicleta la întruniri şi în teritoriul în care trebuiau să predice. Vestitorii din Mocha procedau la fel când veneau la Eccles. După întruniri, mulţi fraţi se îngrămădeau în furgoneta mea, iar eu îi duceam înapoi la Mocha“.

S-a meritat să se facă atâtea sacrificii? Reflectând la timpurile de odinioară fratele Pahalan a scris: „Când eram în Eccles, eu şi soţia mea am studiat Biblia cu mai mulţi oameni dintre care majoritatea continuă să fie în adevăr împreună cu familiile lor. Unii dintre bărbaţi slujesc ca bătrâni de congregaţie. Nimic nu se poate compara cu asemenea binecuvântări!“

Slujind în „paradisul pionierilor“

În ultimii ani, aproximativ 50 de fraţi şi surori din Canada, Franţa, Irlanda, Marea Britanie şi Statele Unite, cei mai mulţi fiind pionieri, au mers în Ţara Apelor pentru a face şi ei această invitaţie: „Vino! . . . Oricine vrea, să ia apa vieţii gratis“ (Rev. 22:17). Unii au putut rămâne câteva luni, iar alţii câţiva ani. Când nu mai aveau bani, mulţi se duceau în ţara lor natală unde lucrau un timp, iar apoi se întorceau. Mulţi se consideră binecuvântaţi că au slujit în Guyana. Ei au apreciat în special faptul că au reuşit să poarte discuţii spirituale cu oameni care, în general, au multă consideraţie faţă de Biblie. Chiar şi oamenilor care nu se declară creştini le-au plăcut discuţiile cu Martorii lui Iehova. Mai mult, localnicii îi invită uneori pe Martori să ia masa cu ei. Coordonatorul actual al filialei, Ricardo Hinds, a spus: „Aşadar, nu exagerăm când afirmăm că Guyana este paradisul pionierilor“.

Arlene Hazel, care slujeşte în prezent la Filială cu soţul ei, Edsel, a povestit câteva dintre experienţele avute în zonele rurale ale Guyanei: „În 1997, Filiala ne-a repartizat în Lethem, un oraş aflat în interiorul ţării, aproape de frontiera cu Brazilia. Am slujit aici împreună cu un cuplu din Canada, Robert şi Joanna Welch, şi o soră din America, Sarah Dionne, care sosise în Lethem cu câteva luni înainte. Acolo locuia şi un frate, Richard Achee, care era medic veterinar. Filiala ne-a trimis o listă cu 20 de oameni care studiaseră în trecut. După ce i-am vizitat, am observat că majoritatea nu erau cu adevărat interesaţi. Însă doi dintre ei doreau să devină vestitori nebotezaţi.

Am ţinut prima întrunire sub un mango. Au asistat 12 persoane, inclusiv noi, cei şase pionieri. Câteva luni mai târziu, la Comemorare, au asistat 60 de persoane. Între timp, grupul nostru de pionieri s-a redus la trei. Şi totuşi, trebuia să conducem 40 de studii biblice! Cu prilejul vizitei sale, supraveghetorul de circumscripţie ne-a sfătuit să nu mai studiem cu cei care nu asistau la întruniri. A fost un sfat bun, deoarece studiile care au continuat au făcut progrese frumoase“.

Într-adevăr, patru ani mai târziu, grupul din Lethem a devenit o congregaţie alcătuită din 14 vestitori. Asistenţa la congresele speciale de o zi ţinute în Lethem a crescut la 100. Aceste dovezi de netăgăduit ale binecuvântării revărsate de Iehova asupra eforturilor slujitorilor săi depăşesc cu mult dificultăţile pe care aceştia le-au întâmpinat.

Săli închiriate şi bottom houses

Încă de la începuturile lucrării, în Guyana s-au găsit foarte greu locuri de închinare corespunzătoare. În 1913, o mână de fraţi din Georgetown au închiriat o cameră în Somerset House, unde au ţinut întruniri timp de 45 de ani. În 1970, doar două congregaţii, Charlestown din Georgetown şi Palmyra din Berbice, aveau propria Sală a Regatului. Cu trei ani înainte, s-a înregistrat un număr de peste 1 000 de vestitori! Prin urmare, majoritatea congregaţiilor se întruneau în clădiri închiriate care, deseori, nu erau nici pe departe cum ar fi trebuit.

De pildă, în ultima parte a anilor ’50, congregaţia Wismar de pe râul Demerara a crescut atât de mult încât fraţii trebuiau să găsească o sală corespunzătoare. Au primit acordul de a folosi un loc numit Islander Hall. La mijlocul săptămânii se întruneau pentru Şcoala de Minister Teocratic şi întrunirea de serviciu, iar duminica seara pentru cuvântarea publică şi studiul Turnului de veghe. Însă punerea la punct a lucrurilor pentru întrunire necesita multe pregătiri. Mai întâi fraţii trebuiau să treacă râul Demerara din Mackenzie la Wismar cu o bărcuţă. Un frate căra o cutie cu reviste, altul o cutie cu literatură şi altul formularele şi cutiile de donaţii. Desigur, toate acestea trebuiau făcute înainte de întrunire. După program, totul trebuia pus la loc, iar apoi se făcea cale-ntoarsă.

Întrunirile se ţineau şi în aşa-numitele bottom houses, adică în spaţiul de sub o casă. Întrucât în Guyana inundaţiile sunt frecvente, casele sunt de obicei construite la o anumită înălţime deasupra pământului pe stâlpi sau piloni de lemn ori de beton. Astfel, spaţiul de sub casă poate fi folosit în diverse moduri, inclusiv pentru întrunirile congregaţiei. Însă mulţi guyanezi consideră că, dacă o religie nu-şi poate permite un loc de închinare corespunzător, atunci nu are aprobarea lui Dumnezeu.

În plus, întrunirile din bottom houses erau uneori întrerupte, ştirbindu-se astfel din demnitatea acestor ocazii. Odată, un pui de găină care fugea de un câine a aterizat pe o fetiţă de şase ani ce asista la întrunire. Ea a scos un ţipăt de ne-au trecut toţi fiorii, băgându-ne în sperieţi pe toţi. Deşi după întrunire s-a făcut puţin haz de cele întâmplate, era clar că trebuia găsit un alt loc de închinare. Unde mai pui că oamenilor nu le prea plăcea să asiste la întrunirile ţinute în bottom houses.

Construirea de Săli ale Regatului

Frederick McAlman a relatat: „În cei 32 de ani petrecuţi în congregaţia Charity, am închiriat cinci bottom houses diferite. Fiind sub podeaua casei, trebuia să fim atenţi să nu ne lovim cu capul de grinzile de lemn. Fără să vrea, o soră care mergea cu copilul în braţe l-a lovit cu capul de o grindă. Apoi, i-a povestit cele întâmplate tatălui ei, care nu era Martor. Părinţii surorii au tras concluzia că era nevoie de un alt loc de închinare. Mama ei a donat congregaţiei o parcelă de pământ, iar tatăl a spus că avea să finanţeze construirea Sălii Regatului. Ceea ce s-a şi întâmplat. În prezent, după mai multe renovări, acea Sală a Regatului continuă să fie centrul închinării adevărate în comunitatea respectivă. Ea este folosită şi ca o mică sală de congrese pentru circumscripţia locală“.

