Partea a III-a

Ştiinţa — Necontenita căutare a adevărului

Religie şi ştiinţă — Un jalnic amalgam

MII de ani de căutare a adevărului ştiinţific păreau să fi stabilit o bază solidă pentru cercetarea de mai tîrziu. Categoric, nimic nu putea sta în calea viitorului progres. Şi totuşi, spune The Book of Popular Science, „ştiinţei nu i-a priit deloc pe parcursul secolelor III, IV şi V e.n.“

La această situaţie au contribuit în mare măsură două evenimente. Pe parcursul primului secol, odată cu venirea lui Isus Cristos, şi-a făcut apariţia o nouă eră religioasă, iar cu cîteva decenii mai devreme, în anul 31 î.e.n., odată cu întemeierea Imperiului Roman, s-a născut o nouă eră politică.

Spre deosebire de filozofii greci care i-au precedat, romanii „erau mai interesaţi de rezolvarea problemelor vieţii cotidiene decît de căutarea adevărului abstract“, spune lucrarea menţionată mai sus. În mod logic, deci, „contribuţia lor la ştiinţa pură a fost foarte mică“.

Romanii au jucat însă un rol important în transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice care se acumulaseră pînă atunci. De exemplu, în secolul întîi, Pliniu cel Bătrîn a realizat o sinteză ştiinţifică numită Istoria naturală. Deşi nu fără deficienţe, aceasta a păstrat pentru generaţiile ulterioare diverse tipuri de informaţii ştiinţifice care altfel s-ar fi putut pierde.

În ce priveşte religia, congregaţia creştină care se extindea cu rapiditate nu era implicată în cercetarea ştiinţifică din acel timp. Aceasta nu înseamnă că creştinii i s-ar fi împotrivit, însă prioritatea creştină era evident acordată, aşa cum a stabilit însuşi Cristos, înţelegerii şi răspîndirii adevărului religios. — Matei 6:33; 28:19, 20.

Înainte de sfîrşitul primului secol, creştinii apostaţi începuseră deja să falsifice adevărul religios pe care aveau obligaţia să-l răspîndească. Aceasta a condus ulterior la formarea unei creştinătăţi apostate, aşa cum fusese profeţit (Faptele 20:30; 2 Tesaloniceni 2:3; 1 Timotei 4:1). Evenimentele ulterioare au arătat că această respingere a adevărului religios a fost însoţită de o atitudine de indiferenţă — uneori chiar de antagonism — faţă de adevărul ştiinţific.

Europa „creştină“ pierde locul de frunte

The World Book Encyclopedia arată că pe parcursul evului mediu (din secolul V pînă în secolul XV), „în Europa, oamenii de ştiinţă erau mai interesaţi de teologie, adică de studierea religiei, decît de studierea naturii“. Iar acest „accent pus mai degrabă asupra salvării decît asupra cercetării naturii, subliniază Collier’s Encyclopedia, era mai mult un obstacol pentru ştiinţă decît un stimulent“.

Învăţăturile lui Cristos nu intenţionau să constituie un astfel de obstacol. Însă labirintul de concepte religioase false ale creştinătăţii, incluzînd o supraaccentuare a salvării presupusului suflet nemuritor, a încurajat această evoluţie. Cea mai mare parte a instruirii se afla sub controlul bisericii şi era oferită îndeosebi în mănăstiri. Această atitudine religioasă a încetinit căutarea adevărului ştiinţific.

Chiar de la începutul primului secol, chestiunile ştiinţifice au trecut pe locul al doilea, după teologie. Practic, singurul progres ştiinţific demn de menţionat a fost cel din domeniul medicinei. De exemplu, Aulus Celsus, scriitor roman din secolul întîi, supranumit „Hipocrat al romanilor“, care a redactat tratate de medicină, a scris ceea ce se consideră în prezent o lucrare medicală clasică. Farmacologul grec Pedanios Dioscoride, medic în armata romană a lui Nero, a elaborat un remarcabil manual de farmacologie care a fost utilizat pe scară largă timp de secole. Galenus, un grec din secolul al II-lea, punînd bazele fiziologiei experimentale, a influenţat teoria şi practica medicală pînă în evul mediu.

Perioada de stagnare ştiinţifică a continuat chiar şi după secolul XV. Este adevărat că savanţii europeni au făcut descoperiri pe parcursul acestei perioade, dar, în cea mai mare parte, ele nu au fost originale. Revista Time notează: „[Chinezii] au fost primii maeştri ai ştiinţei. Cu mult înaintea europenilor, ei ştiau să utilizeze compasul, să fabrice hîrtia şi praful de puşcă, [şi] să tipărească cu caractere mobile“.

Astfel, din cauza vacuumului general din gîndirea ştiinţifică a Europei „creştine“, culturile necreştine au ajuns în frunte.

