Victorioşi în faţa morţii

„Însă, spre surprinderea naziştilor, nici [Martorii] nu au putut fi eliminaţi. Cu cît se exercitau presiuni mai mari asupra lor, cu atît îşi consolidau mai mult rîndurile, devenind duri ca diamantul. Hitler îi aruncase într-un război escatologic, dar ei şi-au păstrat credinţa . . . Experienţa lor este un material preţios pentru toţi cercetătorii fenomenului supravieţuirii în condiţii de tensiune extremă. Pentru că în ce priveşte supravieţuirea, ei au supravieţuit.“ — Cuvinte extrase din ziarul Together şi exprimate de Dr. Christine King, istoric.

MARTORII LUI IEHOVA trebuie să figureze în istoria secolului XX drept cel mai calomniat şi mai persecutat grup religios de pe pămînt. Ei au fost greşit înţeleşi şi adesea maltrataţi pentru simplul motiv că au adoptat o poziţie de neutralitate creştină şi au refuzat să înveţe sau să practice războiul. Separarea de orice legătură cu politica le-a atras mînia conducătorilor totalitari din multe ţări. Însă, una dintre contribuţiile lor la istoria modernă îl constituie actele lor de strictă neutralitate şi de integritate de nezdruncinat.a

Istoricul britanic Arnold Toynbee a scris în 1966: „În timpul nostru, în Germania au existat martiri creştini care şi-au dat mai degrabă viaţa decît să aducă omagiu nestăvilitului naţionalism reprezentat acolo de zeul uman Adolf Hitler“. Faptele arată că Martorii lui Iehova au fost bine cunoscuţi printre acei martiri. Cîteva experienţe vor arăta modul în care au înfruntat ei persecuţia şi chiar moartea din cauza integrităţii lor — şi aceasta nu numai în timpul nazismului. În multe părţi ale lumii, ei au repurtat victorii continue şi fără egal în faţa morţii.

Relatarea lui Ananii Grogul din Ucraina

„Părinţii mei au devenit Martori ai lui Iehova în timpul celui de-al doilea război mondial, în 1942, cînd eu aveam 13 ani. La scurt timp după aceea, tatăl meu a fost arestat, întemniţat şi mai tîrziu transferat în lagărele sovietice din Munţii Ural. Cînd aveam 15 ani, în 1944, am fost chemat pentru satisfacerea serviciului militar. Întrucît aveam deja o credinţă solidă în Iehova, am refuzat să învăţ războiul. Din acest motiv, la acea vîrstă fragedă, am fost condamnat la cinci ani de închisoare.

Apoi a venit anul 1950, un an foarte greu. Am fost din nou arestat şi condamnat la 25 de ani din cauza activităţilor mele ca Martor. Aveam 21 de ani. Am supravieţuit şapte ani şi patru luni în lagărele de muncă silnică. Am văzut mulţi oameni murind, umflaţi din cauza foamei şi istoviţi de munca grea.

După moartea lui Stalin, în 1953, condiţiile au început să se schimbe, iar în 1957 autorităţile m-au eliberat din închisoare. Din nou gustam «libertatea». Dar, de această dată, am fost deportat în Siberia pentru zece ani.

Inumana torturare a surorii mele

În Siberia, m-am întîlnit cu sora mea de corp, care ajunsese deja invalidă. Ea fusese arestată exact la două săptămîni după mine, în 1950. Cercetarea cazului ei s-a făcut într-o manieră complet ilegală. Au pus-o la izolare severă, după care au dat drumul la şobolani în celula ei. Aceştia îi rodeau picioarele şi i se căţărau pe corp. În cele din urmă, călăii au pus-o să stea în picioare în apă rece pînă la piept, în timp ce asistau la agonia ei. A fost condamnată la 25 de ani închisoare din cauza activităţii de predicare. I-au paralizat ambele picioare, însă putea să se folosească de mîini şi de braţe. Timp de cinci ani a fost ţinută într-un spital din lagăr, după care a fost ştearsă din evidenţă ca şi cum ar fi murit. Apoi a fost transferată la părinţii noştri, care fuseseră condamnaţi în 1951 la exil pe viaţă în Siberia.