În anii de început, trecea mult timp până să se termine de construit o Sală a Regatului. La fel s-a întâmplat şi cu sala din Eccles. Sherlock Pahalan, care pe atunci slujea ca bătrân în Eccles, a spus: „Ţineam întrunirile într-o şcoală. Ştiam că, dacă am fi avut sala noastră, mai mulţi oameni ar fi venit la adevăr. Însă puţinii vestitori din Eccles erau săraci. Totuşi, ei au aprobat rezoluţia pentru construirea unei săli. Am căutat în zadar o bucată de pământ.

Fraţii din Georgetown ne-au împrumutat două cofraje pentru beton şi ne-au învăţat cum să le folosim. La început, ne lua câteva ore să facem doar 12 blocuri de beton, însă, tot lucrând, ne-am specializat. Ca să nu mai vorbim de surori! O altă problemă a apărut când trebuia să facem rost de ciment, care era raţionalizat pe atunci. Am făcut cerere ca să primim raţia. Apoi, ca să mă asigur că ne-o vor da, mergeam în fiecare dimineaţă la debarcader şi aşteptam la rând. Mai trebuia să găsesc un camion care mergea spre Eccles şi care să fie destul de încăpător pentru a transporta cimentul. Iehova ne-a ajutat de fiecare dată. Însă tot nu aveam încă teren.

În 1972 am mers împreună cu Juliet în vacanţă în Canada şi i-am făcut o vizită vărului meu care nu este Martor. El a spus că avea două parcele în Eccles şi că rudele lui de acolo nu prea se mai ocupau de pământ. Aşa că mi-a cerut ajutorul. I-am spus c-o s-o fac cu bucurie, adăugând că eram în căutarea unui teren în Eccles unde să construim o Sală a Regatului. Fără să stea pe gânduri mi-a spus să-mi aleg o parcelă.

În timpul construirii, am simţit ajutorul lui Iehova şi în alte moduri. Deşi nu numai cimentul se obţinea cu greutate, ci şi multe alte materiale de construcţie, am făcut tot felul de improvizaţii şi, nu-mi închipui cum, lucrările erau mereu gata. Mai mult decât atât, puţini fraţi erau constructori de meserie şi trebuia să facem multe planificări ca să avem voluntari pe şantier. Am făcut sute de kilometri cu furgoneta ducându-i pe fraţi spre şi de la şantier. Într-un târziu, Sala Regatului a fost finalizată. Mai mult, un frate din Corpul de Guvernare, Karl Klein, a ţinut cuvântarea de dedicare. Am fost atât de bucuroşi!“

Săli ale Regatului construite rapid

În 1995, mai bine de jumătate din congregaţiile din Guyana încă se mai întruneau în clădiri închiriate, inclusiv în bottom houses. Filiala a înfiinţat un comitet naţional de construire pentru a rezolva această problemă. În luna octombrie a aceluiaşi an fraţii au finalizat lucrările la prima Sală a Regatului construită rapid în Mahaicony, localitate aflată la aproximativ 50 de kilometri est de Georgetown, pe râul Mahaicony. Când i s-a spus că Martorii lui Iehova aveau nevoie de patru sfârşituri de săptămână ca să construiască o Sală a Regatului, un vecin a afirmat: „Dacă-i vorba de un coteţ de găini, mai treacă-meargă, dar o clădire de beton, să fim serioşi!“ E inutil să mai spunem că nu i-a luat mult să-şi schimbe părerea!

Într-o ţară în care conflictele rasiale capătă uneori o amploare destul de mare, proiectele de construire a Sălilor Regatului sunt dovada că indiferent de rasă sau de naţionalitate Martorii lui Iehova muncesc umăr la umăr într-o adevărată unitate. De pildă, o femeie în vârstă care a văzut cum stăteau lucrurile în Mahaicony i-a spus cu încântare unui supraveghetor de circumscripţie: „Am văzut oameni de şase rase lucrând împreună!“

Construirea Filialei

În 1914, a fost înfiinţată prima filială în casa familiei Phillips, unde a rămas până în 1946, an în care numărul vestitorilor se ridica la 91. În 1959 existau 685 de vestitori, iar lucrarea continua să se extindă. Astfel, în luna iunie a anului 1960, fraţii au cumpărat un teren în Georgetown pe strada Brickdam, nr. 50. După ce au fost modificate puţin, clădirile de acolo au servit drept Filială şi casă de misionari. Însă, în 1986 s-a constatat că şi acest complex era neîncăpător. Cu aprobarea Corpului de Guvernare, a fost construită o nouă filială pe terenul respectiv. Slujitori internaţionali cu sprijinul fraţilor locali au finalizat lucrările în 1987.

Asemenea fiicelor lui Şalum, care l-au ajutat pe tatăl lor să reconstruiască o porţiune din zidurile Ierusalimului, surorile au oferit un ajutor inestimabil la construirea Filialei (Neem. 3:12). De pildă, 120 de surori, împărţite în zece echipe, au făcut 12 000 de blocuri de beton. Folosind 16 cofraje, ele şi-au terminat munca în 55 de zile. Şi nu era floare la ureche! Trebuia atenţie la compoziţia betonului ca să se întărească bine şi la cantitatea de apă folosită, pentru ca blocurile de beton să nu se crape când aveau să fie decofrate.

Fraţii locali au făcut de pază noaptea, deseori venind direct de la serviciu. Alţii au lucrat cot la cot cu slujitorii internaţionali care i-au învăţat tehnici de lucru foarte utile. Unul dintre aceşti fraţi tineri, Harrinarine (Indaal) Persaud, a povestit: „Eu trebuia să montez cornişele la pervazul unei ferestre, ceva ce nu făcusem niciodată. M-am tot chinuit până a ieşit bine. După ce a verificat totul, supraveghetorul, încântat de munca mea, a zis: «Acum trebuie să faci acest lucru în toată Filiala»“. Azi, acest frate tânăr le împărtăşeşte şi altora din cunoştinţele sale când participă la proiectele de construire de Săli ale Regatului.

Întrucât a fost necesară importarea anumitor materiale, a trebuit să se colaboreze cu autorităţile guvernamentale. Prin urmare, mai multe oficialităţi au vizitat şantierul, printre care şi preşedintele ţării, domnul Forbes Burnham, şi alţi funcţionari din anturajul său. Toţi au fost impresionaţi de măiestria cu care s-a lucrat. Un tâmplar a spus: „Aţi făcut o clădire jos pălăria!“ La 14 ianuarie 1988, Don Adams, reprezentantul de la Brooklyn şi supraveghetorul de zonă, a ţinut cuvântarea de dedicare.

