Cine ocroteşte fauna Africii?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AFRICA DE SUD

S-AU FĂCUT unele afirmaţii lipsite de consideraţie cu privire la modul în care îşi privesc africanii moştenirea faunistică. ‘Nu au nici un fel de apreciere faţă de ea; nu o privesc decât ca pe o sursă de hrană şi de bani’, spun unii vizitatori. Pe ce bază s-au făcut aceste afirmaţii? Rezervaţiile sunt adesea vizitate de prea mulţi turişti occidentali şi de prea puţini băştinaşi. Însă un conducător zulu din Africa de Sud a explicat cândva: „Există probleme care îi împiedică pe negri să viziteze rezervaţiile. Pentru noi, protecţia faunei reprezintă un lux de care numai câţiva negri sunt în măsură, din punct de vedere economic, să se bucure“.

Spre deosebire de strămoşii lor, mulţi africani din zilele noastre trăiesc în cartierele sărace ale oraşelor unde sunt complet izolaţi de faună. Cât despre locuitorii zonelor rurale, şi aceştia sunt adesea victime ale sărăciei şi neglijenţei. „Doar cei sătui îşi pot permite să ocrotească fauna numai din motive de ordin estetic, cultural şi educaţional“, explică un paznic de vânătoare dintr-o ţară din Africa de Vest.

Însă în pofida acestor factori negativi, fauna constituie o temă obişnuită a artei africane, aşa cum o poate dovedi o vizită prin magazinele africane de curiozităţi. Descoperirile arheologice arată că, din timpuri străvechi, animalele sălbatice au constituit o sursă de inspiraţie pentru arta africană. Nu este aceasta o dovadă de apreciere de ordin estetic faţă de faună?

Să analizăm cazul lui Abel şi pe cel al Rebeccăi, care şi-au petrecut câteva vacanţe în rezervaţiile din sudul Africii. Cu toate acestea, amândoi au crescut în cartiere de negri din Africa de Sud. Interesul Rebeccăi faţă de faună a fost stârnit de grădinile zoologice din Johannesburg şi Pretoria. „În copilărie, spune ea, singurele ocazii când vedeam animale sălbatice erau când vizitam aceste grădini zoologice.“

Pasiunea lui Abel pentru animalele sălbatice a început altfel. El îşi petrecea adesea vacanţele şcolare la ţară cu bunicii. „Bunicul meu, îşi aminteşte el, îmi arăta diferite animale şi îmi vorbea despre comportamentul lor. Îmi aduc aminte că-mi povestea despre viezurele melivor şi despre o pasăre mică şi isteaţă, abilul indicator de miere, despre care se crede că le conduce pe animale la locul unde se află un stup.“ Abel ne relatează fascinanta experienţă trăită de el când avea 12 ani.

„Într-o zi, în timp ce umblam prin desiş, bunicul mi-a atras atenţia asupra unei păsărele ce părea că ne cheamă. Era un indicator de miere. Aşadar, ne-am luat după pasărea care zbura din arbust în arbust înaintea noastră. Am continuat aşa mai bine de o jumătate de oră. În cele din urmă pasărea s-a oprit pe o creangă şi a încetat să ne mai cheme. Bunicul mi-a spus că acum trebuia să căutăm stupul. Aşa cum era de aşteptat, după puţin timp am văzut albine intrând într-o gaură aflată sub o piatră. Bunicul a scos cu grijă de acolo puţină miere, a luat apoi o bucată de fagure cu larve şi a pus-o pe piatră. Aşa şi-a exprimat el recunoştinţa faţă de pasărea care ne-a condus la stup.“

Această legătură extraordinară dintre om şi indicatorul de miere a fost pe deplin confirmată de ornitologi. „Nu voi uita niciodată această întâmplare, spune Abel. Ea m-a făcut să doresc să cunosc mai multe despre viaţa animalelor sălbatice.“

Un fost războinic masai din Tanzania, Solomon ole Saibull, care a devenit mai târziu un specialist în domeniul protecţiei faunei, a prezentat lucrurile în adevărata lor lumină când i-a explicat cu amabilitate unui scriitor din Vest următoarele: „Cunosc mulţi africani care apreciază nu numai avantajele economice pe care le prezintă protecţia faunei, ci şi valorile intangibile . . . Aceşti oameni — africanii — pot sta să contemple diferitele şi subtilele mijloace de manifestare ale Naturii. Asfinţitul soarelui peste dealurile liliachii, priveliştile cu vegetaţie luxuriantă şi peisajele cu râuri şerpuind prin văi, diversitatea şi bogăţia de creaturi aflate în deplină libertate — toate acestea alcătuiesc o multitudine de fenomene fascinante. Atunci, se poate spune cu siguranţă că acest simţ estetic elevat este specific numai Europei şi Americii?“

Într-adevăr, începând cu umilii locuitori ai cartierelor sărace şi încheind cu oamenii de ştiinţă cu cel mai înalt nivel de instruire, cine nu ar fi impresionat de moştenirea faunistică a Africii? O studentă la medicină veterinară, din Germania, care a vizitat de curând Africa de Sud şi Parcul Naţional Kruger, a spus: „Am descoperit că natura şi fauna sunt cele mai interesante şi mai fascinante lucruri din această ţară. În Germania există puţine specii de animale mari şi este puţin spaţiu, de aceea contactul cu natura şi măsurile luate în vederea conservării ei la această scară îmi sunt cu totul necunoscute“.