Reîntoarcere în Ucraina . . . şi mai multă persecuţie

În Siberia am cunoscut-o pe Nadia, care a devenit soţia mea şi mama copiilor noştri. Chiar şi în Siberia ne-am continuat lucrarea de predicare. Mi s-a încredinţat producerea şi multiplicarea literaturii biblice. În fiecare noapte, fratele meu Iacob şi cu mine lucram într-o groapă săpată în pivniţă şi multiplicam Turnul de veghere. Aveam două maşini de scris şi o maşină de multiplicat improvizată. Casa noastră era percheziţionată cu regularitate de poliţie, dar de fiecare dată ei plecau cu mîinile goale.

Exilul meu s-a sfîrşit. M-am mutat cu toată familia în Ucraina, dar persecuţia ne-a însoţit. Am fost numit supraveghetor itinerant. A trebuit să lucrez pentru a-mi întreţine familia. De cîteva ori pe lună, securiştii veneau la locul meu de muncă şi încercau să mă convingă să fac compromis. Odată am simţit ajutorul lui Iehova într-un mod cu totul special. Ei m-au arestat şi m-au dus la sediul Securităţii din Kiev, unde m-au ţinut şase zile. În tot acest timp ei au încercat prin propagandă ateistă să-mi semene confuzie în minte. Au comentat, în maniera lor nelegiuită, Turnul de veghere şi alte publicaţii ale Societăţii Watch Tower. Presiunile au devenit aproape insuportabile. M-am dus în baie, am căzut în genunchi şi am izbucnit în lacrimi, implorîndu-l pe Iehova. Nu, nu pentru eliberare, ci pentru forţa de a îndura şi de a nu-mi trăda fraţii.

Apoi, şeful poliţiei a venit să mă vadă şi, luînd loc în faţa mea, m-a întrebat dacă eram într-adevăr convins de ceea ce apăram. I-am depus o scurtă mărturie şi am declarat că sînt gata să mor pentru adevăr. Răspunsul lui a fost: «Eşti un om fericit. Dacă aş fi convins că acesta este adevărul, eu aş fi dispus să stau în închisoare nu numai 3 sau 5 ani, ci 60 de ani într-un picior». A păstrat un moment de tăcere, după care a continuat: «Este vorba de viaţă veşnică. Îţi poţi imagina ce înseamnă cu adevărat viaţa veşnică?» După o scurtă pauză, a spus: «Du-te acasă!» Acele cuvinte mi-au dat o forţă nebănuită. Nu-mi mai era foame. Doream doar să plec. Eram convins că Iehova era cel care m-a întărit.

În ultimii ani, lucrurile s-au schimbat în fosta Uniune Sovietică. Acum există literatură biblică din abundenţă. Putem asista la adunări de circumscripţie şi la congrese de district şi participăm la toate formele de predicare, inclusiv la ministerul din casă în casă. Într-adevăr, Iehova ne-a dat victorie în faţa multor încercări!“

Testarea integrităţii în Africa

Spre sfîrşitul anilor ’60, Nigeria a fost sfîşiată de un devastator război civil. Confruntînd-se cu pierderi tot mai mari, într-o regiune declarată independentă, numită pe atunci Biafra, soldaţii i-au încorporat în mod forţat pe tineri în armata lor. Întrucît Martorii lui Iehova sînt neutri din punct de vedere politic şi refuză amestecul în război, mulţi Martori din Biafra au fost urmăriţi, brutalizaţi şi ucişi. Un Martor al lui Iehova a spus: „Eram asemenea şoarecilor. Trebuia să ne ascundem ori de cîte ori auzeam soldaţi venind“. Adesea nu mai era timp pentru a se ascunde.

Într-o vineri dimineaţa din 1968, Philip, un ministru cu timp integral, în vîrstă de 32 de ani, se afla în satul Umuimo şi predica unui bărbat în vîrstă, cînd nişte soldaţi din Biafra aflaţi într-o campanie de recrutare au dat buzna în sat.

