O zi din viaţa mea în aglomeratul Hong Kong

Hong Kong este unul dintre locurile cu populaţia cea mai densă din lume. Cei 5,8 milioane de locuitori ai săi ocupă o suprafaţă de 1.070 de kilometri pătraţi, avînd o densitate de 5.592 de locuitori pe kilometru pătrat. Avînd în vedere că numai 10% din teren este ocupat, aceasta înseamnă o densitate medie de aproximativ 54.000 de locuitori pe kilometru pătrat! Cu toate acestea, populaţia locală pare să se acomodeze foarte bine cu agitaţia acestui oraş aglomerat, cu spaţiul său limitat de viaţă, cu traficul său zgomotos şi cu poluarea sa.

MĂ TREZESC la orele 7,30 dimineaţa la sunetul strident al ceasului deşteptător. Mă dau jos din pat, mă îmbrac în grabă. Locuiesc într-un mic apartament împreună cu părinţii mei şi cu trei surori mai mici, toţi cu serviciu laic. Aşadar, este nevoie întotdeauna să stăm la rînd la baie iar timpul nostru este limitat. După un mic dejun rapid, mă urc pe bicicletă pentru a ajunge la gară. Aventura cotidiană a început. Am devenit o persoană din imensa mulţime care se îndreaptă spre locul de muncă în agitatul Hong Kong.

Trenul trece şuierînd pe lîngă clădirile foarte înghesuite şi zgîrie-norii suprapopulaţi. Apoi cobor şi iau un autobuz pentru a traversa portul. Intrăm într-un tunel şi înaintăm în coloană. Ce uşurare este să ieşi în cealaltă parte şi să te găseşti pe insula Hong Kong, cartierul financiar al centrului, unde se află biroul meu. Întreaga călătorie durează între o oră şi o oră şi jumătate, în funcţie de trafic. La orele 9,30 sosesc, în sfîrşit, la birou. Dar nu am timp să mă aşez şi începe să sune telefonul: este primul meu client. Şi această poveste se repetă zi de zi — unul după altul sună la telefon, fără o clipă de răgaz. Urmează apoi o pauză scurtă pentru prînz.

Acum problema este să găseşti un loc într-unul din numeroasele restaurante din apropiere. Ai impresia că toţi doresc să mănînce în acelaşi timp şi în acelaşi loc şi adesea la aceeaşi masă! Încă o dată îmi împart masa cu persoane complet străine. Aceasta este viaţa în aglomeratul Hong Kong. Apoi, după rapida dar nutritiva mîncare chinezească, mă reîntorc la birou.

Ziua mea de lucru ar trebui să se încheie la orele 17,30, dar rareori se întîmplă aşa. Cînd am, în sfîrşit, timp să respir şi să mă uit la ceas este, aproape sigur, ora 18,15. În unele zile, este deja trecut de orele 19,00 cînd mă ridic să plec. Şi apoi urmează călătoria înapoi spre casă.

Întîi autobuzul, apoi trenul. În sfîrşit, sosesc în staţie şi mă îndrept spre bicicletă. În timp ce pedalez spre casă, mă gîndesc cum s-a transformat orăşelul nostru într-un oraş modern, agitat şi supraaglomerat. Casele joase au fost înlocuite cu clădiri înalte de 20 sau 30 de etaje. Şosele late, largi, ocupă mari porţiuni de teren iar pe pasarelele uriaşe se scurge un torent constant de trafic zgomotos. Vechiul mod de viaţă, lipsit de orice grabă, a dispărut pentru totdeauna.

Locuinţa este mult prea mică — mai puţin de 28 de metri pătraţi — pentru familia noastră compusă din şase membri, iar eu nu am cameră separată. Iată de ce dorm pe o canapea în camera de zi. Cel puţin părinţii au cameră separată, iar cele trei surori ale mele dorm în paturi suprapuse în micuţa lor cameră. Viaţa particulară este un lux pentru noi.

Deşi este mică, locuinţa noastră este mult mai bună faţă de ce aveam înainte, cînd stăteam cu toţii într-o singură cameră a unei locuinţe de stat. Dar cît este ea de bună comparativ cu situaţia miilor de persoane care trăiesc în districtul Mong Kok şi care închiriază „apartamente cuşti“ (construite din fire de sîrmă, asemănătoare cuştilor), dispuse pe trei niveluri fiecare avînd lungimea de 1,8 metri, lăţimea de 0,8 metri şi înălţimea de 0,8 metri. Există spaţiu pentru o saltea şi pentru cîteva lucruri personale. Nu există loc pentru mobilier.

Pe la orele nouă seara sîntem cu toţii acasă şi ne aşezăm pentru cină. După ce terminăm de servit masa, cineva deschide televizorul. Aceasta îmi pune capăt oricărei speranţe de a citi şi studia în linişte. Aştept pînă cînd toţi merg la culcare la orele 23,00 şi apoi sînt singur în cameră şi am puţină pace şi linişte pentru a mă concentra. Pe la miezul nopţii este timpul să merg şi eu la culcare.

Lucrez de cînd mi-am terminat studiile, de acum 12 ani. Aş dori să mă căsătoresc, dar trebuie să lucrez atît de mult pentru a-mi întreţine existenţa încît nu am timp nici măcar pentru a cunoaşte suficient de bine o femeie. Iar găsirea unui loc de locuit este ceva mai greu decît a te căţăra în ceruri, cum spunem noi. Deşi am învăţat să ţinem piept, acest gen de viaţă urbană frenetică nu mi se pare naturală. Recunosc însă că sînt mult mai avantajat decît milioane şi poate miliarde de persoane din alte părţi ale lumii care nu au locuinţe decente, electricitate, apă curentă sau condiţii igienice satisfăcătoare. Fără îndoială, avem nevoie de un sistem mai bun, de o lume mai bună, de o viaţă mai bună. — Relatată de Kin Keung.