La 12 februarie 2001, s-a trecut din nou la treabă, începându-se construirea pe un alt teren. Slujitorii internaţionali, ajutaţi de fraţii locali, au trecut din nou la lucru. Noua filială a fost dedicată sâmbătă, 15 februarie 2003. Richard Kelsey, de la Filiala din Germania a ţinut cuvântarea de dedicare în faţa unui auditoriu alcătuit din 332 de persoane.

La program au asistat mulţi dintre primii misionari, unii revenind în Guyana pentru prima dată după zeci de ani. Apoi, la întrunirea specială de duminică au asistat 4 752 de persoane din 12 ţări, numărul celor prezenţi depăşind de peste două ori numărul vestitorilor din Guyana.

Ingeniozitate la organizarea congreselor

De obicei, fraţii închiriau clădiri în vederea desfăşurării congreselor de circumscripţie şi a celor speciale de o zi. În zonele rurale, chiar reuşeau să construiască o sală. Thomas Markevich, care a slujit în Guyana din 1952 până în 1956, a spus: „Am ţinut congresul pe râul Demerara, la 60 de kilometri de Georgetown. Aproximativ două sute de Martori din oraş au vrut să le dea o mână de ajutor fraţilor de acolo. Aşa că am hotărât să ridicăm o sală de congrese temporară, folosind materiale locale: bambus pentru grinzi şi bănci, iar frunze de banan pentru acoperiş.

Am strâns materialele şi le-am încărcat într-un mic vagon pe care-l ţineam să nu alunece prea repede la vale. Dar, ce să vezi? La o curbă, vagonul ne-a scăpat din mâini, s-a înclinat şi toată încărcătura s-a prăvălit în râu. Aceasta a fost până la urmă în avantajul nostru, căci apa ne-a dus materialele chiar la şantier! Delegaţii au fost încântaţi să vadă că la cele trei zile de congres au asistat câteva sute de săteni!

După congres, am lucrat cu toţii într-un teritoriu nerepartizat din apropiere. Într-un sat am ţinut o cuvântare publică la care au asistat toţi localnicii, inclusiv o maimuţă de companie. După ce-a stat locului o vreme, vrând să vadă mai bine ce se petrecea, a început să facă salturi şi să ţopăie, aterizând chiar pe umărul meu. După ce a aruncat o privire grăbită în jur, a zbughit-o înapoi la stăpânul ei, spre marea mea uşurare!“

Congrese

La începutul secolului trecut, congresele de proporţii se ţineau de obicei cu prilejul vizitelor reprezentanţilor speciali de la sediul mondial, cum ar fi fraţii Coward şi Young. În 1954, Nathan Knorr şi Milton Henschel au venit în Guyana pentru Congresul Societăţii Lumii Noi, la care au asistat 2 737 de persoane.

Câteva decenii mai târziu, în 1999, 7 100 de delegaţi au asistat la două congrese ţinute în Guyana, unul la Georgetown, iar celălalt la Berbice. Pentru congresul din Georgetown au trebuit să se facă o serie de schimbări de ultim moment, care i-au pus în încurcătură pe fraţi. Filiala a scris: „Venise un faimos actor din India cu trupa lui de dans. Administraţia parcului naţional nu a vrut să programeze spectacolul lui în altă zi, deşi noi închiriaserăm primii locul.

Am aranjat imediat să ţinem congresul în altă parte, pe terenul de crichet, şi am înştiinţat fără întârziere congregaţiile. Nu mai erau decât opt zile până la congres! Însă problemele se ţineau scai de noi. Caraibii au o stimă deosebită pentru jocul de crichet, iar terenul este considerat aproape sfânt. Aşadar, administraţia nici nu voia să audă că noi urma să călcăm pe iarbă. Cum aveam să ţinem drama? Unde urma să amplasăm scena?

Chiar şi aşa, ne-am continuat munca, având încredere că mâna lui Iehova nu se scurtase. Şi nu ne-am înşelat! Am primit permisiunea să folosim gazonul cu condiţia să ridicăm deasupra lui o platformă şi o pasarelă care să ducă la ea. În noaptea aceea toţi au lucrat cu sârguinţă ca să termine treaba. Vremea n-a ţinut cu noi pentru că a plouat mai toată noaptea. În ciuda tuturor vitregiilor, programul a început aproape la timp.

Congresul s-a desfăşurat fără oprelişti şi până în ultima zi, duminică, nu a mai plouat. Dimineaţa, ne-a trezit sunetul ploii. În scurt timp, terenul de crichet a fost inundat, iar până la platformă şi la pasarelă nu mai erau decât 5 centimetri. Ploaia s-a oprit exact când a început programul. Din fericire, nu puseserăm cablurile electrice pe pământ, ci le prinseserăm pe sub scânduri. Prin urmare, chiar ne-a prins bine că am ridicat platforma şi pasarela!“

Când a început drama, toate cele 6 088 de persoane din auditoriu au urmărit-o sub soarele strălucitor. Două săptămâni mai târziu, 1 038 de persoane au asistat la un al doilea congres ţinut în Berbice. Asistenţa totală a fost de 7 126 de persoane, un record în Guyana. Recent, asistenţa la congrese s-a ridicat la aproape 10 000 de persoane!

Perspective luminoase

În profeţia sa, Ezechiel a vorbit despre restabilirea gloriosului templu al lui Iehova. Din templu izvora o apă care a crescut în lăţime şi în adâncime până când s-au format „doi torenţi“. Aceştia au adus la viaţă până şi apele sărate şi incapabile să susţină viaţa ale Mării Moarte. — Ezec. 47:1–12.

Poporul lui Dumnezeu a fost martor la împlinirea acestei profeţii începând din 1919, când închinarea adevărată a început să ia amploare. În zilele noastre, un veritabil râu de provizii spirituale — Biblii, manuale pentru înţelegerea Bibliei, întruniri şi congrese — satisface setea spirituală a milioane de oameni de pe întregul pământ.

Pentru Martorii lui Iehova din Guyana este un privilegiu să ia parte la împlinirea acestei profeţii. Mai mult decât atât, ei vor continua să folosească râurile şi în sens literal pentru a le duce hrană spirituală tuturor celor care au „o dispoziţie corectă pentru viaţa veşnică“, oriunde s-ar afla în Ţara Apelor. — Fap. 13:48.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 140]

Guyana — Prezentare generală

Teritoriul: Regiunea de coastă are solul aluvionar, cea mai mare parte aflându-se sub nivelul mării şi fiind protejată de diguri, pe o lungime de aproximativ 230 de km. Pădurea acoperă circa 80% din suprafaţa ţării, inclusiv regiunile montane din interior, de unde izvorăsc majoritatea râurilor Guyanei.

Populaţia: Aproape jumătate din populaţie este de origine indiană, peste 40% sunt negri sau metişi, iar aproximativ 5% sunt amerindieni. Circa 40% declară că sunt creştini, 34%, hinduşi, şi 9%, musulmani.

Limba: Limba oficială este engleza. Se mai vorbeşte creola.