Progrese ştiinţifice

Prin secolul IX, savanţii arabi au ajuns repede în fruntea cercetării ştiinţifice. În special pe parcursul secolelor X şi XI — în timp ce creştinătatea bătea pasul pe loc — ei au cunoscut o epocă de aur, aducîndu-şi în mod considerabil contribuţia în domeniul medicinei, chimiei, botanicii, fizicii, astronomiei şi, mai presus de toate, în matematici (vezi chenarul de la pagina 22). Maan Z. Madina, conferenţiar de arabă la Universitatea Columbia, spune că „trigonometria modernă, precum şi algebra şi geometria sînt în mare măsură invenţii arabe“.

O mare parte a acestor cunoştinţe ştiinţifice erau originale. Însă unele dintre ele se bazau pe vastul fundament al filozofiei greceşti şi au fost transmise, lucru curios, prin intermediul religiei.

Relativ devreme în era noastră, creştinătatea s-a răspîndit în Persia, apoi în Arabia şi India. Pe parcursul secolului V, Nestorie, patriarh al Constantinopolului, s-a implicat într-o controversă care a dus la o sciziune în cadrul bisericii orientale. Aceasta a dus la formarea unui grup disident, nestorienii.

În secolul VII, cînd noua religie islamică şi-a făcut brusc apariţia pe scena mondială şi şi-a început campania de expansiune, nestorienii au fost prompţi în a transmite cunoştinţele lor cuceritorilor arabi. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, „nestorienii au fost primii în promovarea ştiinţei şi filozofiei greceşti, traducînd texte greceşti în siriană şi apoi în arabă“. Ei au fost, de asemenea, „primii în introducerea medicinei greceşti în Bagdad“. Savanţii arabi au început să clădească pe ceea ce învăţaseră de la nestorieni. Araba a înlocuit siriana ca limbă ştiinţifică în Imperiul Arab şi s-a dovedit foarte potrivită pentru scrierile ştiinţifice.

Arabii au primit, dar au şi dat. Cînd maurii au invadat Europa prin Spania — rămînînd acolo peste 700 de ani — au adus cu ei o bogată cultură musulmană. Iar pe parcursul celor opt cruciade aşa-zis creştine, care au avut loc între 1096 şi 1272, cruciaţii occidentali au fost impresionaţi de civilizaţia islamică avansată cu care intraseră în contact. Ei s-au reîntors, aşa cum afirma un autor, cu „o mulţime de impresii noi“.

Arabii şi simplificarea matematicii

O contribuţie semnificativă a arabilor pentru Europa a constituit-o introducerea cifrelor arabe în locul cifrelor romane. De fapt, expresia „cifre arabe“ este improprie. Un termen mai exact ar fi cel de „cifre indo-arabe“. Este adevărat că matematicianul şi astronomul arab din secolul IX, al-Khwārizmī, a scris despre acest sistem, însă el s-a inspirat de la matematicienii hinduşi din India, care îl inventaseră cu peste o mie de ani mai devreme, în secolul III î.e.n.

Acest sistem nu era prea cunoscut în Europa înainte ca renumitul matematician Leonardo Fibonacci (numit şi Leonardo Pisano) să-l introducă în 1202 în Liber abaci (Cartea abacului). Demonstrînd avantajul acestui sistem, el a explicat: „Cele nouă cifre indiene sînt: 9 8 7 6 5 4 3 2 1. Cu aceste nouă cifre şi cu semnul 0 . . . poate fi scris orice număr“. La început europenii nu au fost prea receptivi. Dar, spre sfîrşitul evului mediu, ei adoptaseră noul sistem numeric, iar simplitatea acestuia a favorizat progresul ştiinţific.

Dacă vă îndoiţi că cifrele indo-arabe constituie o simplificare faţă de cifrele romane utilizate anterior, încercaţi să scădeţi LXXIX din MCMXCIII. Dificil, nu? Probabil 79 din 1 993 ar fi puţin mai uşor.

Reaprinderea flăcării în Europa

Începînd cu secolul XII, flacăra cunoaşterii, care arsese cu putere în lumea musulmană, a început să pălească. Ea a fost însă reaprinsă în Europa cînd grupuri de erudiţi au început să fondeze primele universităţi. La mijlocul secolului XII, au luat fiinţă universităţile din Paris şi Oxford urmate pe la începutul secolului XIII de Universitatea din Cambridge, şi în secolul XIV de cele din Praga şi din Heidelberg . În secolul XIX, universităţile deveniseră importante centre de cercetare ştiinţifică.