„Ce faci aici?“, a întrebat şeful grupului. Philip a spus că discuta despre venirea Regatului lui Iehova.

„Nu este timp de predicare!“, a ţipat un alt soldat. „Este timp de război, şi nu putem vedea bărbaţi apţi umblînd fără să facă nimic.“ Atunci soldaţii l-au dezbrăcat pe Philip, i-au legat mîinile şi l-au luat cu ei. Israel, un bătrîn creştin, în vîrstă de 43 de ani, nu a avut nici el timp să se ascundă. A fost prins în timp ce pregătea mîncarea pentru copiii săi. Pînă la orele 14.00, soldaţii adunaseră peste o sută de oameni. Ei i-au forţat pe captivi să alerge 25 de kilometri pînă la unitatea militară din Umuacha Mgbedeala. Oricine rămînea în urmă era biciuit.

Lui Israel i s-a spus că avea să transporte o mitralieră grea; Philip avea să fie instruit să mînuiască o puşcă-mitralieră. Cînd ei le-au explicat că nu se puteau ataşa armatei, deoarece Iehova interzice aceasta, comandantul a ordonat să fie închişi. La orele 16.00, tuturor recruţilor, inclusiv celor de la arest, li s-a ordonat să se alinieze. Soldaţii au cerut apoi fiecărui bărbat să semneze o hîrtie prin care arătau că sînt de acord să se alăture armatei. Cînd a fost rîndul său să semneze, Philip a făcut referire la cuvintele de la 2 Timotei 2:3, 4, spunîndu-i comandantului: „Eu sînt deja «un bun soldat al lui Cristos». Nu pot lupta pentru Cristos şi în acelaşi timp pentru altcineva. Dacă fac aceasta, Cristos mă va socoti un trădător“. Comandantul l-a lovit peste cap, spunînd: „Numirea ta ca soldat al lui Cristos s-a încheiat! Acum eşti soldat biafran“.

Philip a răspuns: „Isus încă nu m-a înştiinţat că numirea mea ca soldat al său a expirat, şi numirea mea este valabilă pînă cînd voi primi o astfel de înştiinţare“. La aceasta, soldaţii i-au ridicat pe Philip şi pe Israel în sus şi i-au trîntit de pămînt. Încremeniţi, şi cu ochii, nasul şi gura sîngerînd, cei doi au fost tîrîţi de acolo.

Înaintea unui pluton de execuţie

Mai tîrziu în aceaşi zi, Israel şi Philip s-au aflat în faţa unui pluton de execuţie. Dar soldaţii nu i-au împuşcat. În schimb, i-au bătut cu pumnii şi cu patul puştilor. Apoi comandantul unităţii a decis să-i omoare în bătaie. În acest scop el a numit 24 de soldaţi. Şase aveau să-l bată pe Philip şi alţi şase pe Israel. Ceilalţi 12 trebuia să le furnizeze nuiele şi să-i înlocuiască atunci cînd ceilalţi soldaţi aveau să obosească.

Philip şi Israel au fost legaţi de mîini şi de picioare. Israel relatează: „Nu pot să spun cîte lovituri am primit în noaptea aceea. Cînd un soldat obosea, un altul îi lua locul. Ei ne-au bătut chiar şi după ce ne-am pierdut cunoştinţa“. Philip spune: „În timpul torturii, mi-a venit în minte Matei 24:13, care vorbeşte despre faptul de a răbda pînă la sfîrşit, şi acest lucru m-a întărit. Am simţit durerea loviturilor doar cîteva secunde. Părea că Iehova a trimis pe unul dintre îngerii săi să ne ajute, aşa cum a făcut în timpul lui Daniel. Altfel nu am fi putut supravieţui acelei teribile nopţi“.

Cînd soldaţii au terminat, Israel şi Philip au fost lăsaţi să moară. Ploua. Abia în dimineaţa următoare cei doi creştini şi-au recăpătat cunoştinţa. Cînd au văzut că încă erau în viaţă, soldaţii i-au tîrît din nou la arest.