Economia: Aproximativ 30% din populaţia activă practică agricultura. Alte ramuri sunt industria piscicolă, silvică şi extractivă.

Alimentaţia: Printre principalele alimente se numără orezul, boabele de cacao, citricele, nucile de cocos, cafeaua, porumbul, maniocul, trestia de zahăr şi alte fructe şi legume tropicale. Se consumă carnea de vită, de porc, de pui şi de oaie, peştele şi crevetele.

Clima: Guyana are o climă tropicală cu mici variaţii de la anotimp la anotimp. În regiunea de coastă, precipitaţiile sunt de 150–200 de cm pe an. Deşi se află aproape de ecuator, Guyana are o climă blândă datorită alizeelor care suflă constant dinspre Oceanul Atlantic.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 143–145]

Nimeni nu i-a putut „închide gura“

Malcom Hall

Anul naşterii: 1890

Anul botezului: 1915

Date personale: S-a născut pe insula Leguan. A fost printre primii care au predicat vestea bună în această regiune şi s-a îngrijit de grupul de vestitori care s-a format aici.

Scrisă de o strănepoată a fratelui său, Yvone Hall.

Un agent electoral i-a spus odată unchiului meu: „E adevărat că nu mergi să votezi? Căci, dacă e aşa, o să te băgăm la răcoare şi-o să-ţi luăm Biblia“. Privind ţintă la el, unchiul i-a răspuns: „Şi ce-o să-mi faceţi? Puteţi să-mi închideţi gura ca să nu fac cunoscut adevărul pe care clericii voştri vi l-au ascuns atât de mult timp?“ Tot ce-a putut spune agentul a fost: „Mai vorbim noi“.

Botezat în 1915, unchiul meu s-a numărat printre primii care au predicat despre Regat în Guyana. După cum s-a exprimat un frate, el a fost „un adevărat susţinător al adevărului“, pe care l-a cunoscut în Georgetown, unde locuia şi muncea. După ce a auzit o singură cuvântare publică ţinută la Somerset House, unchiul şi-a dat seama că acesta era adevărul. S-a dus acasă şi a verificat toate versetele în Biblie.

După aceea, s-a întors în Leguan şi a început imediat să le predice altora. Printre primii care au acceptat mesajul despre Regat au fost surorile sale de corp şi câţiva nepoţi mai mari. Ei au constituit nucleul grupului care se întrunea acasă la unchiul meu.

În acei ani de început, clerul avea o puternică influenţă asupra locuitorilor insulei. Era o adevărată luptă să-i faci pe oameni să accepte vestea bună. Clericii obişnuiau să spună că „se ţicnise, că Biblia l-a făcut să o ia razna“. Însă lui nu i-a slăbit zelul. De pildă, duminica dimineaţa îşi aducea fonograful pe prispa casei şi punea cuvântări biblice înregistrate. Deseori, oamenii stăteau pe stradă şi ascultau.

Cu timpul, unii s-au mai domolit. Dovadă că în seara Comemorării etajul casei era înţesat de oameni. Unchiul meu era preşedintele, vorbitorul şi singurul care se împărtăşea. Leroy Denbow, care studiase Biblia cu el, a început pionieratul şi chiar a slujit un timp ca supraveghetor de circumscripţie.

După ce a ieşit la pensie din funcţia de contabil pe un vapor de pe râul Esequibo, unchiul meu a început pionieratul, predicând pe insula Leguan şi pe insula vecină, Wakenaam. Îşi începea ziua la ora 4.30, când mulgea vacile şi vedea de porci. Pe la 7.30 se spăla, apoi citea textul zilei şi un fragment din Biblie, mânca, iar apoi se pregătea pentru minister. Încă îmi aduc aminte cum îşi umfla roţile la bicicletă înainte să plece. De fiecare dată când ieşea în minister, parcurgea cel puţin 20 de kilometri.

Unchiul meu şi-a sfârşit cursa pământească la 2 noiembrie 1985, după ce i-a slujit cu loialitate lui Iehova cam 70 de ani. În tot acest timp, nimeni nu i-a putut „închide gura“. Azi, pe Leguan şi pe Wakenaam există câte o congregaţie.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 155–158]

Răspunsurile la întrebările din copilărie mi-au schimbat viaţa

Albert Small

Anul naşterii: 1921

Anul botezului: 1949

Date personale: A început pionieratul în 1953. A urmat cursurile Şcolii Galaad în 1958, împreună cu soţia sa, Sheila. Apoi, au fost repartizaţi în Guyana.

Când eram copil, mi se tot spunea: „Pe tine te-a făcut Dumnezeu“. Prin urmare, când mama îmi zicea că eram cel mai rău dintre cei patru copii ai ei, gândeam că Dumnezeu i-a făcut pe trei buni şi pe mine rău.

Pe la zece ani, l-am întrebat pe un profesor de la Şcoala Duminicală: „Cine l-a făcut pe Dumnezeu?“ Nu am primit nici un răspuns. Totuşi, ca majoritatea oamenilor de atunci, când am crescut am devenit membru al unei biserici, în cazul meu, al bisericii prezbiteriene. Însă tot nu am găsit răspunsuri la multe dintre întrebările mele. De pildă, la biserică intonam un cântec religios în care se spunea: „Bogatul e în castel, iar săracul stă la poartă. Dumnezeu a hotărât aşa: el a stabilit ce hram poartă“. Mă întrebam: Oare Dumnezeu chiar ‘stabilise ce hram purtau’? Odată, l-am întrebat pe un ministru religios: „Dacă Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva, de unde au apărut toate rasele?“ Pe scurt, el a răspuns că relatarea din Geneza este o legendă.

Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial, am fost îndemnaţi să ne rugăm pentru soldaţii britanici. Asta m-a convins în cele din urmă că biserica mea preda lucruri diferite de cele pe care le citisem în Biblie. Mă întrebam unde să mă duc. Astfel că am rămas în biserică. La 24 de ani m-am căsătorit cu Sheila.

Într-o zi, pe când nici nu mă întorsesem bine de la biserică, un Martor al lui Iehova a bătut la uşă la noi. Obişnuiam să le spunem Martorilor „biserica fără iad“ şi nu aveam timp de ei. Îşi ţineau întrunirile în case particulare şi nu purtau haine preoţeşti. Mai mult, unele dintre lucrurile ce mi se întâmplaseră în viaţă, inclusiv căsătoria cu o femeie minunată, m-au convins că Dumnezeu îmi purta de grijă.

Când Martorul, Nesib Robinson, s-a prezentat, eu peticeam un cauciuc de la bicicletă. „Cauciucul ăsta e spart“, i-am zis. „Dacă eşti creştin, ajută-mă să-l fac.“ Apoi, am plecat brusc în casă. Săptămâna următoare, când ieşeam pe uşă cu Biblia în mână să merg la biserică, Nesib tocmai urca scările. I-am spus: „Nu mă interesează religia ta. Soţia mea e înăuntru. Vorbeşte cu ea“. Şi am plecat.

