Adevărul m-a eliberat
TATĂL meu a murit cînd aveam şapte ani, iar mama, săraca, a rămas să crească şase copii. Am crescut în Johannesburg, Africa de Sud. Copil fiind, evitam compania altora. De fapt, îmi era jenă să vorbesc deoarece mă bîlbîiam foarte tare.
Dar acest handicap m-a ajutat să dezvolt alte talente. La şcoală, adesea luam nota cea mai mare la compuneri. Uneori, profesorii chiar îmi citeau compunerile în faţa altor clase. În plus, bîlbîiala nu îmi afectase capacitatea de a cînta. Acasă îmi petreceam cea mai mare parte a timpului liber în cameră cîntînd la chitară şi vocal.
În cele din urmă, muzica a devenit singurul meu punct de interes. Doream foarte mult să cînt într-un grup rock şi acest lucru s-a răsfrînt asupra rezultatelor mele şcolare. De fapt, am părăsit şcoala înainte de a termina clasele obligatorii. Am format un grup şi îmi petreceam aproape fiecare week-end cîntînd în diferite localuri din suburbiile Johannesburgului. Curînd am început să port plete şi să beau.
Îmi aduc aminte că am cîntat timp de cîteva săptămîni într-un bar de noapte din Johannesburg. Unul dintre angajaţi, care părea a fi o femeie frumoasă, mă simpatiza şi îmi oferea de băut. Cît dezgust am simţit cînd am constatat că acea persoană era un bărbat deghizat în femeie! Da, acest bar de noapte era rezervat homosexualilor. Pentru a respecta programul acestui bar de noapte, de la orele 21 pînă la orele 5 dimineaţa, şase nopţi pe săptămînă, am început să luăm halucinogene.
După cinci ani de la debutul meu, s-a întîmplat ceva ce m-a determinat să reflectez în mod serios la religie. Un preot catolic a invitat grupul nostru să cînte în biserica sa pentru o organizaţie de tineret. Erau prezenţi peste 500 de adolescenţi şi casierul era preotul catolic. Muzica noastră era de-a dreptul nestăvilită şi mulţi dintre aceşti copii erau sub influenţa alcoolului. Dar mai exista un grup de copii care mi-a atras atenţia. Ei stăteau aşezaţi în cerc pe ringul de dans şi îşi pasau unul altuia droguri. Am început să mă întreb dacă Dumnezeu exista cu adevărat.
Există Dumnezeu?
În căutarea mea, m-am îndreptat spre adventiştii de ziua a şaptea, spre metodişti, catolici şi spre alte biserici. Dar am simţit că ele nu aveau nimic de oferit şi în curînd am încetat să le mai frecventez. Deziluzia mea a crescut în urma a ceea ce am văzut într-o duminică noaptea la o discotecă. Lumina era slabă, muzica puternică, şi l-am zărit pe barman — preotul catolic local. Purta blue-jeans, o vestă fără cămaşă şi un mare crucifix la gît. Nu era cu nimic mai bun decît noi şi l-am poreclit preotul hipi.
Am devenit interesat de budism şi am cumpărat o statuetă a lui Buddha pe care mi-am pus-o în cameră lîngă pat. În fiecare zi îngenuncheam în faţa ei şi ziceam: „O, Buddha, te rog ajută-mă“. Credeam, de asemenea, că oamenii au un suflet astral ataşat de corp printr-o coardă de argint şi că prin intermediul acestuia o persoană putea călători în univers oriunde dorea.
Această doctrină falsă a nemuririi sufletului a exercitat influenţă asupra muzicii noastre (compară cu Eclesiastul 9:5, 10 şi Ezechiel 18:4). Am început să compun cîntece sub influenţa drogurilor. Grupul a învăţat să le cînte şi am realizat o înregistrare în studio. Înregistrarea a durat două ore, iar cîntecele aveau ca temă viaţa unui om care călătorea în timp. Unul dintre cîntece era despre Satan; el promova ideea blasfematoare că Diavolul este mai puternic decît Dumnezeu.
Obsesia cauzată de fenomenele oculte şi utilizarea drogurilor halucinogene îmi cauzau adevărate suferinţe. Mă trezeam noaptea şi vedeam figuri întunecoase mişcîndu-se prin camera mea. Într-o noapte, un obiect înspăimîntător s-a îndreptat spre mine. M-am îngrozit atît de tare încît braţele mi-au rămas fără vlagă şi mi-era aproape imposibil să mă mişc. Cu o altă ocazie, stăteam întins pe pat cînd obiecte ciudate au apărut dintr-odată în cameră. Am început să doresc să mă eliberez din această sclavie.
O zi care mi-a schimbat viaţa
Între timp fratele meu Charles şi soţia sa Lorraine au devenit Martori ai lui Iehova. Sîmbătă dimineaţa mă trezeam adesea mahmur din cauza băuturii şi găseam lîngă patul meu un bileţel pe care Charles scrisese cîteva versete biblice referitoare la modul meu de viaţă dezordonat.
