Femeile — Sînt ele respectate la locul de muncă?
„Indiferent că sînt celibatari sau căsătoriţi, majoritatea bărbaţilor consideră femeile un vînat legal.“ — Jenny, fostă secretară într-un birou de asistenţă juridică.
„Molestarea şi abuzul sexual asupra femeilor din incinta spitalelor sînt de notorietate publică.“ — Sarah, infirmieră calificată.
„La locul de muncă mi se făceau în mod constant propuneri, ştiţi, propuneri imorale.“ — Jean, infirmieră calificată.
REPREZINTĂ aceste cazuri o excepţie, sau sînt ele larg răspîndite? Treziţi-vă! a intervievat diverse femei cu experienţă în cîmpul muncii. Au fost ele respectate şi tratate în mod demn de colegii lor de sex masculin? Iată cîteva dintre comentariile lor:
Sarah, o infirmieră din New Jersey, S.U.A., care a lucrat nouă ani în spitalele militare americane: „Îmi amintesc că lucram la San Antonio, Texas, şi s-a ivit un post vacant la secţia de dializă. Am întrebat un grup de medici ce ar trebui să fac pentru a obţine postul. Unul dintre ei mi-a răspuns cu un zîmbet afectat: «Culcă-te cu medicul primar». I-am răspuns doar atît: «În aceste condiţii nu doresc postul». Dar adesea acesta este modul în care se decide promovarea cuiva sau acordarea unui loc de muncă. Femeia trebuie să cedeze poftei bărbaţilor care deţin puterea.
Cu o altă ocazie, lucram la o secţie de reanimare şi îi făceam perfuzie unui pacient cînd un medic a intrat şi m-a ciupit de fund. M-am năpustit furioasă într-o cameră vecină. El m-a urmat şi mi-a zis ceva vulgar. I-am dat o lovitură care l-a proiectat drept în coşul de gunoi. Apoi m-am întors la pacientul meu. Este inutil să spun că niciodată n-am mai avut probleme cu el!“
Miriam, o femeie căsătorită din Egipt care lucrase ca secretară în Cairo, a explicat situaţia cu care se confruntă femeile care lucrează într-un mediu musulman din Egipt. „Femeile sînt mai modest îmbrăcate decît cele din societatea occidentală. Nu am observat nici o molestare sexuală fizică la locul meu de muncă. Dar în metrourile din Cairo molestarea sexuală este atît de obişnuită încît în prezent primul vagon este rezervat femeilor.“
Jean, o femeie calmă, dar fermă, avînd o experienţă de 20 de ani ca infirmieră, a spus: „Evitam cu atenţie să fixez întîlniri cu cineva de la locul de muncă. Dar molestarea apărea cînd aveam de-a face cu medicii sau cu infirmierii. Toţi credeau că erau avantajaţi din punct de vedere psihologic. Dacă noi, infirmierele, nu «cooperam» cu ei în ce priveşte dorinţele lor sexuale, atunci infirmierii nu erau la dispoziţie cînd aveam nevoie de ajutor pentru a ridica un pacient şi pentru alte lucruri similare“.
Jenny a lucrat ca secretară într-un birou de asistenţă juridică timp de şapte ani. Ea spune ce a observat în timp ce a lucrat cu avocaţii. „Indiferent că sînt celibatari sau căsătoriţi, majoritatea bărbaţilor consideră femeile un vînat legal. Raţionamentul lor era: «Ca avocaţi, ni se cuvine totul, iar femeile sînt unul dintre privilegiile pe care le avem».“ Şi dovezile par să indice că şi alţi specialişti sînt de aceeaşi părere. Dar ce poate face o femeie pentru a reduce molestarea?
Darlene, o americană de culoare care a lucrat ca secretară şi ca ospătar-şef la un restaurant, a spus: „Lucrurile se pot înrăutăţi dacă nu stabileşti limite precise de conduită. Dacă un bărbat începe să te tachineze şi tu îi răspunzi cu aceeaşi monedă, atunci lucrurile pot scăpa cu uşurinţă de sub control. A trebuit să-mi fac cunoscută cu claritate poziţia cu diverse ocazii. Am utilizat expresii cum ar fi: «Aş aprecia dacă nu mi-aţi vorbi în felul acesta». Cu o altă ocazie, am spus: «Ca femeie căsătorită, consider că ceea ce aţi spus este jignitor şi nu cred că soţul meu ar aprecia lucrul acesta».
Problema este că dacă doreşti respect, trebuie să-l cîştigi. Şi nu văd cum poate o femeie să cîştige respect dacă încearcă să concureze cu bărbaţii în ceea ce eu numesc discuţie fără perdea — glume de prost gust şi aluzii sexuale. Dacă nu stabileşti o graniţă precisă între ceea ce este acceptabil şi ceea ce este inacceptabil în ce priveşte vorbirea şi conduita, atunci unii bărbaţi vor încerca să treacă peste ea“.