După puţin timp, Sheila a acceptat un studiu biblic. Mai apoi, a venit pe lume primul nostru copil. Dar s-a născut mort. L-am întrebat pe domnul Robinson de ce se întâmplă astfel de lucruri. El a răspuns că nu era vina lui Dumnezeu, ci că aceste lucruri erau rezultatul neascultării lui Adam şi a Evei şi al imperfecţiunii moştenite de la ei. Mi-a plăcut răspunsul lui.

Nesib trecea deseori pe la mine, la atelierul de tâmplărie. Conversaţiile noastre gravitau în jurul muncii mele, însă, înainte de plecare, el îmi împărtăşea şi o idee biblică. Cu timpul, discuţiile noastre au ajuns să se concentreze mai mult asupra Regatului lui Dumnezeu. Într-o zi, m-am hotărât să-i pun una sau două dintre întrebările care mă frământaseră toată viaţa. Mă gândeam că-l puneam în încurcătură; la urma urmei, nici „adevăraţii“ miniştri religioşi nu ştiau răspunsurile.

Insistând să răspundă cu ajutorul Scripturilor, l-am întrebat pe Nesib fără întârziere: „Cine l-a făcut pe Dumnezeu?“ Nesib mi-a citit Psalmul 90:2, unde se spune: „Înainte de a se fi născut munţii şi înainte de a fi fost formate pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu“. Apoi, s-a uitat la mine zicându-mi: „Ai observat ce se spune? Nimeni nu l-a făcut pe Dumnezeu; el există dintotdeauna“. Acest răspuns clar şi logic m-a surprins. Mi-a înlăturat toate reţinerile şi n-am ezitat să-i pun toate întrebările care mă frământaseră ani la rând. Răspunsurile sale biblice, în special cele referitoare la scopul lui Dumnezeu de a transforma pământul într-un paradis, mi-au umplut inima de o bucurie pe care nu o mai simţisem niciodată.

Prima dată când am mers la Sala Regatului, am rămas foarte surprins. De ce? Deoarece am observat ceva ce nu văzusem niciodată la biserică: auditoriul participa la întrunire. Soţia mea, care nu fusese la nici o întrunire, era plecată pe atunci. Când i-am povestit cum a fost, ea a spus: „Hai să mergem împreună!“ Şi încă mai mergem, după 55 de ani!

Ne-am botezat împreună în Oceanul Atlantic în 1949. În 1953 am început pionieratul. Doi ani mai târziu, Sheila mi s-a alăturat în lucrarea care a devenit cariera noastră de 50 de ani în serviciul cu timp integral. În 1958, am fost invitaţi să urmăm cursurile celei de-a treizeci şi una clase a Şcolii Galaad, după care am fost trimişi înapoi în Guyana. Am slujit în lucrarea itinerantă 23 de ani. Apoi, am activat ca pionieri speciali, privilegiu de care ne bucurăm şi în prezent. Îi mulţumesc lui Iehova nu doar pentru că m-a ajutat să aflu răspunsurile la întrebările din copilărie, ci şi pentru că ne-a permis, mie şi soţiei mele, să-i slujim.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 163–166]

„Iată-mă, trimite-mă!“

Joycelyn Ramalho (fostă Roach)

Anul naşterii: 1927

Anul botezului: 1944

Date personale: A petrecut 54 de ani în serviciul cu timp integral, inclusiv în lucrarea itinerantă alături de soţul ei.

M-am născut în Nevis, o insulă din Arhipelagul Caraibilor. Mama mea, părinte fără partener, era metodistă şi lucra ca asistentă medicală. Ea m-a învăţat să cred în Dumnezeu. Din cauza serviciului ei, ne-am mutat într-un sătuleţ de pe insulă. Duminica următoare am mers la o biserică metodistă şi ne-am aşezat într-o strană. Câteva minute mai târziu ni s-a spus că sosiseră „proprietarii“ şi că trebuia să ne mutăm în alta. Deşi un alt enoriaş ne-a primit cu bunăvoinţă în strana „sa“, mama a hotărât să nu mai mergem niciodată la acea biserică. Ne-am dus la biserica anglicană.

La începutul anilor ’40, în timp ce era în vizită la o prietenă, mama a fost abordată de un Martor din St. Kitts care i-a oferit ceva de citit. Fiind o cititoare înrăită, ea a devorat publicaţiile şi şi-a dat seama că acesta era adevărul. La scurt timp, ea s-a măritat şi ne-am mutat cu toţii în Trinidad. Deşi publicaţiile noastre erau interzise aici, puteam asista la întrunirile de la Sala Regatului. Nu după mult timp, mama a rupt orice legătură cu biserica anglicană şi a început să-i slujească lui Iehova împreună cu tatăl meu vitreg, James Hanley.

În Trinidad, am făcut cunoştinţă cu o soră tânără pe nume Rose Cuffie. Nici nu-mi imaginam că 11 ani mai târziu, Rose avea să fie una dintre partenerele mele în lucrarea de misionar. Între timp, îmi doream tot mai mult să-i slujesc lui Iehova. Încă îmi mai aduc aminte cum a fost prima dată când am mers în lucrare singură. La prima uşă, când a ieşit locatarul, mi-a pierit brusc graiul. Nici nu ştiu cât am stat aşa până să-mi deschid Biblia, să citesc Daniel 2:44 şi s-o iau la sănătoasa!

Am început pionieratul în 1950 şi după vreo doi ani am primit cu încântare invitaţia de a urma cursurile celei de-a douăzeci şi una clase a Şcolii Galaad. Trei dintre cursantele din clasa noastră au fost repartizate în Guyana: Florence Thom, care venea tot din Guyana, Lindor Loreilhe, colega mea de cameră, şi eu. Am ajuns în Guyana în noiembrie 1953 şi am fost repartizate în Skeldon, un oraş aflat la aproximativ 180 de kilometri de Georgetown, aproape de gura de vărsare a râului Corantijne. Grupul izolat de aici ne aştepta cu nerăbdare.

Majoritatea celor din Skeldon erau din estul Indiei, fiind hinduşi sau musulmani. Mulţi dintre ei erau analfabeţi. De aceea, când le predicam, ei spuneau deseori: „Zi să pricepem şi noi, soro!“ La început, asistenţa la întruniri se ridica la 20, 30 de persoane. Cu timpul, acest număr a scăzut, deoarece persoanele care nu erau cu adevărat interesate nu au mai venit.

O femeie a progresat până acolo încât a dorit să ia parte la minister. Însă, când m-am dus la ea acasă la timpul stabilit, mă aştepta fiul ei de 14 ani, care era îmbrăcat frumos şi dornic să meargă cu mine. Mama lui a spus: „Domnişoară Roach, luaţi-l pe Frederick în locul meu“. Mai apoi am aflat că tatăl ei, anglican până-n măduva oaselor, i s-a împotrivit. Cu toate acestea, fiul ei, Frederick McAlman, a făcut progrese spirituale frumoase şi, în cele din urmă, a ajuns la Galaad. — Vezi chenarul de la pagina 170.