„Deja mirosiţi ca nişte cadavre“

Bătaia le-a lăsat urme roşii şi sîngerînde, şi răni pe tot corpul. Israel îşi aminteşte: „Nu ni s-a permis să ne spălăm rănile. După cîteva zile muştele se ospătau din noi fără încetare. Din cauza torturii, nu puteam mînca. Abia după o săptămînă am putut înghiţi cîte ceva, în afară de apă“.

În fiecare dimineaţă, soldaţii îi băteau cu un bici — cîte 24 de lovituri fiecare. Ei numeau aceasta cu sadism „micul dejun“ sau „ceaiul fierbinte de dimineaţă“. În fiecare amiază, soldaţii îi duceau pe cîmp pentru a înfrunta soarele tropical pînă la orele 13. După cîteva zile de astfel de tratament, comandantul i-a chemat şi i-a întrebat dacă au renunţat la poziţia lor. Răspunsul a fost negativ.

„Veţi muri în celulă“, a spus comandantul. „De fapt, deja mirosiţi ca nişte cadavre.“

Philip a răspuns: „Chiar dacă murim, ştim că Cristos, pentru care luptăm, ne va învia“.

Cum au supravieţuit ei acestei îngrozitoare perioade? Israel spune: „Philip şi cu mine ne-am încurajat reciproc pe parcursul încercării. La început, eu i-am spus: «Nu te teme. Orice s-ar întîmpla, Iehova ne va ajuta. În ce mă priveşte, nimic nu mă va face să mă alătur armatei. Chiar dacă trebuie să mor, nu voi mînui nici o mitralieră cu mîinile mele»“. Philip a spus că luase aceeaşi hotărîre. Împreună ei şi-au amintit şi au discutat diverse versete scripturale.

Un nou comandant a decis să transfere circa o sută de recruţi la Ibema, o unitate militară din zona Mbano, astăzi aparţinînd statului Imo. Israel relatează ce s-a întîmplat atunci: „Uriaşul camion era gata, şi toţi recruţii erau înăuntru. Soţia mea, June, a alergat la soldaţi şi a pledat în mod curajos pentru ca noi să nu fim duşi. Întrucît au refuzat s-o asculte, ea a îngenunchiat lîngă camion, s-a rugat şi a încheiat cu un amin care a putut fi auzit. Apoi camionul a plecat“.

Întîlnirea cu un mercenar compătimitor

Camionul armatei a ajuns la unitatea militară din Ibema în după-amiaza următoare. Bărbatul care părea să fie responsabil acolo era un mercenar israelit. Cînd a văzut cît erau de bătuţi şi de slăbiţi Philip şi Israel, s-a apropiat şi i-a întrebat de ce se aflau în această stare teribilă. Ei i-au explicat că erau Martori ai lui Iehova şi că au refuzat instruirea militară. Furios, el s-a întors spre ceilalţi ofiţeri prezenţi. „Biafra va pierde sigur acest război“, a spus el. „Orice ţară angajată în război, care îi torturează pe Martorii lui Iehova, pierde cu siguranţă. Nu trebuia să recrutaţi Martori ai lui Iehova. Dacă un Martor este de acord să meargă la război, foarte bine. Dar dacă refuză, lăsaţi-l în pace.“

Medicul unităţii a întrebat dacă cei doi Martori primiseră vaccinuri şi certificate medicale corespunzătoare. Întrucît nu primiseră, mercenarul i-a respins pe toţi recruţii şi a ordonat să fie trimişi înapoi la Umuacha.

„Urmaţi-vă calea, slujiţi-i Dumnezeului vostru“

Mai tîrziu, soţia lui Israel şi mama lui Philip s-au hotărît să viziteze unitatea din Umuacha, sperînd să afle veşti. În timp ce se apropiau, ele au auzit agitaţie în unitate. La poartă, gardianul a spus: „Martoră a lui Iehova! Rugăciunea ţi-a fost ascultată. Grupul care a plecat cu trei zile în urmă a fost trimis înapoi“.