Bărbatul care abuzează de putere
Connie, o infirmieră avînd 14 ani de experienţă, a indicat un alt tip de molestare care poate apărea în multe situaţii. „Lucram cu un medic la obişnuita schimbare de bandaje. Respectam toate procedeele pe care le-am învăţat. Ştiam totul despre tehnica de sterilizare etc. Dar nimic nu era bun pentru medicul respectiv. Ţipa la mine şi mă critica la fiecare pas. Acest mod de procedare, umilitor pentru femei, este foarte frecvent. Unii bărbaţi au o problemă cu propriul lor eu şi se pare că simt nevoia să-şi impună autoritatea asupra femeilor care lucrează cu ei.“
Sarah, menţionată anterior, şi-a relatat şi ea experienţa sa în această privinţă. „Făceam pregătirile în vederea unei operaţii chirurgicale şi i-am făcut pacientului un examen general. Electrocardiograma sa era atît de neregulată încît ştiam că nu era în măsură să suporte o operaţie. Am făcut greşeala să-i spun acest lucru chirurgului. El s-a înfuriat, iar răspunsul său a fost: «Infirmierele trebuie să aibă grijă de ploscă, nu de electrocardiograme». L-am atenţionat, aşadar, pe anestezistul-şef, iar el a spus că în aceste condiţii echipa sa nu va coopera cu chirurgul. Atunci chirurgul s-a dus şi i-a spus soţiei omului respectiv că din vina mea soţul ei nu era încă operat! Într-un astfel de mediu, o femeie nu poate învinge. De ce? Deoarece involuntar ai rănit orgoliul unui bărbat.“
Este clar că femeile sînt adesea obiectul molestărilor şi umilirilor la locul de muncă. Dar care este poziţia lor în faţa legii?
Femeile şi legea
În unele ţări au trebuit să treacă multe secole pînă cînd femeile să ajungă, chiar la nivel teoretic, la egalitate în drepturi cu bărbaţii. Dar şi acolo unde legea acordă cu claritate această egalitate, un larg abis separă adesea teoria de practică.
Publicaţia O.N.U.-ului The World’s Women—1970-1990 declară: „O mare parte a acestui decalaj [în politica guvernamentală] se concretizează în legi care neagă egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii în ce priveşte posedarea de terenuri, împrumutul de bani şi stipularea contractelor“. O femeie din Uganda a spus: „Noi continuăm să fim cetăţeni de categoria a doua — ba chiar de categoria a treia, întrucît fiii noştri sînt înaintea noastră. Chiar şi măgarii şi tractoarele au parte uneori de un tratament mai bun“.
Publicaţia Men and Women, editată de Time-Life, afirmă: „În 1920, cel de-al 19-lea amendament al Constituţiei Statelor Unite le garanta femeilor dreptul de vot — la mult timp după ce ele cîştigaseră deja acest drept în multe ţări europene. Dar dreptul electoral nu a fost acordat în Marea Britanie pînă în 1928 (iar în Japonia numai după cel de-al doilea război mondial)“. Pentru a protesta împotriva injustiţiei politice la adresa femeilor, o sufragetă britanică, Emily Wilding Davison, s-a aruncat în faţa calului regelui, cu ocazia derbiului din 1913, murind pe loc. Ea a devenit o martiră a cauzei egalităţii în drepturi pentru femei.
Chiar faptul că nu mai departe decît în 1990 Senatul american a supus spre analiză o lege cu privire la violenţa aplicată femeilor arată că legislatura preponderent masculină a fost puţin sensibilă la nevoile femeilor.
Această scurtă analiză a tratamentului la care sînt supuse femeile în lumea întreagă ne determină să ne întrebăm: Se vor schimba vreodată lucrurile? Ce este necesar pentru ca situaţia să se schimbe? Următoarele două articole vor analiza aceste chestiuni.
[Chenarul de la pagina 11]
Cine se află într-o situaţie mai rea?
„Femeile efectuează două treimi din lucrul realizat la nivel mondial. În Africa şi Asia ele produc între 60 şi 80% din necesarul de hrană, în America Latină, 40%. Însă ele cîştigă doar o zecime din venitul mondial şi posedă mai puţin de 1% din bunurile mondiale. Ele sînt printre cei mai săraci dintre săracii lumii.“ — May You Be the Mother of a Hundred Sons, de Elisabeth Bumiller.
„De fapt, fetiţele nu frecventează şcoala [în unele părţi ale lumii] deoarece nu există apă potabilă . . . Am văzut adolescente cărînd apă de la o distanţă de douăzeci şi uneori de treizeci de kilometri, lucru ce pretinde o zi întreagă. Ele ajung la vîrsta de paisprezece sau cincisprezece ani . . . fără să fi mers la şcoală şi fără să fi învăţat ceva.“ — Jacques-Yves Cousteau, The Unesco Courier, noiembrie 1991.
[Legenda fotografiei de la pagina 10]
Molestarea sexuală nu trebuie tolerată