După câtva timp, am fost repartizată în Henrietta, unde nu era decât un vestitor izolat, un frate. De acea zonă se ocupa congregaţia din Charity. Noua mea parteneră era Rose Cuffie, pe care am menţionat-o anterior. Împreună cu Rose, stăteam patru zile pe săptămână în Henrietta. În fiecare vineri dimineaţa o luam cu bicicleta spre Charity la întruniri, pedalând 30 de kilometri pe drumuri pline de praf. Aveam la noi mâncare, cearşafuri, pături şi plase de ţânţari.

Depuneam mărturie tot drumul şi ne opream să-i încurajăm pe vestitorii izolaţi şi pe o soră inactivă. De obicei, studiam împreună cu ei Turnul de veghe. Duminică ne întorceam în Henrietta, unde conduceam studiul Turnului de veghe cu grupul nostru de elevi. N-am trecut niciodată prin situaţii grele, cu excepţia penelor de cauciuc sau a ploilor care ne udau leoarcă.

Nu ne-a slăbit niciodată bucuria. De fapt, o femeie ne-a spus: „Mereu sunteţi bucuroase! Parcă n-aţi avea nici o problemă!“ Ceea ce ne sporea bucuria era ministerul bogat pe care ni-l oferise Iehova. Chiar şi sora inactivă pe care o vizitam a început să-i slujească din nou lui Iehova. Ea încă mai slujeşte cu loialitate şi acum, după aproape 50 de ani.

La 10 noiembrie 1959, m-am măritat cu un pionier, Immanuel Ramalho. Am slujit împreună în Suddie, aflat la 23 de kilometri sud de Henrietta. Am rămas însărcinată, dar am pierdut sarcina. Am reuşit să fac faţă durerii, menţinându-mă ocupată în minister. Mai apoi, am avut doi copii. Cu toate acestea, amândoi am continuat pionieratul.

Immanuel s-a stins din viaţă în 1995. Împreună i-am slujit lui Iehova în multe teritorii. Am văzut cum grupuri firave au devenit congregaţii înfloritoare, având bătrâni, slujitori ministeriali şi chiar propria Sală a Regatului! Am avut de asemenea privilegiul de a sluji 10 ani în lucrarea itinerantă. Deşi îmi este foarte dor de Immanuel, sprijinul iubitor al lui Iehova şi al congregaţiei îmi oferă multă mângâiere.

Profetul Isaia a dat curs invitaţiei lui Iehova spunând: „Iată-mă, trimite-mă!“ (Is. 6:8). Eu şi soţul meu ne-am străduit din greu să imităm excelenta atitudine a profetului. Bineînţeles, la fel ca Isaia am trecut prin momente tulburi, descurajante. Însă bucuriile cântăresc cu mult mai greu.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 170–173]

De la Galaad, pe meleagurile natale

Frederick McAlman

Anul naşterii: 1942

Anul botezului: 1958

Date personale: După ce a urmat cursurile Şcolii Galaad, a fost repartizat înapoi în Guyana. El şi soţia sa, Marshalind, slujesc acum ca pionieri regulari.

Când aveam 12 ani, o misionară pe nume Joycelyn Roach (în prezent Ramalho) începuse să studieze Biblia cu mama. Luam şi eu parte la discuţii. Deşi mama a întrerupt studiul, eu l-am continuat şi am început să asist la toate întrunirile. La 14 ani, sora Roach şi celelalte misionare cu care colabora, Rose Cuffie şi Lindor Loreilhe, m-au luat cu ele în lucrare, cu bicicleta. Spiritul lor de misionariat m-a influenţat mai mult decât îmi puteam închipui pe atunci.

Când am început studiul cu Martorii lui Iehova mă pregăteam şi pentru confirmarea în biserica anglicană. Odată, preotul a încercat să ne explice „sfânta“ Trinitate. După ce l-am ascultat un timp, i-am zis răspicat că nu credeam că Biblia vorbeşte despre această doctrină. El mi-a ripostat: „Ştiu că tu citeşti nişte cărţi otrăvitoare. Nu trebuie să faci asta. Tu trebuie să crezi în Trinitate“. De atunci încolo nu m-am mai dus la biserica anglicană, ci am studiat în continuare cu Martorii. M-am botezat în 1958.

În septembrie 1963 Filiala mi-a trimis o scrisoare prin care mă invita să încep pionieratul special, invitaţie pe care am acceptat-o. Noua mea repartiţie a fost congregaţia Fyrish de pe râul Corantijne, iar partenerul meu era fratele Walter McBean. Am slujit împreună un an, lucrând teritoriul din susul şi din josul râului. Aceasta ne-a pregătit pentru următoarea repartiţie, congregaţia Paradise, în care nu existau decât 10 vestitori când am ajuns noi în 1964. Am făcut pionierat acolo mai bine de patru ani, iar congregaţia a ajuns la 25 de membri.

În 1969 am fost invitat să urmez cursurile celei de-a patruzeci şi opta clase a Şcolii Galaad. În acelaşi an m-am bucurat şi de ospitalitatea familiei Betel din Brooklyn, unde am mers ca să pot asista la Congresul Internaţional „Pace pe pământ“. Cât de înviorat m-am simţit pe plan spiritual când am văzut atâţia colaboratori fideli! N-am să uit niciodată ziua când fratele Frederick Franz, un membru al Corpului de Guvernare, ne-a invitat la el în cameră! Avea aşa de multe cărţi că nici patul nu i-l vedeam! Un alt student sârguincios al Cuvântului lui Dumnezeu era Ulysses Glass, un instructor de la Galaad. Încă îmi aduc aminte cum spunea: „Dacă vrei să scrii şi să predai pe înţelesul altora trebuie să fii precis, concis şi clar“.

Trebuie să mărturisesc că nu mi-a căzut bine să aflu că am fost repartizat în Guyana. Asta era casa mea, nu repartiţia în străinătate la care visam! Însă fratele Glass m-a luat deoparte şi m-a ajutat cu amabilitate să văd lucrurile într-o altă lumină. Mi-a reamintit că a fi cursant la Galaad este în sine un mare privilegiu şi că probabil voi fi trimis într-o regiune a Guyanei în care nu mai fusesem până atunci. Într-adevăr, am fost repartizat în congregaţia Charity de pe malul râului Pomeroon. Pe atunci, nu existau decât cinci vestitori în Charity.

Nici eu, şi nici partenerul meu, Albert Talbot, nu prea aveam habar de mersul cu barca, aşa că a trebuit să învăţăm cum s-o manevrăm. Poate că vi se pare floare la ureche, dar credeţi-mă că nu e deloc aşa! Dacă nu ţii cont de curent şi de vânt, poţi rămâne ţintuit locului sau te poţi învârti fără rost. Din fericire, fraţii locali ne-au sărit în ajutor, o soră fiind unul dintre cei mai buni dascăli.