În aceeaşi zi, Philip şi Israel au fost eliberaţi. Comandantul i-a spus Junei: „Ştii că rugăciunea ta ne-a făcut ineficientă manevra?“ Apoi le-a spus lui Israel şi lui Philip: „Urmaţi-vă calea, slujiţi-i Dumnezeului vostru şi continuaţi să vă menţineţi integritatea faţă de Iehova al vostru“.

Cît despre Israel şi Philip, ei s-au restabilit şi şi-au continuat activitatea creştină. După război, Israel a efectuat lucrarea de predicare cu timp integral timp de doi ani şi a continuat să servească în calitate de bătrîn creştin. Philip a slujit ca supraveghetor itinerant timp de zece ani şi încă participă la lucrarea de predicare cu timp integral. Şi el este bătrîn de congregaţie.

Refuzul de a colabora cu armata

Zebulan Nxumalo şi Polite Mogane sînt doi tineri miniştri religioşi cu timp integral din Africa de Sud. Zebulan explică: „Într-o duminică dimineaţa, un grup de bărbaţi au venit la noi acasă şi au cerut 20 de ranzi (circa 7$) pentru a cumpăra arme. Respectuos, i-am rugat să revină seara, întrucît programul nostru de duminică era prea încărcat pentru a discuta problema chiar atunci. Spre surprinderea noastră, ei au fost de acord. Seara, s-au prezentat 15 bărbaţi. Expresia feţei lor lăsa să se înţeleagă clar că erau foarte preocupaţi de problemă. După ce ne-am prezentat în mod politicos, i-am întrebat ce doreau. Ne-au explicat că aveau nevoie de bani pentru a cumpăra arme mai bune şi de calibru mai mare pentru a lupta împotriva facţiunii politice rivale.

I-am întrebat: «Se poate stinge focul cu benzină?»

«Nu, imposibil», au răspuns ei.

Le-am explicat că, în mod similar, violenţa nu ar face decît să încurajeze la violenţă şi la acte de răzbunare.

Această explicaţie părea să-i irite pe cîţiva dintre cei prezenţi. Cererea lor devenea acum ameninţătoare. «Acest schimb de opinii este pierdere de timp», au bombănit ei. «Contribuţia obligatorie nu se negociază. Ori plătiţi, ori suportaţi consecinţele!»

În acel moment, îşi aminteşte Zebulan, exact cînd situaţia începea să scape de sub control, conducătorul lor a păşit înăuntru. Dorea să ştie care era problema. I-am explicat poziţia noastră, şi el a ascultat cu atenţie. Am utilizat drept ilustrare devoţiunea lor faţă de propriile lor convingeri politice. I-am întrebat ce ar aştepta ei din partea unui soldat instruit de organizaţia lor, în cazul în care ar fi prins şi ar fi forţat să facă compromis. Au spus că o astfel de persoană ar trebui să fie gata să moară pentru convingerile sale. Au zîmbit cînd i-am lăudat pentru răspunsul lor; nu şi-au dat seama că ne oferiseră o excelentă ocazie de a ilustra cazul nostru. Le-am explicat că noi sîntem deosebiţi de bisericile creştinătăţii. În calitate de susţinători ai Regatului lui Dumnezeu, «constituţia» noastră este bazată pe Biblie, care condamnă toate felurile de ucidere. Din acest motiv, noi nu eram dispuşi să contribuim nici măcar cu un cent la cumpărarea de arme.

Între timp, pînă cînd discuţia să ajungă la apogeu, mai mulţi oameni se strecuraseră în casă, astfel că în final ne adresam unui mare auditoriu. Ei nu ştiau cît de fierbinte ne-am rugat pentru un deznodămînt favorabil.