Iniţial, aceste şcoli erau puternic influenţate de religie, majoritatea materiilor concentrîndu-se mai mult sau mai puţin asupra teologiei. Dar aceste şcoli acceptau în acelaşi timp şi filozofia greacă, îndeosebi scrierile lui Aristotel. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, „pe tot parcursul evului mediu . . . scolastica . . . a fost structurată conform logicii aristoteliene de definire, clasificare şi gîndire în ce priveşte prezentarea textului şi rezolvarea dificultăţilor“.

Un erudit din secolul XIII care a încercat să combine cunoştinţele aristoteliene cu teologia creştină a fost Thomas Aquinas, numit ulterior „Aristotel Creştinul“. Dar în unele aspecte el se deosebea de Aristotel. Aquinas respingea, de exemplu, teoria conform căreia lumea ar exista dintotdeauna, fiind de acord cu Scripturile care susţin că ea a fost creată. Ţinînd „ferm la conceptul că trăim într-un univers ordonat, care poate fi înţeles prin prisma raţiunii“, spune The Book of Popular Science, el „a avut o contribuţie valoroasă la dezvoltarea ştiinţei moderne“.

În cea mai mare parte însă, învăţăturile lui Aristotel, Ptolemeu şi Galenus erau considerate literă de evanghelie, chiar şi de către biserică. Lucrarea de referinţă menţionată anterior explică: „În evul mediu, cînd interesul faţă de experimentul ştiinţific şi faţă de observaţia directă era în declin, cuvîntul lui Aristotel era lege. Ipse dixit («El însuşi a spus») era argumentul pe care îl foloseau învăţătorii medievali pentru a dovedi veracitatea multor observaţii «ştiinţifice». În aceste împrejurări, erorile lui Aristotel, îndeosebi cele din fizică şi astronomie, au frînat timp de secole progresul ştiinţific“.

Călugărul franciscan de la Oxford, din secolul XIII, Roger Bacon, a contestat această încredere oarbă în conceptele anterioare. Numit „cea mai importantă figură a ştiinţei medievale“, Bacon a fost aproape singur în susţinerea experimentării ca metodă de investigare ştiinţifică. Se spune că el prezisese în 1269, evident, cu o anticipaţie de secole, apariţia automobilului, a avionului şi a navei cu motor.

Totuşi, în pofida capacităţii sale de a anticipa şi a unei minţi strălucite, Bacon a fost limitat în ce priveşte cunoaşterea faptelor. El credea cu tărie în astrologie, magie şi alchimie. Aceasta dovedeşte că ştiinţa este într-adevăr într-o necontenită căutare a adevărului, întotdeauna un subiect de revizuire.

Deşi în secolul XIV investigarea ştiinţifică părea să fi aţipit, în timp ce secolul XV se apropia de sfîrşit, căutarea omenirii după adevărul ştiinţific era departe de a fi încheiată. De fapt, următorii 500 de ani aveau să eclipseze complet ceea ce fusese înainte. Lumea se afla în pragul unei revoluţii ştiinţifice. Şi, la fel ca orice revoluţie, aceasta avea să-şi aibă eroii, trădătorii şi, mai presus de toate, victimele sale. Veţi afla mai multe lucruri în partea a IV-a a acestei serii din numărul nostru viitor.

[Chenarul de la pagina 22]

Epoca de aur a ştiinţei arabe

Al-Khwārizmī (secolele VIII—IX), matematician şi astronom irakian; cunoscut pentru inventarea termenului „algebră“, care provine din cuvîntul arab al-jebr, însemnînd „unirea unor părţi disparate“.

Abū Mūsā Jābir ibn Ḥayyān (secolele VIII—IX), alchimist; numit tatăl chimiei arabe.

Al-Battānī (secolele IX—X), astronom şi matematician; a îmbunătăţit calculele astronomice ale lui Ptolemeu, determinînd astfel cu o mai mare precizie durata anului şi a anotimpurilor.

Ar-Rāzī (Rhazes) (secolele IX—X), unul dintre cei mai renumiţi medici de origine persană; primul care a făcut diferenţa între variolă şi rujeolă şi care a clasificat substanţele ca fiind de natură animală, vegetală sau minerală.

Abū ‘Alī al-Ḥasan ibn al-Haytham (Alhazen) de Basra (secolele X—XI), matematician şi fizician; a avut o contribuţie însemnată la teoria optică, incluzînd refracţia, reflexia, vederea binoculară şi refracţia atmosferică; a fost primul care a explicat în mod corect fenomenul vederii ca efect al luminii ce vine de la un obiect la ochi.

Omar Khayyám (secolele XI—XII), renumit matematician persan, fizician, astronom, medic şi filozof; foarte cunoscut în Occident pentru versurile sale.

[Legenda fotografiilor de la pagina 20]

Aristotel (sus) şi Platon (jos) au influenţat puternic gîndirea ştiinţifică de-a lungul secolelor

[Provenienţa fotografiilor]

Muzeul naţional de arheologie din Atena

Musei Capitolini, Roma