Zece ani la rând ne-am bazat pe vâsle şi pe forţa braţelor noastre. Apoi, un localnic, s-a oferit să-i vândă congregaţiei o barcă cu motor, dar nu aveam destui bani să o cumpărăm. Aşa că vă închipuiţi ce bucuroşi am fost când am primit un cec din partea Filialei tocmai pentru acest lucru. Se pare că problema noastră ajunsese la urechile mai multor congregaţii, iar acestea doreau să ne sară în ajutor. Cu timpul am făcut rost şi de alte bărci. Toate au fost numite Kingdom Proclaimer, nume urmat de un număr de identificare.

După ce am avut mai mulţi parteneri de lucrare, am cunoscut-o pe Marshalind Johnson, o pionieră specială din congregaţia Mackenzie, care avea să devină partenerul meu de viaţă. Toţi îl cunoşteau pe tatăl ei, Eustace Johnson, care slujise cam zece ani ca supraveghetor de circumscripţie în Guyana înainte de a muri. Acum amândoi suntem pionieri regulari şi împreună am petrecut 72 de ani în serviciul cu timp integral, dintre care 55 ca pionieri speciali. Avem şase copii.

Iehova ne-a binecuvântat şi străduinţele din minister. De pildă, la începutul anilor ’70, în timp ce predicam de-a lungul râului Pomeroon am dat de un tânăr croitor care voia să studieze Biblia. A fost un elev ales. L-am îndemnat să înveţe numele cărţilor Bibliei. După o săptămână, nu numai că le ştia pe toate pe dinafară, dar ştia şi la ce pagină se aflau! De atunci, el, soţia sa şi şapte din cei nouă copii ai lor au îmbrăţişat adevărul. În prezent, suntem amândoi bătrâni în Charity. Cred că nu aş fi avut asemenea binecuvântări dacă nu ar fi fost acei misionari zeloşi de odinioară care să mă fi încurajat prin exemplul lor nemaipomenit!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 176–177]

Am studiat Cuvântul lui Dumnezeu prin corespondenţă

Monica Fitzallen

Anul naşterii: 1931

Anul botezului: 1974

Date personale: Trăind într-o zonă izolată, a studiat Cuvântul lui Dumnezeu prin corespondenţă doi ani. Le-a predicat intensiv amerindienilor. În prezent nu mai vede şi memorează versetele pentru lucrare.

Trăiesc în Waramuri, o rezervaţie de amerindieni de pe râul Moruka din nord-vestul Guyanei. La începutul anilor ’70, când am venit în contact cu adevărul, cea mai apropiată congregaţie era Charity, pe râul Pomeroon. Până acolo făceam 12 ore cu piroga.

Am vorbit cu Martorii lui Iehova când eram la cumpărături în Charity. Frederick McAlman mi-a oferit revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! Le-am luat cu mine acasă şi le-am aruncat într-o ladă unde-au zăcut în următorii doi ani. Apoi m-am îmbolnăvit, am fost ţintuită la pat o vreme şi am făcut depresie gravă. Mi-am amintit de reviste. Le-am citit şi mi-am dat imediat seama că acesta era glasul adevărului.

Tot pe atunci soţul meu, Eugene, a început să caute de lucru şi a decis să o ia în josul râului, spre Charity. Începusem să-mi revin, aşa că l-am însoţit. Motivul principal era de fapt că voiam să dau de Martorii lui Iehova. N-a trebuit să-i caut prea mult; o Martoră a venit chiar acolo unde locuiam. Am întrebat-o: „Sunteţi cumva cu Turnul de veghe?“ Doamna a zis că da, iar eu am întrebat-o de bărbatul cu care vorbisem la piaţă în urmă cu doi ani. A plecat imediat să-l caute pe Frederick McAlman. Întâmplător, el predica împreună cu un grup de vestitori chiar într-un teritoriu din apropiere.

Când au venit la mine, fratele McAlman mi-a arătat cum se studiază Biblia cu ajutorul cărţii Adevărul care conduce la viaţă eternă. Am acceptat. Numai că trebuia să mă întorc acasă împreună cu Eugene. Aşa că studiam prin scrisori. Am parcurs două cărţi: Adevărul şi ‘Lucruri în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă’. În timp ce studiam cartea Adevărul, am părăsit oficial biserica anglicană, iar apoi am devenit vestitoare nebotezată. Preotul mi-a scris următoarele: „Să nu-i asculţi pe Martorii lui Iehova. Ei nu înţeleg Biblia în profunzime. O să vin eu să stau de vorbă cu tine“. Dar nu erau decât vorbe-n vânt.

Fiind singura vestitoare din rezervaţie, le-am vorbit vecinilor mei despre noile mele cunoştinţe. I-am predicat şi soţului meu, despre care vă mărturisesc cu încântare că s-a botezat la un an după mine. În prezent, Eugene este unul dintre cei 14 vestitori locali.

Nu demult mi-am pierdut vederea din cauza glaucomului şi a cataractei, aşa că acum memorez versetele pentru lucrare. Cu toate acestea, îi mulţumesc lui Iehova că încă îi pot sluji.

[Chenarul/Graficul de la paginile 181–183]

Iehova ‘mi-a dat tot ce îmi doreşte inima’

Ruby Smith

Anul naşterii: 1959

Anul botezului: 1978

Date personale: Este de origine caraibă. A jucat un rol important în predicarea veştii bune în Baramita, o rezervaţie amerindiană din interiorul Guyanei.

Primul contact cu Martorii lui Iehova l-am avut în 1975. Eram în vârstă de 16 ani. Bunica primise un tract de la fiul ei vitreg şi m-a rugat să i-l traduc, pentru că nu ştia să citească în engleză. Încântată de promisiunile Bibliei despre care se vorbea în tract, am completat cuponul şi l-am trimis la Filială. După ce am primit publicaţiile pe care le cerusem, le-am studiat şi am început să vorbesc cu alţii despre adevărurile biblice pe care le învăţam. În capul listei au fost bunica şi mătuşa mea. Din păcate, tata nu a fost de acord cu preocupările mele.

Nu după multă vreme, bunica şi mătuşa mea au început şi ele să depună mărturie. Astfel că mai mulţi săteni au venit acasă la noi să afle mai multe lucruri despre Biblie. Între timp, cu cât citeam mai mult, cu atât înţelegeam mai bine că trebuia să fac câteva schimbări în viaţă ca să-i fiu plăcută lui Iehova. Trebuia să-i mărturisesc tatălui meu că-i şterpelisem ceva din atelier şi să mă împac cu unul dintre fraţii mei. După ce m-am rugat fierbinte, am reuşit.

În acea perioadă, Filiala a trimis în zona noastră un pionier special, fratele Sheik Bakhsh. Însă fratele Bakhsh n-a putut rămâne mult timp aici. Împreună cu un alt frate, Eustace Smith, care mai apoi a devenit soţul meu, ei au studiat cu mine prin scrisori.