După ce ne-am făcut clară poziţia, s-a aşternut tăcerea. În cele din urmă, conducătorul s-a adresat grupului său: «Domnilor, înţeleg poziţia acestor oameni. Dacă noi am vrea bani pentru a construi un azil de bătrîni, sau dacă unuia dintre vecinii noştri i-ar trebui bani pentru a merge la spital, aceşti oameni ar fi gata să ne dea bani. Dar ei nu sînt dispuşi să ne dea bani pentru a ucide. Personal, nu sînt împotriva convingerilor lor».

Cu aceasta, toţi s-au ridicat. Ne-am strîns mîinile şi le-am mulţumit pentru răbdare. Ceea ce la început părea a fi o situaţie ameninţătoare care ne-ar fi putut costa viaţa, a sfîrşit prin a fi o mare victorie“.

Gloate conduse de preoţi

Relatată de Jerzy Kulesza, Martor polonez:

„În ce priveşte zelul şi punerea intereselor Regatului pe primul loc, tatăl meu, Aleksander Kulesza, a fost un exemplu demn de urmat. Pentru el serviciul de teren, întrunirile creştine şi studiul personal şi familial erau într-adevăr lucruri sfinte. Nici viscolul, nici gerul, nici vîntul puternic, nici căldura nu constituiau un obstacol pentru el. Iarna îşi lua schiurile, un rucsac cu literatură biblică şi pleca pentru cîteva zile în unele teritorii izolate ale Poloniei. A avut de înfruntat diverse pericole, inclusiv violenţă din partea unor grupuri rebele.

Uneori preoţii stîrneau opoziţie împotriva Martorilor, incitînd gloatele. Aceştia obişnuiau să-şi bată joc de ei, să arunce cu pietre în ei sau să-i bată. Dar ei se întorceau acasă fericiţi că înduraseră injurii pentru Cristos.

Pe parcursul primilor ani ce au urmat celui de-al doilea război mondial, autorităţile nu reuşeau să impună respectarea legii şi să menţină ordinea în ţară. Domnea haosul şi distrugerea. Poliţia şi securitatea conduceau ziua, iar rebelii şi diverse bande operau noaptea. Hoţia şi jaful erau la ordinea zilei, şi la fel şi linşajul. Martorii lui Iehova lipsiţi de apărare erau o pradă uşoară, în special cînd unele grupuri conduse de preoţi se concentrau asupra Martorilor. Ei îşi justificau invadarea caselor noastre sub pretextul că apărau credinţa catolică a părinţilor lor. Cu astfel de ocazii, ei spărgeau geamuri, furau vite şi distrugeau haine, hrană şi literatură. Bibliile erau aruncate în fîntînă.

Un martiriu neaşteptat

Într-o zi din iunie 1946, înainte de a ne întîlni pentru a merge cu bicicleta într-un anumit teritoriu izolat, un frate tînăr, Kazimierz Kądziela, ne-a vizitat şi a discutat în şoaptă cu tatăl meu. Tata ne-a trimis în predicare, dar el nu a plecat cu noi, lucru ce ne-a surprins. Aveam să auzim mai tîrziu motivul. Cînd ne-am reîntors acasă, am aflat că în noaptea precedentă familia Kądziela fusese bătută cu cruzime, astfel că tatăl meu s-a dus să se îngrijească de surorile şi fraţii ce aveau leziuni serioase.

Mai tîrziu, cînd am intrat în camera unde zăceau ei, priveliştea m-a mişcat pînă la lacrimi. Pereţii şi tavanul erau stropiţi cu sînge. Oameni bandajaţi zăceau pe paturi, plini de vînătăi, umflaţi, cu coaste şi membre rupte. De-abia îi recunoşteai. Sora Kądziela, mama familiei, fusese bătută groaznic. Tatăl meu le acorda îngrijire şi, înainte de a pleca, a rostit aceste cuvinte semnificative: «O, Dumnezeul meu, eu sînt un bărbat atît de sănătos şi de viguros [avea pe atunci 45 de ani şi nu fusese niciodată bolnav], şi nu am avut privilegiul să sufăr pentru tine. De ce a trebuit să i se întîmple acest lucru acestei surori în vîrstă?» Nu bănuia ce îl aştepta.