Apoi, într-o duminică, Charles şi Lorraine m-au invitat să asist la o dramă biblică jucată de Martorii lui Iehova cu ocazia congresului lor anual de district care s-a ţinut la Pretoria. Din curiozitate, am acceptat să-i însoţesc. Ce surpriză plăcută să vezi o mulţime atît de mare de oameni curaţi! Mi-a plăcut ziua aceea deşi nu am înţeles 90% din ceea ce se spunea. Cînd Charles m-a prezentat prietenilor săi, am fost impresionat de căldura cu care m-au primit deşi aveam plete şi nu eram îmbrăcat potrivit ocaziei. Au fost făcute aranjamente pentru ca un Martor să studieze Biblia cu mine.
Săptămîna următoare, în loc să fac repetiţii cu grupul, am asistat la întrunirile Martorilor lui Iehova de la Sala Regatului. La sfîrşitul săptămînii, am decis să părăsesc grupul şi să-mi vînd echipamentul muzical. După ce ne-am despărţit, noi am convenit ca eu, întrucît eram autorul şi compozitorul cîntecelor, să păstrez banda originală. Nu puteam rezista tentaţiei de a o păstra. Am păstrat, de asemenea, chitara la care am continuat să cînt muzica satanică pe care o compusesem sub influenţa drogurilor.
Pe măsură ce studiam Biblia şi asistam la întrunirile creştine, înţelegerea mea cu privire la cerinţele lui Dumnezeu devenea tot mai clară. Am înţeles curînd că pentru a-i plăcea lui Dumnezeu, trebuia să particip la întrunirile creştine şi la predicarea veştii bune din casă în casă în calitate de Martor al lui Iehova (Faptele 5:42; Romani 10:10). Ideea aceasta mă îngrozea. Bîlbîiala mea era atît de accentuată încît am devenit o persoană închisă în sine şi mă bazam, de obicei, pe alţii pentru a vorbi în locul meu.
Bîlbîiala nu mi-a împiedicat progresul
Cînd asistam la întruniri, îmi ziceam adesea: ‘Măcar dacă aş putea face un comentariu la fel ca ceilalţi’. În cele din urmă am făcut, dar cît m-am luptat pentru a pronunţa acele cîteva cuvinte! După ce s-a terminat întrunirea, mulţi au venit şi m-au felicitat. Ei mă făceau să mă simt asemenea unui fotbalist care tocmai marcase un gol. Începeam să simt iubirea sinceră care este semnul adevăratului creştinism. — Ioan 13:35.
Următorul meu obstacol a fost acela de a citi un fragment din Biblie în cadrul Şcolii de minister teocratic în faţa unui auditoriu puţin numeros. M-am bîlbîit atît de tare încît mi-a fost imposibil să-mi susţin tema în timpul alocat. După întrunire, supraveghetorul şcolii mi-a dat cu amabilitate cîteva sfaturi practice. El mi-a sugerat să practic citirea cu voce tare. Mi-am rezervat, aşadar, timp în fiecare zi pentru a citi cu voce tare din Biblie şi revista Turnul de veghere. Încrederea pe care am cîştigat-o la Şcoala de minister teocratic m-a ajutat să fac faţă sfidării de a le vorbi unor necunoscuţi în cadrul ministerului de la uşă la uşă. În octombrie 1973 m-am botezat ca simbol al dedicării mele lui Iehova Dumnezeu.
O rup definitiv cu vechile practici
Totuşi, eram încă un creştin nou convertit; îmi lipsea maturitatea. De exemplu, după predicarea din casă în casă de duminica, cînd se făcea frig, urcam în maşină, închideam geamurile şi profitînd de căldura plăcută a soarelui ascultam o casetă pe care era înregistrată muzica mea. În acelaşi timp, începusem, de asemenea, să curtez o tînără drăguţă, Debbie, care participa cu timp integral la lucrarea de predicare. Odată, Debbie s-a apropiat de maşină în timp ce eu ascultam caseta. Am oprit repede aparatul. În sinea mea îmi dădeam seama că aceasta nu era o muzică potrivită pentru un creştin.
La scurt timp după ce eu şi Debbie ne-am căsătorit, am început să avem probleme. Adesea mă trezeam în toiul nopţii transpirat şi tremurînd. Aveam coşmaruri îngrozitoare: visam că traversam cu greu rîuri de sînge în timp ce eram urmărit de demoni. Biata soţie a trecut prin momente dificile timp de multe luni din cauza acestor atacuri demoneşti. Deşi Debbie nu-şi dădea pe deplin seama de conţinutul muzicii mele, ea bănuia că aceasta avea o influenţă rea asupra mea şi şi-a exprimat părerea. Dar eu susţineam cu încăpăţînare: „Voi păstra întotdeauna această bandă din motive sentimentale“.