Turiştii sunt atraşi şi de vastele rezervaţii naturale din Botswana, Namibia şi Zimbabwe. Dar probabil că cea mai mare concentrare de animale mari din Africa se găseşte în interiorul şi în împrejurimile Parcului Naţional Serengeti din Tanzania şi în Rezervaţia de vânătoare Masai Mara din Kenya. Aceste renumite parcuri naţionale sunt unul în continuarea celuilalt, iar animalele trăiesc în libertate. „Aceste două parcuri, Serengeti-Mara, explică revista International Wildlife, găzduiesc una dintre cele mai mari populaţii de animale sălbatice din lume, şi anume: 1 700 000 de antilope gnu dungat, 500 000 de gazele, 200 000 de zebre, 18 000 de antilope elan, plus un număr substanţial de elefanţi de stepă, lei şi gheparzi.“

John Ledger, editorul revistei sud-africane Endangered Wildlife (Fauna în pericol), a vizitat pentru prima dată Kenya în 1992 şi a descris-o ca fiind ‘un vis devenit realitate’. Masai Mara, scria el, „trebuie să fie asemenea peisajelor de altădată pe care le-a văzut, în anii 1820, Cornwallis Harris [scriitor şi vânător din secolul al XIX-lea] când a explorat interiorul Africii de Sud. Cât vezi cu ochii numai păşuni vălurite, salcâmi ţepoşi răzleţi şi multe animale sălbatice!“

O umbră a gloriei apuse

Din nefericire, în cea mai mare parte a Africii de azi întâlnim mult mai puţine animale decât au întâlnit coloniştii europeni în secolele trecute. De exemplu, în 1824, în locul care a devenit ulterior colonia britanică Natal (în prezent o provincie a Africii de Sud) s-a stabilit primul om alb. Micuţa colonie avea o faună atât de bogată, încât trofeele de vânătoare şi alte produse provenite de la animalele sălbatice constituiau principalul obiect al comerţului ei. Într-un an au fost expediate din portul Durban aproximativ 62 000 de piei de gnu şi de zebră, iar într-un alt an record au fost exportate peste 19 tone de fildeş. În scurtă vreme populaţia albă a crescut la peste 30 000 de locuitori, însă animalele sălbatice fuseseră distruse în cea mai mare parte. „A rămas foarte puţin vânat“, a afirmat în 1878 un magistrat din Natal.

Aceeaşi poveste tristă se poate spune şi despre alte părţi ale Africii în care guvernele coloniale au permis ca distrugerea faunei să continue mult timp şi în secolul nostru. Să ne gândim la Angola, care şi-a câştigat independenţa faţă de Portugalia în 1975. „Istoria fostului regim colonial, scrie Michael Main în cartea sa Kalahari, nu impresionează deloc. Pentru a se introduce creşterea bovinelor în provincia Huila, faimoasa Diploma Legislativo numărul 2242 din 1950, declara liberă vânătoarea în aceea regiune. Drept urmare, a avut loc o masacrare a animalelor . . . Au fost distruse practic toate mamiferele mari. S-a estimat că acel masacru a însumat 1 000 de rinoceri africani, câteva mii de girafe şi zeci de mii de gnu, zebre şi bivoli africani. Această Diploma nu a fost anulată timp de aproape doi ani şi jumătate, perioadă în care dezastrul s-a produs şi nu a mai rămas nici un animal.“

Dar cum stau lucrurile astăzi, şi ce viitor i se pregăteşte faunei Africii?

[Chenarul de la pagina 5]

Rentabilitatea rezervaţiilor naturale

Rezervaţiile naturale zoologice şi parcurile naţionale sunt răspândite pe vastul continent african pe o suprafaţă de aproximativ 850 000 de kilometri pătraţi, ceea ce echivalează cu o suprafaţă mult mai mare decât cea a Marii Britanii şi Germaniei luate împreună.

În multe dintre aceste rezervaţii naturale puteţi întâlni cele cinci specii de animale mari — elefant, rinocer, leu, leopard şi bivol. De la vulturul maiestuos ce se avântă spre înaltul cerului, până la umilul scarabeu ce-şi rostogoleşte cocoloşul de bălegar de-a latul drumului, există nenumărate creaturi care ne încântă privirea.

Aceste animale sălbatice sunt preţuite de mii de turişti veniţi de peste mări. Ei varsă anual peste un miliard de dolari în contul ţărilor care le oferă acest spectacol iubitorilor de animale sălbatice. Într-adevăr rezervaţiile naturale sunt rentabile.

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

Nu cu mult timp în urmă, în Africa de Sud erau ucise anual mii de animale sălbatice pentru trofee şi piei.

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Africana Museum, Johannesburg