Pe la apusul soarelui, ne-am reîntors la casa noastră aflată la 3 kilometri distanţă. Un grup de 50 de bărbaţi înarmaţi înconjuraseră casa. Familia Wincenciuk fusese adusă şi ea, aşa că eram acolo nouă persoane. Fiecare dintre noi a fost întrebat: «Eşti Martor al lui Iehova?» După ce am răspuns afirmativ, am fost bătuţi. Apoi, pe rînd, doi dintre acei măcelari l-au bătut pe tatăl meu în timp ce îl întrebau dacă va termina cu cititul Bibliei şi cu predicarea. Ei doreau să ştie dacă va merge la biserică ca să-şi mărturisească păcatele. Îl batjocoreau, spunînd: «Astăzi te vom ordina ca episcop». Tata nu a spus un cuvînt, nu a scos un geamăt. A îndurat tortura, tăcut ca o oaie. Cînd s-a crăpat de ziuă, după aproximativ 15 minute de la plecarea acelor brute religioase, a murit din cauza loviturilor primite. Dar înainte de a pleca, ei m-au ales pe mine ca următoarea victimă. Aveam pe atunci 17 ani. În timpul bătăii mi-am pierdut cunoştinţa de cîteva ori. Corpul meu era plin de vînătăi de la mijloc în sus, ca urmare a loviturilor. Am fost bătuţi timp de şase ore. Doar pentru că eram Martori ai lui Iehova!

Sprijinul unei soţii fidele

Mă aflam printre cei 22 de Martori care fuseseră închişi pentru două luni într-o celulă întunecoasă care avea mai puţin de 10 metri pătraţi. La sfîrşitul acestei perioade, raţiile noastre alimentare au fost micşorate. Zilnic ni se dădea o porţie mică de pîine şi o ceşcuţă de cafea amară. Puteai să te întinzi jos pe duşumeaua rece de beton pentru a dormi numai cînd cineva era luat la interogatoriu în timpul nopţii.

Am fost întemniţat pentru activitatea creştină de cinci ori, în total opt ani. Am fost tratat ca deţinut special. În dosarul meu era trecută o observaţie: «Bateţi-l la cap pe Kulesza pînă îi va dispare cheful să-şi mai reia activitatea». Totuşi, de fiecare dată cînd eram eliberat mă ofeream pentru serviciul creştin. Autorităţile i-au făcut viaţa grea şi soţiei mele, Urszula, şi celor două fetiţe ale noastre. De exemplu, timp de zece ani reprezentantul legal îşi însuşea o parte din banii cîştigaţi din greu de soţia mea sub pretextul că aceasta era o taxă pentru că editasem în mod ilegal literatură biblică. Au confiscat totul, cu excepţia lucrurilor considerate strict necesare. Îi sînt recunoscător lui Iehova pentru curajoasa mea soţie, care a îndurat cu răbdare alături de mine toate aceste torturi şi care mi-a fost tot timpul un adevărat sprijin.

Am asistat la o victorie spirituală aici în Polonia; avem acum o filială legală a Societăţii Watch Tower la Nadarzyn, în apropiere de Varşovia. După decenii de persecuţii, există în prezent peste 108 000 de Martori, asociaţi cu 1 348 de congregaţii“.

De ce atîţia martiri?

Relatările privitoare la integritatea Martorilor lui Iehova în acest secol al XX-lea ar umple literalmente volume întregi — mii au murit ca martiri, au fost închişi sau au suferit torturi de nedescris, violuri şi jafuri în locuri ca Malawi şi Mozambic, în Spania sub fascism, în Europa sub nazism, în Europa de Est sub comunism şi în Statele Unite în timpul celui de-al doilea război mondial. Întrebarea este, de ce? Deoarece conducătorii religioşi şi politici inflexibili nu au fost dispuşi să respecte conştiinţa instruită biblic a creştinilor sinceri care refuză să înveţe să ucidă şi nu participă la nici o activitate politică. Este exact cum a spus Cristos la Ioan 15:17–19: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urît înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sînteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte“.