În 1978 am mers la Georgetown ca să asist la Congresul „Credinţa victorioasă“. Când am ajuns în capitală, m-am dus direct la Filială ca să-mi fac cunoscută dorinţa de a mă boteza. S-a stabilit ca Albert Small să analizeze cu mine întrebările pe care bătrânii le dezbat cu candidaţii la botez. Cât de fericită am fost să mă întorc la Baramita ca slujitoare botezată a lui Iehova!

Plină de zel, m-am apucat imediat de lucrarea de predicare. Erau mulţi oameni interesaţi, aşa că i-am rugat pe câţiva dintre ei să ridice o sală simplă. Aici, în fiecare duminică, traduceam oral Turnul de veghe din engleză în caraibă. Tata s-a împotrivit şi mi-a cerut să rămân acasă duminica. Aşa că înregistram pe ascuns articolele pe audiocasete, iar unul dintre fraţii mei le punea la întruniri. Pe atunci asistenţa se ridica la 100 de persoane.

Nu după mult timp, familia mea s-a mutat la Georgetown pentru afaceri, iar bunica la Matthews Ridge. Mătuşa mea a rămas în Baramita, dar nu le mai împărtăşea altora vestea bună. Prin urmare, lucrarea de predicare începuse să stagneze.

În Georgetown l-am întâlnit chiar pe Eustace Smith şi, după o vreme, ne-am căsătorit. Deşi Eustace nu ştia limba caraibă, amândoi am dorit să mergem la Baramita să-i ajutăm pe oamenii interesaţi de acolo. În 1992 dorinţa noastră s-a împlinit. Imediat ce am ajuns, ne-am dedicat ministerului şi am organizat întruniri. Într-un timp scurt, asistenţa a crescut la 300 de persoane.

Am organizat şi un curs de alfabetizare pe care îl ţineam după studiul Turnului de veghe. Yolande, primul nostru copil, ne ajuta la lecţii. Avea 11 ani şi era vestitoare nebotezată. Azi, atât ea, cât şi cealaltă fiică a noastră, Melissa, sunt pioniere regulare.

În 1993 Iehova a binecuvântat Baramita cu o Sală a Regatului. De asemenea, el ne-a oferit „daruri sub formă de oameni“, bărbaţi care vorbeau caraiba şi se aflau în fruntea congregaţiei (Ef. 4:8). La data de 1 aprilie 1996 s-a format congregaţia Baramita. În plus, sunt încântată să vă spun că mama, bunica şi aproape toţi fraţii mei fac parte din congregaţie. Da, Iehova ‘mi-a dat tot ce îmi doreşte inima’. — Ps. 37:4.

[Legenda fotografiei]

Împreună cu Eustace, azi

[Graficul/Fotografia de la paginile 148–149]

GUYANA — EVENIMENTE IMPORTANTE

1900: Unii oameni încep să citească Turnul de veghere al Sionului şi alte publicaţii biblice şi să le dezbată

1910

1912: E. J. Coward ţine cuvântări în faţa a sute de oameni în Georgetown şi în New Amsterdam

1913: Este închiriată o cameră la Somerset House care este folosită ca loc de întrunire până în 1958

1914: Este înfiinţată prima filială în Georgetown

1917: La presiunea clerului, guvernul interzice unele publicaţii

1922: Interdicţia este ridicată. George Young vizitează Guyana

1940

1941: Turnul de veghe şi Consolare (în prezent Treziţi-vă!) sunt interzise

1944: Sunt interzise publicaţiile Martorilor lui Iehova

1946: Interdicţia este ridicată în iunie. Sosesc primii misionari de la Galaad

Anii ’50: Documentarul Societatea lumii noi în acţiune este prezentat în toată Guyana

1960: Filiala cumpără un teren în Georgetown. Clădirile existente sunt folosite ca Betel şi casă de misionari

1967: Se depăşeşte numărul de 1 000 de vestitori

1970

1988: Este dedicată o nouă filială pe proprietatea existentă

1995: Prima Sală a Regatului construită prin metoda rapidă

2000

2003: Este dedicată Filiala din prezent, aflată pe un nou teren

2004: În Guyana sunt activi 2 163 de vestitori

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

2 000

1 000

1910 1940 1970 2000

[Hărţile de la pagina 141]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

GUYANA

Baramita

Hackney

Charity

Henrietta

Suddie

GEORGETOWN

Mahaicony

Soesdyke

Bartica

Yaruni

New Amsterdam

Mackenzie

Wismar

Skeldon

Berbice

Orealla

Lethem

Esequibo

Demerara

Berbice

Corantijne

VENEZUELA

BRAZILIA

SURINAM

[Fotografii pe toată pagina 134]

[Legenda fotografiei de la pagina 137]

Evander Coward

[Legenda fotografiei de la pagina 138]

Somerset House din Georgetown, Guyana, a fost folosită pentru întrunirile congregaţiei între anii 1913 şi 1958

[Legenda fotografiei de la pagina 139]

George Young

[Legenda fotografiei de la pagina 146]

Frederick Phillips, Nathan Knorr şi William Tracy în 1946

[Legenda fotografiei de la pagina 147]

În iunie 1946 a fost emis acest act, punându-se oficial capăt interdicţiei asupra literaturii noastre în Guyana

[Legenda fotografiei de la pagina 152]

Nathan Knorr, Ruth Miller, Milton Henschel, Alice Tracy (fostă Miller), Daisy şi John Hemmaway

[Legenda fotografiei de la pagina 153]

John Ponting

[Legenda fotografiei de la pagina 154]

Geraldine şi James Thompson au slujit 26 de ani în Guyana

[Legenda fotografiei de la pagina 168]

Grup de vestitori care merg în predicare cu barca

[Legenda fotografiei de la pagina 169]

În predicare pe râul Moruka, în „Kingdom Proclaimer III“

[Legenda fotografiei de la pagina 175]

Jerry şi Delma Murray

[Legenda fotografiei de la pagina 178]

Frederick McAlman, Eugene şi Monica Fitzallen îi predică vestea bună unui amerindian care-şi repară canoea

[Legenda fotografiei de la pagina 184]

Congres de circumscripţie în Baramita, 2003

[Legenda fotografiilor de la pagina 185]

Mulţi localnici din Baramita au reacţionat favorabil la adevăr

[Legenda fotografiei de la pagina 186]

În predicare cu piroga

[Legenda fotografiei de la pagina 188]

Sherlock şi Juliet Pahalan

[Legenda fotografiilor de la pagina 191]

Guyana — „paradisul pionierilor“

[Legenda fotografiei de la pagina 194]

Sală a Regatului în Orealla, Guyana

[Legenda fotografiei de la pagina 197]

Fosta Filială din Georgetown de pe strada Brickdam, nr. 50, a cărei construcţie a fost încheiată în 1987

[Legenda fotografiei de la pagina 199]

Comitetul filialei, de la stânga la dreapta: Edsel Hazel, Ricardo Hinds şi Adin Sills

[Legenda fotografiei de la paginile 200, 201]

Noua Filială din Guyana