Aveam, de asemenea, discuţii aprinse cu privire la multe alte lucruri şi adesea sfîrşeam prin a ţipa la ea. Din cauză că aveam atît de multe dispute, Debbie a cerut în mod înţelept ajutor bătrînilor congregaţiei. Uneori ne vizita un bătrîn şi încerca să ne ajute, dar după ce bătrînul pleca, din nou mă supăram pe Debbie. Prea mîndru pentru a recunoaşte că aveam nevoie de ajutor, îi ziceam: „Cu ce drept te-ai dus la bătrîni şi le-ai vorbit? Aceasta este responsabilitatea mea. Eu sînt capul casei“. Da, aveam un punct de vedere greşit despre autoritate. Atunci mă supăram şi nu mai vorbeam cu ea zile întregi. Acum înţeleg că ea pur şi simplu încerca să-şi salveze soţul şi căsnicia.
Apoi, într-o seară, Debbie i-a vorbit unuia dintre bătrîni despre faptul că eu cîntam la chitară şi despre genul de muzică pe care o ascultam. Astfel, ne-a vizitat un bătrîn şi am avut o lungă conversaţie cu el. Îmi amintesc că m-a întrebat: „Ai cumva în casă vreun obiect care ar putea fi cauza problemelor voastre?“ În cele din urmă mi-am deschis sufletul şi i-am vorbit despre banda mea recunoscînd că aceasta îmi tulbura conştiinţa. — 1 Timotei 1:5, 19.
În aceeaşi seară, după ce bătrînul a plecat, am decis să mă debarasez de această bandă. Debbie şi cu mine am luat-o, ne-am dus în grădină şi am încercat să o ardem, dar nu voia să ardă. Am săpat atunci o groapă şi am îngropat-o. De asemenea, mi-am vîndut chitara. M-am gîndit în sinea mea: ‘Dacă vreau să mă debarasez de muzica degradantă, atunci trebuie s-o fac în mod complet’. Şi, spre surprinderea mea, am încetat să mai am coşmaruri. Începînd din acel moment, căsnicia noastră s-a îmbunătăţit treptat.
A vorbi în public — o încercare
Deşi Şcoala de minister teocratic mi-a dat mai multă încredere, încă mă bîlbîiam rău. Doream cu ardoare să fiu capabil să ţin o cuvîntare în congregaţie fără să mă bîlbîi. Debbie mi-a sugerat cu amabilitate să consult un logoped. Am fost de acord şi timp de circa patru luni, o dată pe săptămînă am beneficiat de ajutorul unui specialist. Urmînd această terapie şi aplicînd sfaturile bune ale organizaţiei lui Iehova, am putut să progresez în arta oratoriei.
În 1976, am avut privilegiul să fiu numit bătrîn în congregaţia noastră. Două luni mai tîrziu, am ţinut prima mea cuvîntare publică de 45 de minute. Cîţiva ani mai tîrziu, am avut privilegiul să ţin prima mea cuvîntare la programul unei adunări de circumscripţie. Cu timpul, am fost desemnat să ţin cîte o cuvîntare aproape la fiecare adunare de circumscripţie. Apoi în decembrie 1990, am atins apogeul carierei mele de vorbitor public. Am avut privilegiul să ţin o cuvîntare de 20 de minute cu privire la viaţa de familie în faţa unui auditoriu format din peste patru mii de persoane cu ocazia sesiunii de limbă engleză a congresului de district „Limba curată“ ţinut de Martorii lui Iehova în Johannesburg.
Trebuie să lupt continuu împotriva bîlbîielii. Dacă îmi slăbesc eforturile, ea poate să reapară şi atunci îmi este dificil să mă eliberez din nou de ea. Uneori mai întîmpin dificultăţi, dar încrederea în Iehova îmi este de mare ajutor. De fiecare dată cînd urc pe podium pentru a ţine o cuvîntare, îl rog pe Iehova să mă ajute să o prezint bine şi să fiu calm. Pot să spun însă că niciodată nu uit să-i mulţumesc cu umilinţă lui Iehova după o cuvîntare, deoarece graţie ajutorului lui am fost capabil să o ţin.
Debbie şi cu mine am fost, de asemenea, binecuvîntaţi cu doi copii drăgălaşi, o fetiţă, Pendray, de 15 ani şi un băiat, Kyle, de 11 ani. Simţim o mare bucurie să participăm ca familie în ministerul din casă în casă. Entuziasmul lui Pendray şi Kyle faţă de această lucrare ne încurajează extrem de mult atît pe Debbie, cît şi pe mine.
Cînd mă gîndesc la viaţa mea, simt un amestec de bucurie şi regret. Regret pentru influenţa rea pe care a avut-o muzica mea asupra altora, dar bucurie pentru că am găsit adevărul, pentru că m-am debarasat de muzica degradantă şi pentru că am depăşit cu succes obstacolul bîlbîielii. Mă gîndesc adesea la cuvintele adresate de Isus discipolilor săi: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Graţie bunătăţii nemeritate a lui Iehova am putut verifica şi eu veracitatea acestei declaraţii. — Relatată de William Jordaan.
[Legenda fotografiilor de la pagina 18]
Debbie şi William Jordaan astăzi
Trebuie să lupt continuu împotriva bîlbîielii