În pofida tuturor acestor persecuţii la nivel mondial, Martorii lui Iehova au crescut la număr — de la 126 000 în 54 de ţări în 1943 la aproape 4 500 000 în 229 de ţări în 1993. Ei au fost victorioşi chiar şi în faţa morţii. Ei sînt decişi să-şi continue lucrarea lor educaţională unică de anunţare a veştii bune a Regatului pînă cînd Iehova va decreta că este terminată. — Isaia 6:11, 12; Matei 24:14; Marcu 13:10.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

Martiriu în Germania

AUGUST DICKMANN avea 23 de ani cînd comandantul SS Heinrich Himmler a dat ordin să fie împuşcat în faţa tuturor celorlalţi Martori din lagărul de concentrare din Sachsenhausen. Gustav Auschner, un martor ocular, a relatat: „Ei l-au împuşcat pe fratele Dickmann şi ne-au spus că toţi vom fi împuşcaţi dacă nu semnăm declaraţia de renegare a credinţei. Ne vor duce la groapa de nisip cîte 30 sau 40 deodată şi ne vor împuşca pe toţi. A doua zi comandantul SS ne-a adus fiecăruia cîte o hîrtie ca s-o semnăm, dacă nu vrem să fim împuşcaţi. Să fi văzut feţele lor plouate cînd au plecat fără nici o semnătură. Speraseră că execuţia publică ne-a înspăimîntat. Dar noi ne temeam mai mult să nu-i displăcem lui Iehova decît de gloanţele lor. Niciodată nu au mai împuşcat pe vreunul dintre noi în public“.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 9]

Tributul suprem

UNEORI, victoria în faţa morţii poate însemna plătirea tributului suprem. O scrisoare primită de la congregaţia Nseleni, din nordul provinciei sud-africane Natal, ne relatează un eveniment tragic: „Vă scriem această scrisoare pentru a vă înştiinţa de pierderea iubitului nostru frate Moses Nyamussua. El era sudor şi mecanic auto. Odată, el a fost solicitat de o grupare politică să sudeze puştile confecţionate de ei, lucru pe care l-a refuzat. Apoi, în data de 16 februarie 1992, aceştia au avut o întrunire politică cu ocazia căreia au luptat cu gruparea rivală. În seara zilei respective, în drumul lor spre casă, l-au întîlnit pe fratele nostru care făcea cumpărături. L-au omorît cu suliţele. Motivul? «Ai refuzat să ne sudezi puştile, şi acum camarazii noştri au murit în luptă.»

Acest lucru i-a zguduit profund pe fraţi“, spune fratele Dumakude, secretarul congregaţiei. „Dar, adaugă el, noi ne vom continua ministerul.“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 11]

Martiriu în Polonia

ÎN 1944, cînd trupele germane se retrăgeau în grabă, şi frontul se afla în apropierea unui oraş din estul Poloniei, forţele ocupante i-au forţat pe civili să sape tranşee antitanc. Martorii lui Iehova au refuzat să participe. Stefan Kirył, un Martor tînăr — botezat doar cu două luni în urmă — a fost luat cu forţa într-o brigadă de lucru, însă el a adoptat în mod curajos o poziţie neutră. S-au luat diverse măsuri pentru a-i ştirbi integritatea.

L-au legat dezbrăcat de un copac aflat într-o mlaştină, astfel încît să fie victima ţînţarilor şi a altor insecte. El a îndurat această tortură, precum şi altele, aşa că l-au lăsat în pace. Însă, cînd un ofiţer cu grad superior a inspectat brigada, cineva i-a spus că se afla acolo un om care cu nici un chip nu avea să se supună poruncii sale. Lui Stefan i s-a ordonat de trei ori să sape tranşee. El a refuzat chiar şi să pună mîna pe cazma. A fost împuşcat. Sute care au asistat la scenă l-au cunoscut personal. Martiriul său a devenit o mărturie a marii puteri pe care o poate furniza Iehova.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Ananii Grogul

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Jerzy Kulesza